Am trăit, timp de patru luni şi câteva zile(1 oct. 2008-9 fev. 2009), una din cele mai nefericite perioade din cariera mea de ziarist, ca reporter special la tabloidul Click!. M-am decis sa iau atitudine faţă de ce mi s-a întâmplat la acest ziar şi sper ca cele relatate de mine în materialul următor să-i ajute pe cei interesaţi -şi mă refer la colegii de breaslă, mai tineri sau din generaţia mea, să se orienteze mai bine în această lume a noastră.
Povestea o găsiţi mai jos şi reprezintă acţiunea in justitie depusă la Tribunalul Bucureşti-secţia Litigii de muncă, acţiune în care demasc abuzurile care se practica la Adevarul Holding SA.
TRIBUNALUL BUCURESTI
SECTIA A VIII-A LITIGII DE MUNCA
DOMNULE PRESEDINTE,
Subsemnatul, CRISTIAN STEFANITA BOTEZ, formulez
CERERE DE CHEMARE IN JUDECATA
In contradictoriu cu S.C. MEDIA PROMOVALORES S.R.L., cu sediul in Bucuresti, str…….. nr……., sector ….,
Pentru ca in baza probelor ce le veti administra, sa constatati si sa dispuneti:
- Obligarea paratei la plata de daune morale in suma de 1 (un) Ron, pentru hartuire morala la locul de munca.
- Obligarea paratei sa publice pe cheltuiala ei, in ziarul Click!, atat in editia tiparita, cat si in cea online, intr-o singura aparitie, dispozitivul integral al hotararii pe care o veti pronunta, in termen de maxim 15 zile de la data redactarii acesteia de catre instanta.
- Obligarea paratei la cheltuieli de judecata.
Preambul – Situatia de fapt
M-am angajat la ziarul Click! Pe 1 octombrie 2008, la câteva zile după ce îmi încheiasem contractele cu Antena 1. Am stabilit, în discuţiile premergătoare pe care le-am avut cu Simona Ionescu, redactor-şef adjunct al ziarului şi cea care urma să îmi fie şefă directă, să fiu angajat ca reporter special în cadrul Secţiei Investigaţii, cu un salariu net de 3.200 de lei, fapt acceptat şi de redactorul şef al publicaţiei, Cristian Stancu. Menţionez că în cei 18 ani de presă centrală, în presă scrisă, radio şi televiziune, am avut permanent acest statut, de reporter special, funcţie care defineşte ziaristul capabil să scrie în orice domeniu şi să abordeze orice gen publicistic.
Dupa câteva zile am semnat cu parata, care face parte din trustul Adevarul Holding si este detinatoare a ziarului Click!, două contracte, un contract de muncă – nr. …/…., pentru suma de…. 850 lei brut (650 net) şi unul de cesiune de drepturi de autor – nr. ……./…….., pentru suma de 2.700 lei brut (2.511 net), după tipicul obişnuit în lumea presei. Fără posibilitatea unor negocieri în amănunt, după reţeta “salariul minim pe economie pe contractul de muncă, restul banilor conveniţi pe contractul de cesiune de drepturi de autor”.
Pana la jumatatea lunii Decembrie 2008, am publicat materiale jurnalistice, cu ilustraţie proprie, atât pentru Secţia Investigaţii, cât şi pentru cele de Monden şi Sport.
DOMNULUI PRESEDINTE AL TRIBUNALULUI BUCURESTI
- SECTIA LITIGII DE MUNCA -
Aşadar, la miljlocul lunii decembrie, am primit din partea departamentului Resurse Umane un formular, un tabel –anexă în acest dosar, intitulat “declaraţie de colaborări externe”, în care mi se cerea să declar dacă mai lucrez în altă parte, dacă sunt acţionar sau manager la vreo firmă, cât câştig din aceste activităţi şi câte ore pe săptămână aloc acestor activităţi!
Mi s-a părut anormal să dau curs acestei solicitări, în primul rând pentru că nu ştiam la ce fel de colaborări externe se face referire. Apoi, dacă aş fi avut vreun contract de “colaborare”, sub orice formă, anterioară semnării contractelor cu cei de la Click!, ştiam că nu sunt obligat să dau astfel de explicaţii.
Mai mult, legat de cererea de a declara “cât câştig in alta parte”, se presupunea că în eventualitatea existenţei vreunui alt contract, exista o clauză de confidenţialitate în ceea ce priveşte veniturile câştigate. Am vrut, cu toate acestea, să aflu mai multe despre aceste solicitări, astfel că am retrimis formularul departamentului Resurse Umane, solicitand precizări asupra a ceea ce înseamnă “Colaborări externe”. Angajata din acest departament careia i-am inmanat formularul l-a luat si, aruncandu-si sumar ochii pe el, mi-a spus “Nu ai trecut CNP-ul”. Am raspuns ca nu inteleg de ce le trebuie CNP-ul meu pe foaia aia, ca doar au buletinul meu. Abia atunci s-a uitat cu atentie la ce scrisesem si mi-a spus: “nu pot primi asa ceva”. I-am lasat, totusi, raspunsul pe birou.
Nu am primit niciun răspuns oficial, dar “mi-au ajuns la urechi” vorbe despre faptul ca “acolo sus”, in conducerea companiei, cineva fusese iritat de raspunsul meu.
La câteva zile după acest episod, am găsit pe birou un alt formular. Era un tabel în care eram solicitat să îmi programez concediul pe anul 2009. Asta, după ce mi se comunicase că 2(două) zile din concediul pe anul 2009 mi se “consumaseră” pentru perioada de Sărbători ale sfârşitului anului 2008 ! Fără să fiu întrebat sau consultat, ca un fel de acceptare tacită de catre toţi angajaţii, în vederea asigurării unor perioade de permanenţă pentru zilele de Crăciun şi Revelion.
In acelaşi timp cu primirea formularului de programare a concediului, pe sistemul Intranet, de comunicare electronică, am primit o “circulară” semnată de Directorul de trust, Răzvan Corneţeanu –anexă în dosar, prin care toţi angajaţii erau anunţaţi că “sunt obligaţi să-şi programeze concediul după cum urmează…”:(vezi anexa)
“Angajaţii sunt obligaţi să programeze şi să efectueze concediul de odihnă după cum urmează:
a. Două zile pentru perioada sărbatorilor de iarnă (20 decembrie – 05 ianuarie);
b. În perioada low season, 01 ianuarie – 17 mai, se va efectua jumătate din concediu;
c. În perioada high season, 18 mai – 20 septembrie, se va lua cealaltă jumătate;
d. În perioada 21 septembrie – 01 decembrie se vor acorda concedii doar noilor veniţi în companie care trebuie să-şi efectueze zilele de concediu la care au dreptul până la sfârşitul anului, dar cu respectarea primului punct;
e. În perioada 01 – 19 decembrie nu se va aproba nici un concediu de odihnă;
Angajatul poate să programeze şi să efectueze concediul de odihnă în perioade de maximum 10 zile lucrătoare neîntrerupte. Angajatul nu îşi poate fracţiona concediul de odihnă în perioade mai mici de 3 zile lucrătoare.
Vă mai amintim că zilele de concediu de odihnă neefectuate într-un an calendaristic, nu se reportează pentru anul viitor şi nu vor fi remunerate.
Fiecare şef de departament a primit o listă cu numărul de zile de concediu de odihnă la care au dreptul angajaţii din departament şi va trebui să completeze tabelul de planificare a concediilor. “
Intrigat de faptul că solicitarea era contrarară prevederilor legii şi îmi aducea prejudicii în ceea ce priveşte modul în care aş fi putut beneficia de concediul de odihnă legal prevăzut, am cerut lămuriri în cadrul Secţiei. În mod concret, colegei mele, Cristina Marcu, desemnată de Simona Ionescu, redactor-şef adjunct, să coordoneze Secţia de Investigaţii.
Mi s-a spus că acestea sunt regulile pentru toţi şi “că toată lumea face la fel”.
Dincolo de faptul că solicitarea era formulată contrar prevederilor Codului Muncii, mi s-a părut de neacceptat ca, la o vechime de 24 de ani de muncă, şi 18, în presă, să fiu tratat în acest fel.
Drept urmare, am cerut lămuriri celor de la Resurse Umane.
Şefa acestui serviciu mi-a spus acelaşi lucru. “Acestea sunt regulile companiei. Cum te programezi acum rămâne bătut în cuie. Nicio zi în minus sau în plus. Am fost şi în instanţă cu astfel de probleme”. Fără să-mi fi spus şi cu ce rezultate…
Astfel, o zi mai tarziu, am revenit la Resurse Umane cu răspunsul meu scris la solicitarea de programare a concediului pe anul 2009. Am cerut să îmi fie înregistrata programarea de concediu, care continea urmatoarele date:
“-15 zile lucratoare, legate, in intervalul 15 iunie -15 septembrie 2009, urmand ca datele exacte ale efectuarii concediului sa vi le comunic prin cererea efectiva de concediu pe care urmeaza sa v-o depun anterior efectuarii acestuia, cerere prin care voi solicita si acordarea indemnizatiei de concediu, pentru a-mi fi platita in avans, conform legii.
-Restul de 10 zile de concediu de odihna, de care beneficiez conform vechimii in munca, urmeaza sa le efectuez fractionat sau legat, in momentul in care voi avea nevoie efectiv de zile libere pentru rezolvarea unor situatii neprevazute, astfel: 4 zile in perioada 5 ianuarie – 6 aprilie, 2 zile in perioada 7 aprilie- 12 iunie 2009 si 4 zile in perioada 16 septembrie – 31 decembrie 2009.”
In finalul programarii de concediu am invocat art. 143 din Codul Muncii.
Dana Filip, din cadrul Departamentului Resurse Umane, a luat programarea mea, si după ce a citit conţinutul, pufnind de câteva ori, a zis că nu-mi inregistreaza cererea de concediu şi mi-a spus să mă duc la unul din directori să mi-o aprobe. Nu era decât un răspuns la o solicitare de-a lor, şi nu o cerere din partea mea. Am plecat, atunci, fără alte comentarii. O zi mai târziu, pe 17.12.2008, am trimis programarea prin poştă, cu confirmare de primire.
Câteva zile nu s-a produs nicio reacţie.
În ziua de 23 decembrie, în timp ce eram la redacţie, am fost chemat de Directorul editorial Adrian Halpert, într-un birou.
La scurt timp a venit şi Răzvan Corneţeanu, directorul general al trustului Adevărul Holding. Avea în mână programarea de concediu pe care o trimisesem prin poştă, plus răspunsul meu scris la solicitarea privind “colaborările externe”.
“Tu ai trimis hârtiile astea?”, m-a întrebat Cornăţeanu, vădit iritat.
“Da!”, i-am răspuns.
“Cum crezi că poate compania să lucreze cu cineva care trimite astfel de notificări?”, m-a întrebat.
I-am spus că nu era vorba de o notificare, ci de un răspuns civilizat şi legal la o solicitare din partea Departamentului Resurse Umane. Şi i-am spus că şi în contract era specificat clar faptul că “între părţi comunicarea se va face în scris”. Am spus, de asemenea, că atâta timp cât nimeni dintre angajatii firmei nu a acceptat să primească răspunsul meu cu privire la planificarea concediului, nu aveam la dispoziţie decât varianta comunicării prin poştă.
Mi-a spus atunci că în loc să mă concentrez asupra muncii, “mă ţin de notificări.”
I-am răspuns că mi-a luat fix zece minute să scriu acel răpsuns şi că dacă vrea indicii asupra muncii mele de reporter special să consulte colecţia ziarului Click!
Mi-a spus că sunt ciudat, că nu acceptă un astfel de precedent în companie, “că ce-ar fi dacă toţi mi-ar trimite astfel de scrisori?”.
I-am raspuns că nu pot să fiu de acord cu ilegalităţi în materie de Dreptul muncii pe spatele meu şi că nu pot accepta să fiu ziarist dincolo de uşa firmei, şi cârpă în interiorul redacţiei.
Mi-a raspuns: “atunci, să încheiem, de comun acord, colaborarea.”
Am spus “NU.”
In clipa următoare a chemat-o pe şefa Deparatamentului Resurse Umane şi i-a spus spus ca de a doua zi, 24 decembrie 2008, să-mi desfacă contractul de cesiune de drepturi de autor. Iar dacă vreau să rămân angajat pe contractul de muncă, pe un salariu de numai 600 lei, să vin în continuare la muncă, urmând ca, daca ma “încăpăţânez sa nu îmi dau demisia, ceea ce este puţin probabil, peste un timp să se restructureze postul”
Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la Răzvan Corneţeanu.
Am realizat, instantaneu, că am fost victima acestui veritabil instrument de şantaj pentru ziarişti, care este contractul de cesiune de drepturi de autor.
Dacă îndrăzneşti să îţi ceri drepturile pe partea legală, eşti executat imediat.
Îmi permit sa fac o paranteză:
Marile aşa-zise “restructurări din cauza crizei economice” care se fac în instituţiile de presă în ultimele luni, se fac pe acelaşi tipar. Ziariştilor li se reziliază contractele de drepturi de autor, în baza cărora îşi primesc cu adevărat banii, contracte care se reziliază printr-o simplă scrisoare. Nu e nevoie de motiv, în multe cazuri nu e nevoie nici de preaviz. Ramaşi cu 600 de lei pe cartea de muncă şi trebuind să alerge dupa ştiri nu 8 ore, ci oricâte ore zi şi noapte – pentru că ziaristul este ziarist 24 de ore din 24 – după câteva zile sau săptămâni cedeaza şi îşi dau demisia, în căutarea altui angajator – radio, televiziune sau ziar – unde vor intra din nou, fără drept de apel, în caruselul “drepturilor de autor”.
Acest sistem functioneaza de la inceputul anilor 2000, cu acordul tacit al statului.
M-a durut sa aflu ca la finalul recentei intrevederi dintre Emil Boc, Mircea Geoana si reprezentantii Clubului Roman de presa, – patroni, directori de media si ziaristi apropiati patronatului media, intrevedere ocazionata de intentia Guvernului de a scoate in “ilegalitate” contractele de drepturi de autor, – s-a pecetluit inca o data acest sistem abuziv aplicat ziaristilor.
“Nu vom desfiinta contractele de drepturi de autor pentru ziaristi, este dreptul ziaristilor sa fie platiti pentru munca lor”, a declamat Mircea Geoana la iesirea de la intrevedere, unde, cel mai probabil, marii patroni de presa au implorat Guvernul sa nu le strice “socotelile”, pentru ca ar fi insemnat sa fie obligati sa treaca pe cartile de munca, salariile integrale ale ziaristilor. Si asta ar fi insemnat impozite mai mari, deci, implicit, costuri mai mari pentru firmele lor. Si ar mai fi insemnat disparitia sistemului de control si santaj al ziaristilor executat prin intermediul acestor contracte de cesiune incheiate in paralel cu cartea de munca.
Asa cum am aratat, contractul paralel de drepturi de autor mi-a fost impus la angajare de catre parata, la fel ca tuturor celorlalti ziaristi colegi de la Click!. Dincolo de avantajul material al paratei, deja aratat - care, folosind contractele de cesiune de drepturi de autor evita sa plateasca impozite mai mari pe salarii, acest contract este, in fapt, “demisia” in alb pe care o semnezi la momentul angajarii, intrucat, daca indraznesti sa “cracnesti” in fata angajatorului/cesionar, indiferent pe ce tema, in secunda urmatoare esti “penalizat” cu rezilierea contractului. Reziliere prin care, practic, iti pierzi veniturile. La fel cum am pierdut eu 3.441 de lei, reprezentand banii din drepturile de autor ce mi s-ar fi cuvenit pentru sfarsitul lunii Decembrie 2008 si pentru luna ianuarie 2009…
In sprijinul celor afirmate, veti putea constata ca din cei circa 500 de ziaristi care lucreaza in cadrul Adevarul Holding, inclusiv in ograda paratei, tot atatia au in acelasi timp contract de munca – pe cateva sute de lei – , si contracte de drepturi de autor, in baza carora primesc restul de venituri negociate pentru munca depusa – duble, triple sau chiar mai mari, fata de cele de pe cartea de munca. Si asta nu pentru ca asa ar fi vrut colegii mei de breasla, ci pentru ca asa li s-a impus.
Regula este: accepti drepturile de autor, sau esti somer.
Si tot in sprijinul celor afirmate sta marturie cartea mea de munca, unde veti putea observa ca, de la Revolutie incoace, de cand am devenit ziarist, nu am avut niciodata venituri mai mari de cateva sute de lei (milioane de lei vechi), din acelasi motiv: la toti angajatorii din presa in care am lucrat, mi s-au impus, in paralel cu contractul de munca, contractele de cesiune de drepturi de autor.
Inchei paranteza.
Am continuat să vin la serviciu şi în noile condiţii. Eram reporter special cu doar 600 de lei pe lună. Colegii se uitau in fiecare zi surprinsi la mine, mirati de faptul ca ma mai vad in redactie.
Imediat dupa Anul Nou, o colega care se ocupa de repartizarea turelor de week-end (pentru ca, Da, am lucrat si in week-end-uri) si a zilelor de “serviciu” in redactie (o astfel de zi inseamna sosirea la ora 9 in redactie si plecarea la ora 21), m-a intrebat daca “ma mai baga in schema”. I-am spus ca Da, normal, continui sa vin la munca. M-a intrebat, cu mila in glas: “Cum, mai muncesti pe 6 milioane? Am crezut ca pleci de tot. Ce o sa te faci? “…
În tot timpul acesta, pe aproape întreg parcursul lunii ianuarie 2009, nu am fost anunţat oficial, in scris, că mi s-a reziliat contractul de cesiune de drepturi de autor.
Abia spre sfârşitul lunii am fost chemat la Resurse Umane unde, aceeaşi Dana Filip mi-a pus în faţă nişte hartii, spunându-mi că sunt comunicările de încetare a contractului de cesiune de drepturi de autor.
Mi-a zis că am două variante: “semnezi de primire sau scrii că nu vrei să semnezi” !
Nu mi s-a părut deloc corectă procedura, astfel că nu am semnat nimic, cu exceptia articolului din ziar de a doua zi…
O săptămână mai târziu mi-a ajuns la urechi că aş fi fost pus absent pentru o zi de luni în care nu aş fi venit la serviciu, respectiv ziua de 26 ianuarie.
Precizez că munca mea, de reporter special, de reporter de investigaţii, este, prin excelenţă, una de teren. Chiar si in fisa postului este mentionat acest lucru: “reporter de teren”.
Este absurd, din perspectiva acestei profesii, şi mai ales a celei izvorâte din statutul de reporter special sau de investigaţii, să ceri socoteală pentru timpul petrecut în afara redacţiei, atâta vreme cât numai investigatiile pe teren si contactul direct cu sursele, cu evenimentele si cu protagonistii acestora conduce la realizarea materialelor specifice care sunt publicate în ziar.
Nu am reuşit sa aflu, nici până acum, dacă acest episod a fost generat de un raport pornit din Secţia de Investigaţii sau a fost “opera” observării prin camerele de supraveghere de către alte persoane. Cert este că nu am fost întrebat niciodată ce am făcut în acea zi, ce s-a întâmplat cu mine, de ce “nu am venit”, la ce am lucrat. Pe de altă parte nici eu nu am considerat necesar să dau lămuriri cu privire la acea zi, atata timp cat eu am fost la munca, pe teren, ca de obicei.
Pe tot parcursul lunii ianuarie am simţit o schimbare de comportament din partea celor din jurul meu, colegii mei de redactie. Cei care aflaseră de ceea ce mi se întâmplase sau cei cărora le povesteam eu, se fereau să comenteze.
Aveam să aflu, în afara redacţiei, – pentru ca in redactie nu prea mai avea nimeni curaj sa se apropie si sa imi vorbeasca, multi dintre colegi nici macar nu imi mai raspundeau la salutul de “buna ziua” de teama ca, fiind vazuti in preajma mea, pot fi asociati cu “paria din institutie” – că toţi se ştiau urmăriţi-văzuţi şi ascultaţi, prin camerele de supraveghere montate in cladire.
De asemenea, în cadrul Secţiei din care făceam parte, am început să mă simt izolat. Într-un fel îi înţelegeam pe colegii mei şi nu am ce să le reproşez. Într-un mediu în care eşti urmărit minut cu minut şi orice opinie contrară celei dictate de conducerea companiei, era tratată ca un delict, puteai fi “executat” oricând, si cine ar risca asa ceva ??
Nu pot să nu spun însă că m-am simţit abandonat în faţa atacului conducerii companiei, o atitudine pe care personal, ca ziarist, nu o pot concepe. Şi aceasta atitudine nu poate decât să imi confirme, din păcate, încă odată, că în această breaslă solidaritatea nu există, iar curajul opiniei nu se manifestă decât atunci când este bine remunerat şi direcţionat cu grijă de patronat.
Desigur, colegii mei au scuza dependenţei de un salariu care le asigură subzistenţa, si mai ales cea a spectrului rezilierii contractului de cesiune de drepturi de autor, la fel ca in cazul meu, situatie in care ar ramane sa munceasca doar pe 600 de lei, ca si mine, si in cele din urma ar claca, si ar pleca, la fel ca mine.
In acest context, consider cu atât mai ticăloasă practica conducerii companiei care, prin mijloace fruste, fără echivoc, a îngenuncheat ideea de jurnalist liber.
Fie că o recunosc sau nu cei mai mulţi dintre ziaristi.
Revenind la cursul evenimentelor, vreau să mai spun că, spre sfârşitul lunii ianuarie, am fost sunat de Dana Filip, de la Resurse Umane, care m-a anunţat că nu voi mai primi salariul pe card, ci îl voi ridica de la casierie.
Când am întrebat cât am de luat, mi-a spus că nu poate să divulge suma.
Aveam să aflu, odata ajuns in redactie, că este vorba de doar 219 de lei, asta după ce mi se opriseră 491 de lei pentru “depăşirile de la mobilul de serviciu, pe lunile decembrie şi ianuarie.” Pe “fluturasul de salariu”, suma apare trecuta drept “telefoane casierie”.
Menţionez că “fluturaşul” de salariu pentru luna ianuarie l-am ridicat de la Resurse Umane, după câteva zile. Casieriţa îmi spusese, deja, că “aici aşa se practică”. Am mai primit doar “fluturasul” aferent lunii noiembrie 2008, pe celelalte, nu.
Am realizat că, în aceste condiţii, nu îmi mai pot desfăşura activitatea de ziarist la standardele morale şi profesionale de la care nu eram dispus, sub nicio formă, să abdic.
Drept urmare am luat hotărârea să părăsesc compania. O zi mai tarziu, pe 04.02.2009, am notificat parata, tot prin scrisoare recomandata, despre incetarea contractului de munca prin acordul partilor, incepand cu data de 10.02.2009. In zilele urmatoare m-am prezentat la serviciu in mod normal, desfasurand activitate pe teren si scriind articole care au fost publicate in ziar.
Probabil ca la aceasta ora Răzvan Corneţeanu, directorul general al trustului Adevărul Holding, este multumit. Metoda “taierii drepturilor de autor” a functionat inca o data.
“Ciudatul” n-a mai rezistat si a plecat.
Compania a incheiat acest “diferend” cu o victorie.
Nu s-a creiat un precedent.
Nimeni nu va mai indrazni sa ceara concediu de 15 zile sau in perioada 1-19 Decembrie.
Toti stiu acum ce ii asteapta daca se ridica impotriva “stapanirii”: sa “faca foamea” pe 600 de lei, si astia “topiti” de firma, prin diverse retineri, cel mai probabil ilegale, (din cate stiu, retinerile din salariu se pot face doar in baza unei hotarari judecatoresti), la doar 219 de lei pe luna, apoi vor pleca, oricum, de nevoie, si pentru ca nu vor mai rezista presiunii, izolarii si sicanelor.
“Precedentul” Cristian Botez a fost “executat”.
DOMNULE PRESEDINTE,
Va adresez multumiri pentru rabdarea cu care ati citit paginile anterioare.
In cele de urmeaza, voi detalia natura actiunii mele de chemare in judecata.
Hartuirea morala la locul de munca
1. Momentul “zero”.
Hartuirea mea morala la locul de munca a inceput odata cu angajarea, prin faptul ca mi s-au pus pe masa, pentru a le semna, doua contracte cu aceeasi firma, din care cel de munca, singurul care imi garanteaza protectia drepturilor legale, imi oferea banii cei mai putini. Nu mai vorbesc aici de faptul ca suma mica trecuta in contractul de munca va insemna, peste niste ani, o pensie la fel de mica…Am incercat sa alung aceste ganduri, gandidu-ma ca mai e mult pana atunci, si, oricum, nu aveam cum sa ma impotrivesc sistemului.
Intr-o maniera eleganta, pe hartie cu antet Click, S.C. Media Promovalores S.R.L. ma anunta, la 01.10.2008 ca ”ne face placere sa iti propunem postul de Reporter in cadrul Departamentului Investigatii.[..] Pe durata contractului tau cu S.C. Media Promovalores S.R.L, va trebui sa dedici companiei tot timpul de lucru si eforturile tale, indeplinind atat sarcinile care iti revin..[…] Felicitari pentru noul tau post! Avem convingerea ca vei fi un excelent membru al echipei Departamentului Investigatii si asteptam cu nerabdare sa te alaturi acesteia pentru a face fata cu succes viitoarelor provocari ! “
“Provocari” care nu s-au lasat asteptate…
Bineinteles, oferta de angajare se referea la contractul de munca, cel de 650 de lei. Nicio vorba despre al doilea contract.
Că acest al doilea contract este in fapt, un contract “mascat”, si ca el reprezinta doar o deghizare a contractului de munca, reiese chiar din prevederile contractului de munca incheiat cu parata. In acest contract, respectiv in Fisa Postului, care, conform art. F din contract, reprezinta anexa la contract, se mentioneaza ca obiectivul principal este “realizarea articolelor pentru publicare”.
Veti observa ca parata a ales sa insereze in anexa contractului de munca referirea la clauza implicita privind drepturile de autor, pentru a evita sa o “afiseze la vedere” chiar in cuprinsul contractului.
De regula, salariaţii care pe parcursul derulării contractului de muncă realizează opere de creaţie intelectuală şi artistică au o situaţie specială. Drepturile de autor şi drepturile conexe, drepturile patrimoniale născute pentru operele de creaţie artistică aparţin, ca regulă, autorului lor. Atunci când o persoană realizează opere protejate prin intermediul legislaţiei drepturilor de autor în timpul exercitării sarcinilor sale de serviciu, aceste drepturi se consideră că aparţin angajatorului, ca drept dobândit în consideraţia faptului că angajatorul este beneficiarul muncii prestate de salariatul său. Dacă există o clauză contractuală contrară, semnificaţia ei constă în cesiunea drepturilor patrimoniale de autor care ar trebui să aparţină angajatorului către salariatul care le-a realizat, parte în contractul individual de muncă.
Ori, in cazul meu, contractul de munca nu contine o astfel de clauza contrara, ba, din contra, cesiunea drepturilor de autor catre parata este “intarita” de specificatia din Fisa Postului.
In aceasta situatie, contractul nr. cesiune reprezinta, in fapt, o “dublura” a contractului de munca. De ce? Pentru ca deja prin contractul de munca, drepturile de autor aferente articolelor scrise de mine in ziarul Click! fusesera cedate implicit paratei, doar ca acest lucru s-a petrecut in sfera drepturilor de munca, ori, in al doilea contract, drepturile de autor sunt cedate tot paratei, cu singura deosebire ca acest lucru se petrece in mod explicit in sfera drepturilor conexe.
Iar toate articolele scrise de mine au fost publicate in ziarul Click! pana la data prezentei cereri de chemare in judecata.
Si, daca mai era nevoie de o confirmare suplimentara a celor de mai sus, veti observa ca ambele contracte au antetul ziarului Click!, respectiv, publicatia editata de parata in redactia caruia subsemnatul mi-am desfasurat activitatea ca ziarist angajat si ca autor/cedent de opere….
Indraznesc sa fac un comentariu, care, sper sa nu dauneze fostilor mei colegi care inca lucreaza la Click!, si nici celorlalti colegi de breasla de oriunde…
In toate celelalte institutii de presa in care am lucrat, obligat fiind, de asemenea, sa semnez si un contract de munca, si unul de cesiune de drepturi de autor, respectivele institutii au avut macar inspiratia sa infiinteze cate 2,3,4 societati pentru acelasi ziar/televiziune etc., astfel incat, avand contractul de munca la o firma, – cu sediul in Oradea, de exemplu, si drepturile de autor la alta, cu sediul in Ploiesti, era mai greu sa dovedesti faptul ca tu, biet ziarist de investigatii, lucrai de fapt in aceeasi redactie, la Bucuresti, pentru ambele firme…
A fost doar un comentariu.
In urma caruia mi-as dori ca de azi inainte, niciun ziarist sa nu mai cedeze santajului semnarii “la dublu” cu cartea de munca, a contractelor de cesiune de drepturi de autor.
2. Premise legale
Art. 8 alin. 1 din Codul muncii prevede că relaţiile de muncă se bazează pe principiul bunei credinţe, ceea ce înseamnă că toate acţiunile angajatorului trebuie să urmărească îndeplinirea scopului bunei funcţionări a unităţii. În nici un caz, acţiunile conducătorilor nu trebuie să vizeze lezarea personalitatii si/sau a integritatii morale şi profesionale a unui salariat.
De asemenea, conform art. 39 alin. (1) din Codul muncii salariatul are dreptul la securitate şi sănătate în muncă. Este de forţa evidenţei că în sfera acestui drept se include sănătatea şi securitatea atât fizică, cât şi cea psihică.
În temeiul acestui text de lege, angajatorul este obligat să ia toate măsurile pentru ca prin acţiunile sale salariaţii să nu fie afectaţi psihic de mediul în care lucrează.
Protecţia sănătăţii psihice a salariaţilor este reliefată în existenţa unor sporuri menite să compenseze salariaţii care lucrează în medii stresante: ex. sporul de suprasolicitare neuropsihică acordat profesorilor, magistraţilor etc.
În acest context, trebuie să intre şi protecţia psihică a salariatului împotriva abuzurilor angajatorilor printr-o serie de măsuri aparent neutre, dar care, în realitate, având în vedere caracterul lor continuu, urmăresc un singur scop: eliminarea salariatului incomod.
Acest tip de acţiune al angajatorului a fost identificat în psihologie şi denumit hărţuire morală (mobbing).
În multe ţări, având în vedere efectele devastatoare pe care hărţuirea morală le are asupra integrităţii şi sănătăţii fizice şi pshice a subiectului supus hărţuirii, hărţuirea morală a fost incriminată, fiind pedepsită cu închisoare.
În ceea ce priveşte noţiunea de hărţuire morală, în literatura de specialitate se arată că „hărţuirea este un tip de violenţă rece, perfidă, ipocrită, uneori invizibilă practic, pe care o persoană o poate exercita asupra alteia. … Harţuitorul dacă se simte ameninţat şi deţine puterea, vă va ataca, iar scopul său este de a vă face să dispăreţi din firmă. … Ştie că într-un interval mai lung sau mai scurt veţi solicita, până la urmă, un concediu de odihnă sau chiar veţi demisiona. Hărţuitorul îşi zăpăceşte victima în aşa măsură, că aceasta ajunge să se îndoiască de propriile trăiri şi sentimente.”
„Hărţuirea morală se derulează în general în mai multe etape:
- alegerea victimei (în general nu este un grup ci o anumită persoană),
- condiţionarea ei (victima trebuie să devină receptivă),
- destabilizarea ei (victima nu înţelege ce i se întâmplă: comportamentele persoanei care hărţuieşte nu sunt logice şi, oricum, explicaţiile sale sunt iraţionale)
- culpabilizarea victimei (individul hărţuit începe să îşi imagineze că are o parte din vină pentru suferinţa sa),
- destructurarea victimei (persoana care hărţuieşte şi-a atins obiectivul: victima a demisionat sau s-a îmbolnăvit grav).”
Nu există un profil psihologic standard al victimei, ci mai degrabă, situaţii de muncă, situaţii care favorizează hărţuirea morală. Respectiv, acolo unde stress-ul este deja mare, unde sistemul managerial are prea puţin respect faţă de indivizi sau acolo unde solidaritarea între salariaţi e slabă. … Hărţuirea afectează în mod preferenţial persoanele atipice… între 3 şi 10% dintre angajaţi cad victime hărţuirii … ”
Hărţuirea este una dintre cele mai dure manifestări agresive care pot să apară la locul de muncă. Acest tip de agresiune poate să apară indiferent de domeniul de activitate.
Hărţuirea morală la locul de muncă are în vedere un comportament irational, repetat, fata de un angajat sau grup de angajati, constituind un risc pentru sanatate si securitate.
Hărţuirea morală la locul de muncă poate sa implice o exercitare greşită a unei funcţii sau abuz de funcţie, faţă de care persoanele vizate pot intampina dificultati în a se apara.
Pentru victimele hartuirii morale, consecintele pot fi semnificative mai ales din punct de vedere medical.
3. Câteva exemple de hărtuire morală la care am fost supus din partea paratei:
A. Intimidarea
Intimidarea a fost declansata odata cu solicitarea paratei de a-i declara “colaborarile externe” si a continuat cu refuzul de inregistrare la sediul paratei a programarii de concediu. Scopul acestui refuz, dincolo de aspectul ilegal, a fost acela de a mă intimida, de a creia o presiune asupra mea, sub actiunea careia se renunt la solicitarile mele „rebele” de a beneficia de concediu de odihna conform legii.
Intimidarea a continuat din partea Departamentului Resurse umane, dar si in cadrul redactiei, cand angajati cu „comportament respectuos” fata de abuzurile angajatorului, m-au sfatuit sa renunt la demersurile mele, mi-au spus ca „asa ia concediu toata lumea”, ba, mai mult, am fost avertizat ca „s-a ajuns si in instanta” in situatii de genul asta, cu inducerea ideii ca n-as avea castig de cauza.
Intimidarea a continuat in biroul directorului general Razvan Corneteanu, intreaga discutie cu acesta, relatata in cadrul Preambulului, avand drept scop sa ma intimideze.
Conform art. 39 alin. 1 lit. e) din Codul muncii salariatul are dreptul la demnitate în muncă.
Acestui drept al salariatului îi corespunde obligaţia corelativă a angajatorului de a se abţine de la orice act/gest care ar putea aduce atingere demnităţii şi onoarei salariatului. De asemenea, aceasta prespupune că locul de muncă al salariatului trebuie să fie astfel organizat încât sa nu lezeze demnitatea salariatului.
Demnitatea în muncă mi-a fost încălcata în mod flagrant de catre directorul general Razvan Corneteanu, care, de la „inaltimea” biroului sau, m-a tratat ca pe un „lucrator pe plantatie” in prezenta unui alt angajat, sefa Departamentului Resurse Umane, dandu-i acesteia, de fata cu mine, dispozitia de reziliere a contractului de drepturi de autor, exprimandu-se in sensul aratat cu privire la campania de intimidare pe care o lansa in acel moment, si de constrangere, in acelasi timp, care avea drept scop final plecarea mea din cadrul companiei.
Momentul a fost unul de maximă incalcare a demnitatii mele, în condiţile în care martor al acestei scene a fost si Adrian Halpert, ziarist, care, indiferent de pozitia ocupata ierarhic in cadrul structurii organizatorice a companiei, respectiv cea de Director Editorial, este si ramane un coleg de breasla, fiind in acelasi timp si un coleg de serviciu. Felul in care am fost tratat de catre Directorul General depăşeşte cu mult limitele unei normale colaborări profesionale şi ierarhice.
Acesta m-a numit „ciudat” in prezenta unui alt membru al companiei, aceasta exprimare fiind deosebit de jignitoare. De asemenea, si-a exprimat „pozitia de forta” fata de mine, atunci cand, dupa ce i-am replicat ca „nu pot fi ziarist dincolo de usa firmei si carpa in redactie”, mi-a cerut sa plec din companie. Prin aceasta, a confirmat ca, in acceptiunea paratei, relatiile dintre aceasta si angajati sunt inegale, de dominare si control din partea celei dintai, dominare materializata prin atitudini si actiuni de desconsiderare si incalcarea demnitatii angajatului.
I-am mai spus, atunci, in birou, lui Razvan Corneteanu, ca sunt ziarist de 18 ani si ca nu pot accepta sa mi se incalce drepturile, si mai si semnez ca sunt de acord cu asa ceva.
A pufnit, cand a auzit aceste cuvinte, si a replicat „nu ma intereseaza acest aspect”.
Intimidarea a culminat cu neplata drepturilor de autor, cu „lasarea mea pe un salariu de numai 600 de lei”, ca, in final, sa mi se aplice „lovitura de gratie”, cand mi s-au platit doar 219 lei pentru o luna intreaga de munca.
Ce trebuie remarcat este maniera, atitudinea în care s-au desfăşurat toate aceste acţiuni ale paratei, şi anume eforturile concertate vadit intimidatoare, succesive si sustinute, pentru a-mi destabiliza respectul de sine si verticalitatea, intr-un cuvant, demnitatea.
De altfel, în cadrul hărţuirii morale, intimidarea este primul pas, în vederea „destabilizării subiectului supus hărţuirii”.
B. Subminarea autorităţii profesionale
Alături de caracterul intimidant, actiunile paratei au mai avut si un alt scop, şi anume subminarea autorităţii mele profesionale. Actiunile de destabilizare profesională au continuat din partea paratei pe tot parcursul lunii ianuarie 2009. Asa cum am aratat, chiar in primele zile de dupa Anul Nou, am fost pus in situatia sa imi „confirm” prezenta la munca, dupa ce fusesem exclus din programarea de „servicii”.
Colegii din redactie aflasera ca fusesem „dat afara”. Pentru ei, nu mai faceam parte din „schema” redactiei. La fel ca si lui Razvan Corneteanu, le era clar inca din acel moment ca dupa rezilierea contractului de drepturi de autor, va urma, inevitabil, momentul plecarii mele din redactie, mai repede sau mai tarziu, depinde cat de rezistent eram la stresul si la tensiunea permanenta la care am fost supus. Ori plecam eu, ori ma concediau ei.
Si pe teren, in intalnirile ocazionale cu diversi ziaristi de la alte institutii de presa, acestia ma intrebau “unde mai esti, am auzit ca te-au dat afara de la Click!” .
In plus, s-a intamplat de mai multe ori in redactie ca la unele din afirmaţiile mele cu privire la subiectul unor articole propuse, sau modalitatea de abordare a acestora, sefii de departament, dar si mai multi colegi, sa dea dezaprobator din cap, sau chiar sa comenteze rautacios, si neargumentat, in contra celor afirmate de mine, concluzia fiind ca propunerile mele de articole „nu sunt bune”.
Rupte din contextul general al acţiunii de hărţuire morală la care am fost supus, poate aceste gesturi ar fi trecut neobservate, însă ele fac parte dintr-un plan de creare a unei presiuni psihice asupra mea pentru a-mi prezenta demisia sau pentru a greşi şi a se găsi, de catre parata, un motiv de desfacere a contractului individual de muncă.
De altfel, unii dintre colegi au sesizat această presiune psihică la care am fost supus, spunându-mi, in mai multe randuri, ca „rezist bine” sau intrebandu-ma: „mai rezisti?” sau, „cat mai rezisti?”.
Sincer vorbind, nu ma astept ca vreunul din colegii mei de redactie sa vina sa depuna marturie in favorea mea in acest proces.
Teroarea instituita in redactie este mult prea mare pentru ca cineva sa o poata infrunta. Si daca ar avea curajul sa o faca, le-as multumi, dar mi-ar fi limpede ca isi asuma un risc prea mare, acela de a „ramane pe drumuri” (a se citi, fara banii din contractele de drepturi de autor), imediat dupa ce vor iesi pe usa tribunalului, si nu le-as putea cere un asemenea sacrificiu.
Marturisesc ca am deschis aceasta actiune fara sa stiu ce sanse de castig am.
Dar este un bun prilej de a demasca in mod public sistemul prin care ziaristii sunt facuti prizonieri ai propriei munci, supusi in orice moment santajului prin rezilierea contractelor de drepturi de autor, santaj prin care sunt fortati sa renunte la concedii, la plata orelor suplimentare, la concediile de ingrijire a copilului, la zilele de nunta, la dreptul de a avea o pensie decenta, la dreptul de a vorbi deschis, liber si fara teama chiar in redactia unde lucreaza, si de aici nu mai este decat un pas pana la ingradirea dreptului de a scrie si de a se exprima liber despre orice subiect, si chiar la renuntarea, sub constrangere, la dreptul de a isi cere propriile drepturi.
Intr-un cuvant, la Demnitate.
Daca, totusi, justitia imi va face dreptate, acel 1 singur leu cerut ca daune morale va reprezenta pentru mine una dintre cele mai pretioase recunoasteri ale abuzurilor la care sunt supusi ziaristii romani la locul de munca. Voi considera ca prezenta actiune – de altfel, un articol de presa – manifest, pe care nu cred ca mi-l va publica vreodata cineva (doar nu s-a nascut inca institutia de presa al carei patron sa vrea sa plateasca la stat sute de milioane de lei impozite pe salarii), ca fiind cel mai bine platit si rasplatit articol din cariera mea de pana acum.
De aceea am si solicitat instantei ca parata sa fie obligata sa publice cele cateva randuri ale dispozitivului hotararii, in cazul in care justitia va decide sa redea ziaristilor dreptul la Demnitate la locul de munca.
Pentru ca toti ceilalti ziaristi, colegi de breasla, sa stie ca nu sunt ai nimanui. Si sa isi aduca aminte ca au drepturi si ca pot cere ca acestea sa fie respectate acolo unde lucreaza fiecare dintre ei, fara sa le mai fie teama.
Statutul Jurnalistului si Codul Deontologic, adoptate la Sinaia de catre Conventia Organizatiilor de Media, in iulie 2004, arata:
1. Profesiunea de jurnalist este libera si independenta, în concordanta cu principiile dreptului la libera exprimare si ale dreptului la informatie, enuntate de Declaratia Universala a Drepturilor Omului, de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, de Constitutia României, precum si de Codul Deontologic al Jurnalistului, ce face parte integranta din prezentul Statut .
2. Jurnalist este acea persoana care exercita dreptul inviolabil la libera exprimare si acarei principala sursa de venituri este obtinuta din realizarea de produse jurnalistice – fie ca angajat, fie independent – indiferent de domeniul mass-media în care lucreaza (presa scrisa, audiovizual, online, etc.).
ROLUL JURNALISTULUI
1.1. Jurnalistul este dator sa exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea dreptului publicului de a fi informat.
Jurnalistul se bucura de o protectie sporita în exercitarea acestui drept datorita rolului vital, de aparator al valorilor democratice, pe care presa îl îndeplineste în societate.
1.4. Jurnalistul este dator sa semnaleze neglijenta, injustitia si abuzul de orice fel.
C. Tratamentul diferenţiat şi supravegherea excesivă
La finalul lunii Decembrie 2008, si pe parcursul lunii ianuarie 2009, am fost supus unui tratament diferenţiat cu singurul scop de a mă şicana, de a se crea presiune psihică şi profesională asupra mea şi de a mă hărţui permanent.
Ba eram sunat de cate 4-5 persoane din redactie, intr-un interval foarte scurt, toate intrebandu-ma acelasi lucru, la ce articol lucrez, unde ma aflu, cat mai dureaza interviul, si din nou, la ce articol lucrez, unde ma aflu, cat mai dureaza interviul etc., ba „ma evaporam” din orizontul tuturor, si, dupa ce lucram sustinut la cate un material, nu mai era nimeni care sa intrebe de soarta lui sau a mea.
Nu mai stiam care dintre cele doua comportamente este „de semn bun” sau „rau”, si singura „aparare” pe care am putut sa o aplic a fost sa ma astept in permanenta, la „neasteptat” .
Au fost situatii in care eram chemat in redactie sa dau explicatiile foto pentru anumite imagini si sa contribui la paginatie, si alte ocazii in care mi s-a spus ca acestea erau deja facute de altcineva.
In ultima saptamana, mi s-a spus ca mi-a fost „taiata” ziua de lucru pentru data de 26 ianuarie, pentru „absenta”. Am detaliat acest aspect in Preambul. Nu am inteles cum poti sanctiona reporterul de teren pentru ca a fost pe teren, dar am inteles ca un episod „neasteptat” se produsese si ca sefii luasera hotararea sa ma monitorizeze in ziua respectiva, chiar pe ..monitoarele din redactie, unde, evident, nu apaream, pentru ca eram pe teren, nu in redactie. Culmea, insa, in acea zi nu m-a mai sunat niciunul dintre cei care inainte ma „monitorizau” telefonic.
Nu mi-a fost greu sa inteleg planul. O zi de munca „taiata” echivaleaza cu un prim „punct marcat” de angajator, al carui scop era sa reuseasca un „scor 3 la zero”, – 3 zile de absente nemotivate – ca apoi sa imi desfaca si contractul de munca, din motive disciplinare.
Cand a venit unul dintre sefi la mine, cateva zile mai tarziu, cu doua hartii in brate, cerandu-mi sa le semnez, am intrebat ce contin. „Decizia potrivit careia luni ai absentat nemotivat de la serviciu”. Nu am semnat. Dar stiam ca deznodamantul se apropia cu pasi repezi.
Nici acum nu mi-e clar daca mi-au taiat acea zi de munca, sau nu. Si in ce baza legala.
D. Izolarea
Printre metodele de hărţuire morală se înscrie şi izolarea subiectului supus hărţuirii în vederea unei mai bune manipulari a psihicului acestuia. Acest lucru s-a întâmplat şi în situaţia mea.
Am fost izolat de catre colectiv. Am ajuns sa ma simt izolat. Asa cum am aratat in Preambul, o parte din colegii mei evitau să îmi vorbească, iar alţii intrau in conversatii cu mine doar in locuri ferite, si de cele mai multe ori in şoaptă. Ştiau, asa cum am descris anterior, că peste tot in redactie sunt camere de supraveghere şi orice ar fi fost spus in apararea mea, s-ar fi putut întoarce împotriva lor.
Am petrecut, astfel, mai multe zile si ore in redactie, aproape de unul singur, desi eram in mijlocul colegilor. Stateam la calculator si scriam, si parca ajunsesem invizibil. Am continuat sa imi indeplinesc sarcinile de serviciu atat in redactie, cat si pe teren, facand investigatii jurnalistice si lucrand la mai multe proiecte de articole.
In ultimele zile ale muncii mele in redactie, dupa ce anuntul meu oficial de parasire a redactiei a sosit prin posta, atmosfera s-a schimbat. Unii dintre colegi s-au mai „inviorat” putin si au devenit mai vorbareti, initiind dialoguri cu mine despre planurile mele de viitor.. Acum nu mai reprezentam un pericol pentru ei, era sigur ca urma sa plec, asocierea lor cu prezenta mea nu ar fi putut sa le mai aduca prejudicii.
Altii, chiar si in al doisprezecelea ceas, s-au aratat indignati de „tupeul” meu de a continua sa „sfidez” compania, reprosandu-mi faptul ca „iar ai enervat conducerea cu scrisorile tale, ce, nu puteai sa-ti dai demisia pur si simplu, trebuia sa faci tu spectacol?”
Mai mult chiar, unii dintre colegii mei, cu care mai lucrasem si alte redactii, m-au facut sa ma simt vinovat si pentru faptul ca plecam, desi acum asta era dorinta tuturor, sa se termine odata „precedentul Botez”: „Noi ti-am intins o mana si tu ti-ai batut joc! ”
E. „ Tragerea pe linie moartă”
Din momentul în care în Secţia de Investigaţii, din care făceam parte, s-a aflat că mi s-a reziliat contractul de cesiune de drepturi de autor, am fost exclus de la programările de servicii.
A trebuit sa le explic pe indelete ca eu totusi doresc sa lucrez, ca sa ma includa inapoi in schema. De asemenea, nu am mai fost chemat nici la şedinţele de sumar săptămânale. Cateva dintre materialele propuse de mine nu au mai fost publicate, fara prea multe explicatii de natura profesionala, si nu mi s-au mai cerut alte propuneri, nu m-a mai intrebat nimeni daca am vreun subiect, daca vreau sa dezvolt o ancheta. Aceste lucruri au dus automat la excluderea mea din ritmul activităţii Secţiei.
La fel ca si in cazul comportamentului colegilor, si cel al sefilor s-a schimbat brusc dupa ce s-a aflat in redactie ca „Botez si-a dat demisia” (mai exact, dupa ce scrisoarea mea de reziliere a contractului de munca prin acordul partilor a fost primita de parata).
Coordonatorii mei au redevenit interesati de propunerile mele jurnalistice. Ba chiar mi-au publicat un material in zilele anterioare plecarii. Probabil, dintr-un rationament asemanator cu cel al colegilor: „Botez pleaca, s-a terminat jocul de-a soarecele si pisica, acum putem sa-l scoatem de pe linia moarta, sa-l mai publicam putin, doar scrie bine, doar nu pierdem nimic”.
Acestea sunt faptele.
DOMNULE PRESEDINTE,
Luand in considerare cele de mai sus, va rog sa imi admiteti actiunea asa cum a fost formulata si sa dispuneti acordarea daunelor morale in cuantumul precizat, în temeiul art. 269 alin. (1) din Codul muncii, precum si obigarea paratei sa publice dispozitivul hotararii ce urmeaza sa o pronuntati.
IN DREPT
Art. 112-114 Cod Procedura Civila, art. 8, art. 39 alin. (1) si art. 269 al. 1 din Lg. 53/2003.
Solicit judecarea in lipsa conform art. 242 Cod de Procedura civila.
PROBE
Solicit proba cu înscrisuri, proba cu martori si interogatoriul paratei, precum si orice alte probe ce vor rezulta din dezbateri.
Depun copii pentru comunicare.
Reclamant,
Data: 09.02.2008
Ion Traian Ştefănescu, Magda Volonciu, Raluca Dimitriu, Dreptul muncii, Editura Academiei de Studii Economice Bucureşti – Catedra de Drept, Bucureşti 2000, 89
