Pe urmele lui Pablo – povestire poliţistă; autor: Cristian Botez

Precizare: Această povestire a fost prima dintr-o serie publicată în 2008-2009 în revista FEMEIA. Personajul, Silvia Adam, a fost creat de autor (de mine SMILE ) pe profilul şi targetul revistei. Într-o altă serie de povestiri poliţiste, publicată într-o revistă a editurii LvB, acum vrei 10 ani, am avut un personaj principal mai apropiat de stilul meu: Steve J. Morrison-detectiv de modă veche. Toate aceste povestiri, dar şi alte câteva NOI vor face parte dintr-un volum de povestiri pe care sper să-l pun la punct cât mai repede.

Simţi cele două lovituri aproape simultan. Căzu în genunchi, în mâlul rece de lângă râu. „M-a împuşcat!, gândi icnind, şi se rostogoli pe spate. Abia atunci realiză că avea în omoplat înfipte, două săgeţi. „O arbaletă! Nenorocitul are o arbaletă!” Sângele i se scurgea, cald, pe sub bluză. Tremura toată. Pantofii şi-i pierduse atrunci când alunecă în jos, printre copaci, pe panta care ducea la apă. Frigul îi accentua durerea, iar spaima îi reveni brusc, violent, ca izbitura unui baros, când realiză că ar putea fi lovită din nou. O durea tot corpul. Işi sucise o gelznă şi se lovi – cât o durea!- la sâni. Pierdea sânge. Duse mâna, reflex, după pistol. Tocul era gol. „Oh, da! L-am pierdut!”. Încercă să străpungă cu privirea întunericul. Undeva, departe, se auzeau sirenele unei maşini de poliţie. Leşină şi capul îi alunecă într-o parte lovindu-se de trunchiul unui copac. Vag, înainte să-şi piardă cunoştinţa, mai auzi, ca printr-un munte de vată , două focuri de armă.

XXX

 Cu 2 zile în urmă

Viktor Lazlo se depărtă câţiva paşi, lasând-o pe Ilsa în compania lui Rick. Schimbul memorabil de replici, sclipirile din ochii lui Ingrid Bergman, ca şi timbrul vociii lui Humprhey Bogart o răscoleau de fiecare dată când vedea Casablanca. Tolănită pe canapeaua îmbrăcată într-o pătură pufoasă, din păr de cămilă, visa. O duminică tihnită, un film retro pe care îl iubea şi câteva pahare de Martini îi făcuseră după-amiaza perfectă. Astfel că sunetul strident al telefonului mobil, setat pe soneria German Style, i se păru la fel de nepotrivit ca şi zgomotul făcut de un bombardier F16 survolând o poieniţă într-o povestire cu zâne şi spiriduşi. Se întinse leneş după telefon, pe care fu cât pe-aici să-l scape când auzi vocea lui Dan. Dan Bucur, fostul ei coleg de la Academie, şi, mai târziu, de la Inspectorat. Şi, mai mult, fostul ei iubit. „Ce mult a trecut!”. Silvia avea acum 36 de ani, dar nu avea să uite niciodată povestea de dragoste din urmă cu mai bine de zece ani. O iubire care o tulburase profund. Divorţase, atunci. Era, la acel moment, o poliţistă, profesional, în plină ascensiune. Avea un băieţel, acum, mare şi plecat cu tatăl lui în State. O poveste de iubire care durase mai puţin de un an. Poate şi din acest motiv renunţase, mai târziu, la carieră. Lucrase, o perioadă, pe bani frumoşi, ca observator şi consultant pe probleme de securitate publică şi avusese mai multe misiuni în Africa, Asia şi America Centrală. De doi ani era detectiv particular. Din câte ştia, erau doar trei femei în România care făceau asta. Şi nu se plângea. Ii mergea bine. Rămăsese, însă, singură. Şi, acum, brusc şi răvăşitor, telefonul acesta de la Dan. Vocea lui… „Puţin mai aspră?… Dumnezeule, ce dor i-a fost!”. Trase aer în piet şi căută să-şi controleze timbrul vocii.

            -Dan! Ce surpriză! De unde ai numărul meu?

            -Ei, Silvia! Silvia Adam! Nu mă subestima! (îi ghici zâmbetul discret). Şi poliţistul continuă. – Trebuie… aş vrea să ne întâlni,. Chiar în seara asta, Silvia. Este ceva important.

            Işi strânse involuntar picioarele sub ea. Deja canapeaua nu i se mai părea atât de confortabilă.

            -Fostul nostru şef, colonelul Albu (potrivit gradelor de acum câţiva ani) vrea să colaborezi cu noi. Avem o…lucrare grea. Desigur, cineva se ocupă de toate formalităţile. Inclusiv de bani… Ne putem vedea peste două ore? Mai ţii minte barul Mosquito, din Cotroceni?

Işi dădu acordul instantaneu. Şi nu vru să recunoască faptul că nu dorea decât să-l revadă.

 XXX

 Se aranjă cu mare atenţie. Era conştientă că, la vârsta ei, continua să fie o atracţie pentru bărbaţi. In părul şaten închis nu sclipea încă nici un fir argintiu. Iar gura („semeni cu Charlize Teron”, ia spus, odată, cineva) şi ochii, aproape negri o făceau –ştia asta- irezistibilă.

Trecu, pe rând, în faţa oglinzii, de la jeans, la pantaloni negri clasici şi se opri, în cele din urmă, la o fustă, nu foarte scurtă. O palmă deasupra genunchilor. O bluză albă, descheiată la doi nasturi şi un jerseu gri perl. Aşa minionă cum era îi stătea de minune. Zâmbi. Se simţea ca o liceeană care ieşea la prima întâlnire cu iubitul ei. Işi mai netezi o dată silueta, apoi îşi luă geanta, nu înainte de a verifca dacă delicatul Smith & Wesson, revolverul ei argintiu, cu mâner de fildeş –o bijuterie, era la locul lui. Nu se despărţea niciodată de cel mai de încredere prieten al său.

Barul era destul de aglomerat în acea seară, dar Dan, evident un obişnuit al locului, reţinuse o masă dispusă strategic într-un colţ, singura cu scaune mari, tapiţate, confrotabile, luminată cald, discret şi portocaliu de o veioză cu abajur pictat manual cu iedograme şi desene japoneze. Işi zâmbiră larg, dar nu-şi atinseră decât mâinile, într-o strângere scurtă. Suficientă, însă, ca Silvia să fie înfiorată de amintiri. Se strădui să ascundă, aşa cum îşi propusese, orice emoţie care ar fi putut să o facă vulnerabilă.

            Cu siguranţă. Dan nu mai era puştiul –cum îi plăcea odinioară să-i spună, pe care îl ştia. Anii îi desenaseră cute fine în colţul ochilor, acum, în obscuritatea înşelătoare a barului, de un albastru întunecat. Iar părul, cândva negru absolut, era săgetat,a acum, de câteva fire albe. Mai ales la tâmple. Il studia discret şi ştia că şi el face acelaşi lucru. Ii simţea privirile alergând de la mâini la gura ei, oprindu-se, pe traseu, câte o clipă doar, dar pătrunzător, în decolteul ei. O clipă doar, cât oftatul unei păsări colibri în faţa cupei unei flori pline de nectar. Se înfioră de plăcere.

            Apoi, aproape brusc, Dan începu să vorbească, rispind parfumul vrăjii, despre droguri, traficanţi albanezi şi poliţişti corupţi. Se replie rapid, ca o profesionistă, şi deveni atentă. Foarte atentă. Iar când îl auzi vorbind de Pablo, tresări ca o pisică prinsă între barele unui transfromator de înaltă tensiune.”Pablo? Fostul ei coleg de la Droguri? Acel Pablo, cel mai bun specialist în opreaţiuni sub acoperire?” „Chiar el.”, îi confirmă Dan. Pablo, cel care a uimit toată conducerea Poliţiei române, după ce s-a dus la o întâlnire cu doi mari mafioţi, la volanul unui Rolls Royce, pe care îl împrumutase, culmea, de la un borfaş din Cluj cu care legase o prietenie, conjuncturală desigur, fără ca individul să ştie că se „sparge”, că dezvăluie secrete din subteranele interlope, fără să ştie că are de-a face  cu un poliţist de la Crimă Organizată.

            -Ştiu că e greu de crezut, dar Pablo e combinat de doi ani într-o reţea care trafichează heroină. E vorba de albanezi şi italieni. Iau marfa din Turcia, din laboaratoarele controlate de kurzi. O vând, apoi, în Germania, Olanda şi „Big 4”(Marea Britanie). Oficial este doar infiltrat, dar a fost descoperit după ce s-a încurcat cu o prostituată, în timpul unei misiuni la Amsterdam. Tipa era, de fapt, agentă MI6, Serviciile secrete externe britanice.Două luni mai târziu, femeia, Jessica, englezoaica, a fost găsită moartă într-un gang fin Istanbul. Pe o stradă, la doi paşi de Bosfor.

            Silvia rămase cu mâna încleştată pe paharul cu gin tonic. Tot farmecul primelor momente după revedere se rispise ca fumul unei ţigări light aspirat de reactorul unui Airbus 330. Dan îi povestea totul cu un ton egal, foarte concentrat la ce îi comunica. La fiecare 30 de secunde se uita, natural dar scrutător, în jur. Erau în siguranţă- nu aveau nicio „coadă”. Nimeni nu-i urmărise. Nimeni nu-i supraveghea.

            -Cred că înţelegi de ce apelează şeful la tine, continuă Dan. Ai lucrat cu Pablo şi îl cunoşti foarte bine. In plus, te plăcea. Nu, Silvia! Nu te ascunde! Şi mai ştiu şi că nu ai cedat. Oricum, ai fost printre puţinele care nu a ajuns în patul lui. Dar asta e istorie.

 

            Se lăsă pe spate, trase aer în piept şi încerca să ordoneze informaţiile pe care le primise. O durea spatele de atâta concentrare. Se întinse şi îi atinse pe Dan, absolut din întâmplare, cu piciorul. Şi el se feri. Fusese un gest accidental, care nu a durat mai mult de o secundă . Suficient, însă, ca atmosfera să se detensioneze. Şi, atunci, Silvia realiză instantaneu că nu se gândise nicio clipă să refuze misiunea.

            -Este o misiune, Dan? De asta mă căutaţi? Aţi uitat că am ieşit din sistem? Şi, la urma urmei, ce aş avea de făcut?

-  OK! Hai să fiu mai direct. Să îţi spun mai întâi partea bună. Ţi s-au alocat din Fondul 33 – ştii foarte bine, bugetul pentru misiuni sub acoperire, 15.000 de Euro. Sunt cei mai mulţi bani care s-au dat până acum pentru acţiuni de felul acesta. Ce trebuie să faci? Mâine dimineaţă pleci Râmnicu Vâlcea. Pablo ştie că te-ai născut în Bujoreni, comuna de la marginea oraşului şi că ai tăi aveau acolo casa părintească. Şi Dan scoase din buzunarul interior al sacoului, două plicuri.

- Ai aici un avans de 3.000 de Euro. Şi o citaţie pe numele tău pentru un proces, chipurile, de succesiune, cu data de poimâine. Pablo e în stare să te verifice, astfel că pe lista judecătoriei din oraş, chiar e trecut acest proces. Tu o să îl interceptezi – va trebui să pară o întâlnire absolut întâmplătoare – într-un motel din Curtea de Argeş. Pablo e deja acolo. Te instalezi mâine şi, repet, va fi pură întâmplare, întâlnirea ta cu el. Azi e duminică. Marţi dimineaţă la cinci are fixată o întâlnire pe o şosea la câţiva kilometri de motel, cu nişte sârbi. Priateli au un transport de 200 de kilograme de Hong Kong Rocks. Cea mai pură heroină, Silvia! Mai tare ca Brown Sugar. Marfă de 10 milioane de dolari. Întârzie-l, Silvia! Dacă în dimineaţa aia nu ajunge la întâlnire, ne cad toţi în cursă. Şi lovim şi în reţeaua din Turcia şi în cea din Olanda. Nu întreba de ce, cum şi cine. Te iubesc, Silvia! Fă treaba asta şi nu uita nicio clipă că sunt în spatele tău. “I am watching your back, baby..” Mai ţii minte ce mult îţi plăcea replica asta? Şi îi zâmbi.

           Câteva ore mai târziu, Silvia recapitula, pentru a câta oară?, planul, sub un duş prelungit. Era uşor dezamăgită. Sau chiar mai mult. “La dracu cu misiunea asta!” Trebuia, sau mai bine zis, şi-ar fi dorit să fi fost o întâlnire plăcută, care să fi reînnodat ceea ce cândva  – oh, Doamne, cât trecuse de atunci – o legase de Dan. Dar bărbatul de care – şi era foarte sigură acum – mai era îndrăgostită, i-a adus vestea că, mai cu voie, mai fără voie, a fost băgată din nou în sistem. Sistemul în care lucrase atâţia ani. Sistemul care îi dăduse viaţa peste cap. Regreta? Strânse din dinţi şi îşi spuse că nu. Fusese învăţată să privească înainte. Unde citise chestia aia cu “ţinteşte un punct, undeva, sus, deasupra orizontului, şi, înainte, marş!”? Nu conta. Acum, trebuia să meargă înainte.

            Se înfăşură într-un prosop imens, roşu, şi îşi pregăti sacul de voiaj. Se băgă în pat după miezul nopţii. Şi parcă, undeva, dincolo de gândurile şi grijile care o invadaseră în acea teribilă seară, doi ochi -  de un albastru întunecat? – şi un zâmbet cald, o vegheau cu căldură. Se cufundă apoi într-un somn adânc, fără vise.

 XXX

 I-a fost teribil de teamă de momentul întâlnirii cu Pablo. Şi cu atât mai mult a fost surpinsă cât de firesc a decurs totul. Bănuia, el, oare, ceva? Pablo era extrem de versat. Un poliţist abil, ale cărui aptitudini au sporit enorm odată cu anii de experienţă în nenumăratele acţiuni sub acoperire. Acesta era un risc asumat de mai marii Poliţiei. Orice “gabor” care este băgat la „înaintare” în lumea marilor hoţi  – fie că era vorba de traficanţi de droguri, de arme, sau de criminalitatea gulerelor albe, puteau fi absorbiţi, acaparaţi de această lume subterană.

Pablo radie de bucurie – sau mima? – atunci când o văzu pe Silvia în holul hotelului, cu sacul de voiaj în mână.

- Silvia ! Mi guapa, como estas? – Pablo avea mania replicilor hispanice, poate şi pentru că arăta ca un băiat de cartier din periferiile Madridului.

Explicaţiile au curs de la unul la celălalt, cu o naturaleţe înduioşătoare.

La fel de firesc s-au derulat şi următoarele două ore, după ce Silvia îşi luă în primire camera. Ore petrecute în restaurantul rustic, dar foarte plăcut, al motelului. Şi Pablo părea că urmează pas cu pas scenariul imaginat de Silvia. Da! Chiar se dădea la ea. Şi ştia că trebuie să pară disponibilă. Orice poliţistă care intră în sistem la un asemenea nivel ştie că la un moment dat poate fi pusă în situaţia de a juca rolul unei târfe. Parţial sau până la capăt. O situaţie cu greu de înţeles şi acceptat de cineva din afară.

De ce accepta atingerile, aparent involuntare, ale lui Pablo? Pe picior, atunci când se aplecase după pachetul de ţigări, pe mâini, de cel puţin trei ori? Era doar un joc, nu? Şi o luptă, totodată. Rămăsese poliţistă pur-sânge, deşi acum era pe cont propriu. Dar avea ţinte clare. Traficanţi, oameni răi, poliţist corupt. OK! Va merge până la capăt. Strângând din dinţi, dar o va face.

-         Silvia, mi linda! Pablo îi masa uşor braţul. Mergem sus?

Se ameţise oare?

Urcă, alături de el, scările, spre camera ei de la etajul al doilea. Silvia gândea febril şi încerca să îşi planifice la milimetru paşii. Nu! Nu o să se culce cu el. La cinci dimineaţa avea întâlnirea. Deci la patru el trebuia să plece. Avea misiunea să îl oprească. Cum? Va vedea. Dar ce face Pablo? Bărbatul schimbă direcţia spre camera lui. La naiba, îşi lăsase pistolul în geantă, în camera ei. Intră şi se aşeză pe pat. Silvia îşi privi pantofii eleganţi, total nepotriviţi pentru o acţiune care putea deveni periculoasă. Era uşor ameţită. De ce? Îi pusese ceva în paharul de vin? El băuse mult mai mult şi părea Ok. Pentru prima oară în seara aceea, avu o acută senzaţie de frică. Pablo ştia ceva? Nu îi era clar. După cum o pipăia, părea pierdut şi cu gândul doar la sex. A fost cât pe-aici să îl pocnească. Dar o salvă tot el.

-         Scuză-mă, mă duc până la baie. Răsuflă uşurată şi în secunda următoare îi cotrobăia prin bagaje. Nu droguri, nu arme, nimic suspect.

Pe fundul genţii descoperi, însă, o cutie de lemn, de dimensiunea unei mape, care era, însă, încuiată. “Ce era acolo, o armă?” Se întoarce în pat şi, răsturnată pe spate, cu fusta dezgolindu-i coapsele, îl aşteptă pe Pablo. Auzi un zgomot dinspre baie şi, în clipa următoare, străfulgerată de un gând, dădu buzna după el. Pablo dispăruse. Geamul încă vibra, lovit de perete. Un minut mai târziu, Silvia era afară, în curtea motelului. Da! Ştia. Pablo aflase, nu ştia cum, de ce venise ea acolo. Chiar nu era un prost. Se repezi înapoi în motel, în camera ei, şi luă pistolul. Nu avea decât cele cinci gloanţe din butoiaş. Unde era maşina lui Pablo? Da, o văzuse în parcare. Înseamnă că avea o rezervă undeva în apropiere. La sosire observase, undeva printre copaci, o parcare veche pentru camioane. Văzuse acolo nişte maşini, dar nu le dăduse importanţă. Unde era parcarea? A, da! Spre râu. Se bază, ca întotdeauna, pe flerul ei. Alergă spre apă. Să fugi pe tocuri? Îngrozitor. Pierdu pantofii zece secunde mai târziu, când auzi paşi şi crengi trosnind, undeva în stânga ei. Era întuneric şi nu mai ştia încotro să o ia. O ajută panta. Se prăvăli, pur şi simplu, printre copaci. Simţi şi crengi plesnind-o peste faţă şi bolovani lovind-o în plin. Şi bezna asta! Situaţia îi scăpa de sub control. Pistolul? Nu mai apucă să verifice. Simţi cele două lovituri aproape simultan.

 XXX

 Clipi şi îi veni să strănute. Raze de soare se curbau pe barele de metal ale patului de spital, reflectându-se pe chipul ei. Incercă să se ridice, dar o durere surdă o ţintui în pernă. Apoi zâmbi. In faţa ei, pe noptiera albă strălucea cald un buchet imens de trandafiri galbeni. Desluşi, pe un carton mic, prins între tulpini, câteva versuri dintr-o poezie de dragoste care îi amintea de ceva de demult şi foarte drag.  Ridică privirea şi zări, în colţul celălat al camerei, silueta unui bărbat, acum şezând pe un scaun, pe care îl iubea. Adormi din nou cu surâsul lui în ochi.

MASTER.. CHEF.. sau BATAIA DE JOC la adresa ROMANILOR FLAMANZI! de Raluca Niculescu

Mi-aş fi dorit să scriu eu acest articol… Raluca a fost, însă, mai rapidă! Nu pot decât să-l reproduc aici!

 „MASTER.. CHEF.. sau BATAIA DE JOC la adresa ROMANILOR FLAMANZI!

Scriu dupa primul sfert de ora al emisiunii. Mai mult nu am putut urmari. Iata de ce:
Cei trei din juriu reprezinta cea mai infatuata adunatura pe care am vazut-o vreodata la o emisiune concurs. Pe vremuri, Andrei Gheorghe “baga spaima” in amaratii adusi la TV sa faca rating, dar cel putin avea carisma.
Cred ca jignirile, directe sau de tip “misto” ale “bosilor” culinari, si mai ales superioritatea afisata excesiv, la modul deranjant-penibil, depasesc cu mult conceptul emisiunii si ideea de a produce “suspans”.

Sunt de acord ca “sortul” trebuie luat pe merit, dar de aici si pana la a arunca mancarea la gunoi la o ora de maxima audienta, intr-o tara in care oamenii abia isi duc zilele de azi pe maine, e deja prea mult.

In conditiile in care pentru multi dintre telespectatori, painea si mamaliga sunt felul de baza, abordarea emisiunii in aceasta nota generala de umilire a concurentilor – romani obisnuiti, cu familii si buget masurat – imagine in care se regaseste majoritatea telespectatorilor, are o singura finalitate: respingerea productiei de catre public.

Si apropos de.. public: Lipseste in mod frapant din emisiune. Iar lazile goale din decor, “garnisite” cu cele trei “gratii”, iti taie pofta de mancare. La fel ca replica data unui concurent: “CE AI GATIIT TU E DE RAHAT”.
Pofta Buna si vizionare placuta, cui mai poate !See More”

Patru poveşti cu animale. Trei, triste. Una, nu.

Tot am vrut, de la începutul anului, să evoc întâmplările prin care am trecut anul trecut, legate de diferite animale, care, într-un fel sau altul, mi-au ieşit în cale. Mai întâi, însă, câteva scurte precizări. Nu sunt genul care să care saci cu mâncare pe la colţurile blocurilor, pentru haite întregi de câini, nu scriu articole pline de revoltă despre „vânătoarea” (în fapt, o activitate perversă, specifică unui abator) de la Balc, nu trimit bani în conturile asociaţiilor sau ONG-urilor care, chipurile, se dau de ceasul morţii de soarta necuvântătoarelor. Dar când văd o vietate, din orice specie şi de orice mărime, aflată în suferinţă sau dificultate, nu pot, în niciun chip, să merg mai departe sau să întorc capul prefăcându-mă că nu am văzut nimic. Am trecut, aşadar, anul trecut prin câteva mici întâmplări de acest gen. Unele tragice(3) şi doar unul cu final fericit.

Căţeluşa

Încep cu cel fericit, căci a fost, cronologic, primul. Era o nesuferită seară târzie de ianuarie. Un frig umed şi pătrunzător, o zăpadă murdară şi bălţi semiîngheţate făceau mersul prin oraş un chin. În drum spre casă, la un colţ de stradă (N. Bălcescu şi C.A. Rosetti) un căţeluş mic, un guguloi de blană neagră ondulată. Îşi făcea drum cu greu prin zăpadă. Scâncea şi se ţine după fiecare om care trecea pe lângă el. Nimeni nu-l băga, însă, în seamă. M-am oprit, l-am privit şi m-am gândit la căţelul meu şi la motan (pe care îl culesesem în 2008 de pe stradă, când nu era mai mare de un pachet de ţigări), care stăteau bine-mersi, la căldurică. M-am hotărât într-o clipită. L-am luat în braţe, iar sufleţelul necuvântător s-a cuibărit imediat la pieptul meu, încercând să-mi lingă faţa. Şi l-am dus în casă. Bruno era confuz şi a preferat să se ascundă într-un colţ. Motanul, sâsâind şi scuipând, s-a urcat pe bibliotecă, de unde nu s-a mai dat jos ore întregi. Între timp căţeluşa, cum avea să se dovedească, hrănită bine, a pus stăpânire pe casă. De-acum, pe scurt. Am ţinut-o trei zile. Am dus-o la veterinar, am deparazitat-o, am spălat-o. După care i-am găsit şi stăpână. Pe Gabriela (ajutor de bucătar la Home Bar, Grădina Icoanei), care stă la casă cu curte, în Bucureştii Noi. Astăzi, Pufi, cum o cheamă acum, e bine, sănătoasă şi iubită.

Delfinul

A doua întâmplare este, pe cât de simplă, pe atât de tragică. De fapt este vorba de constatarea morţii unui pui de delfin. S-a întâmplat la începutul lui iunie, pe plaja din Mamaia. Fusese adus de valuri, probabil, deja mort. A stat acolo ore întregi, în soare, sub privirile curioase ale celor care se plimbau pe plaja, încă neaglomerată. A fost o scenă relativ scurtă. Tăcută şi rece. Dar atât de dureroasă. Îmi închipuiam că, undeva, la nişte zeci de metri de ţărm, mama lui înoată încolo şi-ncoace, căutându-şi disperată puiul.

Pescăruşul

 Două luni mai târziu, eram din nou la Mamaia (am stat mai mult de două luni, adunat, anul trecut la mare). Era cald. Foarte cald. Uşor plictisit de apa caldă şi neclintită, plină de tone de alge enervante, am ales, într-o zi să mă plimb, dincolo de şosea, pe malul lacului. La un moment dat, într-un snop de stuf, văd un pescăruş. Partea din spate era cufundată în apă. Avea aripile desfăcute larg şi făcea eforturi disperate să-şi ţină ciocul deasupra apei. Era epuizat. Cu greu mai puteai zări o sclipire în ochii lui, de un cenuşiu aproape mat. Am luat o lopată de la muncitorii unei vile în construcţie, din apropiere, m-am întins pe bordura malului şi l-am scos afară. L-am aşezat pe betonul încălzit. A avut un singur zvâc încercând să mă apuce de un deget, după care şi-a lăsat capul jos. Labele îi erau albite de la statul în apă. Nu ştiam dacă fusese rănit sau dacă doar era bolnav. Am stat o jumătate de oră lângă el. Pescăruşul îşi dădea sufletul. A murit când soarele era la asfinţit. Întâmplător sau nu, pe deasupra noastră doi pescăruşi au tot dat roată, minute întregi. După care au dispărut în lumina roşiatică a Soarelui.

Dulăul

Ultima întâmplare a avut loc la mijlocul lui octombrie.Un câine, negru şi robust, rănit serios de o maşină, s-a adăpostit sub maşina unui membru al familiei mele. Avea un picior din spate zdrobit complet. L-am dus la veterinari (două cabinete), a fost operat, pierzându-şi piciorul, a stat zile întregi pe antibiotice, l-am dus la un adăpost pentru câini, unde a fost supravegheat şi îngrijit, l-am dus din nou la veterinar, când starea i s-a agravat. I s-a făcut transfuzie, prin bunăvoinţa unei femei cu suflet mare, de la Rottweilerul ei. Zadarnic, Al Capone, nume dat de o doctoriţă, medic veterinar, s-a stins. Încercarea noastră de a-l salva a durat două săptămâni. Dintr-un dulău fioros, Al Capone devenise un uriaş blând, cu ochii trişti. Ştiu că a suferit, dar în ultimele lui zile a fost înconjurat de oameni care au făcut tot ce s-a putut face pentru a-l ţine în viaţă.

Un căţel, un delfin şi un pescăruş au murit. O căţeluşă a fost salvată. Nu vreau să trag nicio concluzie. Nu vreau să scot la iveală vreo pildă, vreo morală. Este ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Important este, zic totuşi, cum şi cât ne implicăm în toate aceste poveşti.

Fotografii: Cristian Botez

Bebeluşul de pe treptele Bisericii italiene. Poveste dintr-o seară geroasă de Martie

 Pe treptele Bisericii italiene, de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, din Bucureşti, ai să vezi tot timpul cel piuţin un cerşetor. Copii ai străzii, „câini florii” (cerşetori care bat oraşul în lung şi-n lat, din cartier în cartier) bătrâni (doi-trei, mai mereu aceiaşi), femei singure şi mame cu copii, în special bebeluşi. Aseară târziu (6 Martie 2012), pe la 22.30, când am ieşit cu Bruno (căţelul meu) la o ultimă necesară plimbare, am zărit în întunecimea intrândului în biesrică, două trupuri încovrigate pe treptele îngheţate. M-am apropiat. Un puşti de 10-12 ani mă privea cu ochi mari de sub marginea unui fes tras peste urechi până la umeri, aproape. Lângă el o femeie cu faţa ascunsă în genunchi. În braţe ţinea, într-un sac vătuit alb, o mogâldeaţă. Un bebeluş căruia i-am dat, la prima vedere, două-trei luni. „E maică-ta?”, îl întreb pe puşti „Ihî!”. Femeia, fără reacţie. Mă îndepărtez calm, ca să nu trezesc suspiciuni, ştiind deja ce trebuie să fac. Sun la 112, trec prin faza discuţiei cu operatoarea (un mod cretin de a pierde timp în cele mai multe cazuri de urgenţe) şi iau legătura atât cu Poliţia cât şi Ambulanţa. Între timp urcasem să las câinele şi să iau aparatul de fotografiat. După 10 minute îşi face apariţia un echipaj de la Secţia 1. Un agent (Costică, un amic de-al meu cu care am colaborat de mai multe ori) şi o tânără aspirantă, ca să spun aşa. „Aa! I-am mai luat şi acum câteva azile!”, aflu. Urc şi eu în maşină şi mergem la Secţie.

Întrebările curg din partea agentului, timp în care tânăra sa colegă întocmeşte deja Procesul verbal, iar eu îmi notez câteva date. „Mă numesc Ionela Călin, am 36 de ani. Sunt din Ciocăneşti, lângă Râmnicu Sărat şi am venit să nasc în Bucureşti. Am născut la Polizu, acum trei săptămâni”. Bebeluşul e nebotezat, dar aflu că o să-l cheme Mihai David. Puiul de om, căruia îi văd pentru prima oară chipul micuţ, e cufundat într-un somn adânc. Nu pare să fi suferit de frig, dar comportamentul mamei rămâne condamnabil. Pe băiatul de lângă ea îl cheamă Mihai Leu şi are 11 ani. „Ai mâncat ceva azi?”, îl întreb pe puşti. Da” „Ce?” „Tocăniţă de cartofi”. Îmi vine să alerg pe jos până la McDonalds, în Romană, să-i aduc cel mai mare meniu. Ionela spune că, în afară de cei doi pe care îi are cu ea, mai are 8 copii. „Unde stai aici?” „Cu un cumnat, într-un apartament, pe la Perla”. „Copilul are certificat de naştere?” „Nu, că tre să aduc nişte acte de acasă”. Priveşte în toate părţile, căutând, parcă, să vadă pe unde plutesc minciunile pe care le spune.

Apare şi echipajul de pe ambulanţă. O doctoriţă tânără le ia copiilor temperatura. „Nu au febră”. Îi pune câteva întrebări mamei după care se consultă cu agentul de poliţie. „Cu bebeluşul nu putem să o ducem la un Leagăn”. Către femeie: „Sigur ai unde să dormi?”. „Da! Puteţi să mă duceţi acolo!”. Nu e proastă. Taxi cu girofar. Mă bag în vorbă şi le sugerez să ducă, totuşi, copiii la „Grigore Alexandrescu”. „Măcar să vă asiguraţi că bebeluşul nu are nicio problemă. Probabil că nici nu i s-a închis buricul. E un loc care se poate infecta uşor. Ionela acceptă şi se urcă în Ambulanţă. Mai fac câteva fotografii şi îmi iau la revedere de la Poliţişti. Pe treptele Secţiei 1 stau ciuci trei prostituate culese de lângă Restaurantul Nan Jing. Una din ele, Georgiana, care 30 de ani, e din Galaţi şi are doi copii mărişori, a acceptat să fie martoră în cazul Ionelei Călin. Altă poveste. Plec pe jos spre casă. A trceut doar o oră de când i-am văzut pe cei trei în faţa Bisericii italiene. Revăd în minte, pentru o clipă , făţuca bebeluşului. Probabil că mâine va fi purtat din nou de maică-sa pe străzile oraşului.

Fotografii: Cristian Botez

Victime inocente în războiul GREILOR. Oameni cu handicap folosiţi în propaganda securisto-mafiotă

Tănărul acesta, cu handicap locomotor serios, a fost vedetă tv zile trecute, când, a sărit din cărucior prin mijlocul Buleverdului N. Bălcescu, deplasându-se într-un fel care a emoţionat telespectatorii. Jandarmii s-au grăbit să-l recupereze, dar acţiunea lor a fost interpretată ca un act brutal. Sărmanul om este un obişunit al Centrului. Apelează constant la mila publică, cerşeşte adică, dar pân…ă acum niciun bucureşetan, asociaţie, organizaţie, Antena 3 sau Realitatea TV nu s-au arătat impresionaţe de situaţia lui. Şi nici Poliţia (există un serviciu dedicat cerşetoriei) nu a aflat (altfel ştirea s-ar fi regăsit în bukletinul lor de ştiri cotidian) cine îl “impresariază”, cine îl scoate “la produs”. Şi nu cred (bag mâna în foc, de fapt) că vreo “reprezentantă” a Societăţii civile ar fi acţionat în vreun fel spre binele bietului om. A devenit brusc interesant, însă, când a putut fi folosit pentru propagandă! În seara aceasta (ora 21.15) se îndrepta spre Piaţa Universităţii. A3 şi Realitatea TV îl vor folosi, cu siguranţă, în campania lor! Noapte bună!
Foto: Cristian Botez

Cronica ultimului asalt din 19 ianuarie, miezul nopţii. Cum mi-am luat doi pumni in duba Jandarmeriei

 

Cronica ultimului asalt din 19 ianuarie, miezul nopţii. Îmbarcare şi debarcare din duba Jandarmeriei

Am stat în expectativă toată ziua de ieri, 19 ianuarie. Ştiam că nu putea să iasă ceva bun din combinaţia manifestaţiei din Piaţa Universităţii şi mitingul PNL (parţial şi PSD) de la Arcul de Triumf. Urmăream desfăşurarea evenimentelor, aşa cum erau prezentate la televiziunile de ştiri, la un televizor din zona centrală. La câteva sute de metri de focar. Când îmbrâncelile s-au transformat în confruntări dure mi-am făcut vânt spre Piaţa Univesrităţii. Jandarmii preluaseră, deja, controlul asupra zonei. Protestatri violenţi fuseseră dispersaţi. Pe Bulevradul Nicolae Bălcescu, spre Scala, se mai aflau vreo 30-40, puşti de 16-24 de ani, hotărîţi să întreţină acţiunea. Scandările obişnuite. „Jos Băsescu!”, în principal, dar şi strategicile „Fără violenţă!” sau „Nu ne provocaţi!”. Undeva, în spatele lor, spre Romană se vedea un zid de lumini roşu-albastre, ale maşinilor de Poliţie. Noi ziariştii, roiam şi pendulam între masa de jandarmi şi firavul grup de turbulenţi (variantă: protestatari). La un moment dat, cei 50-60 de jandarmi, la un ordin discret, se organizează în formaţie de luptă. Aliniament: strada Batiştei. La ordin, încep să alerge spre manifestanţi. După ei, în faţa lor, pe laterale, printre ei, ZIARIŞTII. În urmă maşini ale jandarmeriei şi câteva dube mari. Pare a a fi un asalt ferm, decisiv. Depăşesc jandarmii, le fac fotografii din faţă, îi pozez şi pe turbulenţi, îi depăşesc pe aceştia, ca să am imagini cu ambele tabere, când se declanşează atacul uniformelor. Între Biserica Italiană şi fosta Cofetărie Scala. Detaliu: la mijloc, este scara blocului în care locuiesc. Alerg umăr la umăr cu jandarmii. În intrândul unei scări de bloc, de pe Bălcescu 38, un protestatar, cel în geacă albă, surprins de mine anterior în prim-plan (vezi pozele) este prins, alături de un tînăr cu geacă roşie, de jandarmi. Tratament obişnuit. Pumni, prize pe articulaţii, condus spre dubă. În tot acest timp, de la 1-2 metri fac poză după poză. Bliţul, simt, le arde feţele şi jandarmilor şi celor prinşi. Într-o clipită, simt o mână fermă pe aparat, recunosc, cu gest de protecţie, şi una pe celălat braţ. „Eşti de la presă?” „Da!”, răspund. „Treci în dubă!”, şi sunt împins spre uşa dubei mari. Când să urc, jandarmul din dreapta mea îmi trage rapid doi pumni în burtă. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dar m-au durut. „Mersi!”, i-am spus. Urc, calm în maşină. Peste mine, claie peste grămadă, zburau turbulenţii. Îi dau jos de pe mine. Mă aşezasem deja pe un scaun, şi, discret, dau drumul la aparatul foto, pe care îl aveam încă în mână –Mulţumesc Jandarmeriei că nu mi-a distrus aparatul de 2.500 de Euro!, pe modul „filmat”. „Închide-l”, îmi zice un jandarm de lângă mine. Îl închid. Întrevedeam o poveste frumoasă, jurnalistică, despre drumul spre Secţie şi despre ce urma să se întâmple acolo. Se închid uşile. După cinci secunde se deschid. „E cineva de la presă aici?”, întreabă unul de jos. „Da!”, i se răspunde şi sunt arătat. În spate aveam sacul cu laptop-ul şi celelate scule tehnice. Uşa se închide din nou. Duba porneşte. După zece metri se opreşte. Se deschid uşile din spate. „Toată lumea jos!”. Reţinuţii o zbughesc în stradă. Cobor şi eu. Primul pe care îl văd e Christian Sabbagh. Old friend. „Ce faci, Cristi? Ce ţi-au făcut” „Alea-alea!”. Zâmbesc şi merg mai departe. Încă mai simt pumnii ăia. Vine un jandarm la mine şi îmi spune: „Frate, dacă eşti cu noi, de ce te bagi?”. Ce să-i răspund? Am zâmbit. Cu patru zile în urmă scriam pe blog: „Cinste Jandarmeriei! Luptători adevăraţi! Profesionişti!”… Nu mi-am schimbat părerea. La comunicare mai au de lucrat!

 PS: În timpul evenimentelor mi-am sunat prietena. A ieşit pe balcon şi a făcut fotografii cu tot ce se întâmpla chiar sub balconul nostru. Într-una din imagini m-a surpins cu puţin înainte de a fi săltat de jandarmi.

PPS: La câteva minute, PRO TV transmite: „În timpul intervenţeiei jandarmilor, un domn care pretindea că este ziarist a fost săltat de jandarmi pentru că nu le-a arătat jandarmilor o legitimaţie de presă valabilă” (reproducere aproximativă). Paul Angelescu, corespondentul PRO TV a fost OK. Precizez ca eu sunt freelancer de 3 ani incoace.

Cronica unei seri agitate. Bucureşti,15 ianuarie, “revolta”.

Nu o să scriu nimic. Voi reproduce doar câteva comentarii ale unor cititori de pe Hotnews.ro. Şi ceva în plus. ce am văzut eu în seara asta (15 ianuarie): “vârfurile” violente ale… mişcării din Centrul Capitalei au fost formate din ţiganii din zona Călăraşilor, Unirii,. Centrul istoric şi împrejurimi. Crema şuţilor , a proxeneţilor şi a combinatorilor.  O altă parte au fost NAIVII manipulaţi de Realitatea TV şi, mai ales, de Antena 3.

Comentarii de pe Hotnews.ro : 1: “Oamenii aia nu arunca cu sticle incendiare pentru ca au salarii mici. Sunt niste gloate de prosti usor si ieftin de manipulat, iar faptul ca USL a recurs la asta ii descalifica.
Se pare ca au ramas la stadiul de organizatori de mineriade, si asta e tot ce au inteles ei in 20 de ani.”  2.: “eu nu cred ca “lantul de proteste” are vreo legatura cu SMURD, dar de dragul discutiei, SMURD asta pare o f. interesanta lucratura de imagine;

alaturi de Raed Arafat, fundatia SMURD este condusa de: Radu Tudor de la A3; Emil Hurezeanu de la Realitatea; Adrian Dita - sotul Ancai Alexandrescu (“asistenta” lui A. Nastase) angajat la IRS-ul lui Burci si la Links Associate…s (unde se ocupa de pr-ul Rosia Montana, Olchim, Cathedral Plaza etc); generalul Vladimir Secara - fostul sef al pompierilor demisionat dupa ancheta cu angajarile ilegale din MAI si ulterior pensionat; si Mihaela Radulescu:)
baietii astia au incasat anul trecut din contributia de 2% doua milioane eur. (8 mil. RON) au cheltuit 3 mil. RON si raporteaza un profit net de 5 mil. RON.

Şi, în final: CINSTE JANDARMERIEI! Luptători adevăraţi! Profesionişti!

Fotografii: Cristian Botez

Revoluţia, aşa cum am trăit-o eu. Zi cu zi, oră cu oră, stradă cu stradă!

Am sentimentul că timpul a încremenit ATUNCI, în zilele acelui tulburător Decembrie… Am senzaţia că acel iureş, acele emoţii, acele trări, spaime, speranţe, furie, revoltă, că toate acele zile şi nopţi, că tot acel aer străpuns de gloanţe, că toată durerea revărsată printre noi prin sufletele celor ucişi, prin sufletele celor care şi-au ţinut copiii, fraţii, taţii, mamele, prietenii, muribunzi sau morţi, în braţe, că toate strigătele de luptă, de îndemn, de bucurie, de…victorie?, că toate acele lucruri care ne-au lăsat cu sufletul rănit pe vecie sunt singura, unica, ultima realitate… Şi că ce a urmat nu este decât un vis ciudat, un coşmar amestecat cu delir, o menajerie bântuită de forme mutante ale omului, un circ hidos. Prezentul fantomatic.

Tocmai de aceea nu voi înceta NICIODATĂ să evoc, la sfârştiul fiecărui an, spiritul şi atmosfera acelor zile de Decembrie, 1989. Prin ochii mei, prin sufletul meu, cu inima mea.

Aflasem de evenimentele de la Timişoara, ca mulţi alţi români, de la Europa liberă, postul de radio care transmitea zi de zi, ceas de ceas, relatări despre sângeroasele evenimente din oraşul de pe Bega.Imi amintesc şi acum de aparatul acela de radio cu pick-up, Traviata, cu carcasă de lemn, lângă care stăteam, încremenit de emoţie, cu orele. Imi amintesc figura îngrozită a mamei şi vocile acelea de departe, ireale şi din altă lume parcă. Le ascultam în surdină cu mâinile încleştate pe braţele de lemn ale fotoliului din sufragerie. Glasuri care vorbeau de tancuri ieşite pe străzi, de militari care trăgeau în mulţime, de oameni ucişi, de femei şi copii seceraţi de rafalele puştilor automate. 16, 17, 18 decembrie.

Zilele treceau şi Bucureştiul părea că doarme amorţit, incapabil de reacţie. Lumea vorbea încet, din ce în ce mai încet, pe măsură ce situaţia se agrava la Timişoara. Frica era puternică.Teama paraliza. Românii, fraţii noştri, mureau acolo, răpuşi de gloanţe. Şi Bucureştiul era mut. Dar undeva, pe ici, pe colo, suflete, minţi, inimi începeau să se trezească. Emoţia creştea şi teama se transforma, încet încet, în furie. Lipsea, însă, scânteia. Avea să vină pe 21 Decembrie.

 Mitingul. Pe atunci eram funcţionar la Energomontaj. În biroul nostru se instalase un televizor Sport, mic, alb-negru. Oamenii se adunaseră şi urmăreau mitingul organizat în faţa sediului CC al PCR. Primul tremur al mulţimii. Tăceri apăsătoare. Steagurile şi pancardele din mulţime se prăbuşesc rând pe rând. În jurul meu, priviri speriate.

Simţindu-mă deja prea încordat, gata să izbucnesc, şeful meu, inginerul Traian Zahalca, mă trimite aiurea să verific nişte hârtii. Până să ies din birou, în plin vacarmul declanşat în faţa CC, transmisiunea tv s-a întrerupt. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, dar, în acel moment, toată tensiunea şi emoţiile pe care le acumulasem în ultimele zile au explodat. M-am urcat pe un birou şi am început să strig la ceilalţi să mergem acolo, în Centru, la Comitetul Central. Nu am mai aşteptat să văd dacă mă urmează cineva şi am ieşit în fugă. Afară era cald şi eu eram în blugi, băgaţi în bocanci, şi geacă de blugi. Afară erau 16-18 grade. Providenţial. După mine a ţâşnit şi Cristian Galai, colegul meu de birou. Am luat, împreună, metroul de la staţia Sălajan. În vagoane, linişte deplină. Lumea ţinea privirile în podea. Ne uitam în jur şi turbam de nerăbdare. Metroul parcă se târa. La Universitate, am ieşit din subteran pe la Teatrul Naţional. Nu era încă ora 13.00. Preţ de câteva secunde am încercat să evaluăm situaţia. Lângă rondul de flori erau câteva grupuri de tineri, înlănţuiţi, care strigau „Asasinii! Asasinii!” şi „Timişoara! Timişoara!”.Nu erau mai mulţi de 30-40. Spre strada Batiştei, la vreo sută de metri era un cordon de miliţieni, în combinezoane, cu căşti albe, scuturi şi bastoane.

          Şi atunci am strigat. Am strigat aşa cum nu o mai făcusem niciodată până atunci. „Timişoara! Timişoara!”. Am strigat şi am ştiut instantaneu că trecusem pragul, ACEL prag, şi că nimic, nici moartea, nu m-ar mai fi putut întoarce din drum. ATUNCI m-am eliberat eu. Eram liber. Eram alături de fraţii şi surorile mele din Timişoara.. În clipele acelea. Ne-am alăturat imediat grupurilor de tineri. Nu ştiam ce să facem. Am pornit în jos, pe lângă Universitate. Din stânga, de pe strada Academiei, venau alte grupuri. Am făcut dreapta, pe Academiei, spre Arhitectură. Am ajuns până la Hotel Union. Aici, baraj. Miliţieni cu căşti albe şi cu scuturi. Şi mulţi civili cu parpalace gri şi bej şi cu ochelari de soare. Unul dintre ei a pus un aparat de fotografiat la ochi.

 

Grupaţi la Inter. „Securiştii! Inapoi! Înapoi!”. Cineva a strigat să fugim de acolo, să nu fim prinşi în strânsoare. Am făcut cale întoarsă, spre Universitate. Şi nu conteneam să strigăm. „Jos Ceauşescu!” Cât de straniu, la început, mi s-a părut să strig asta! „Jos Ceauşescu!” Puternic. Din tot sufletul. Ne-am întors şi ne-am adunat în faţa Interului. Continuau să ni se alăture alte grupuri de oameni. Trecuse un ceas. Eram câteva zeci, la început, apoi sute. Trăgeam cu putere aer în piept. Un  aer nou, tare! Ochii ne străluceau, feţele ne erau mai luminoase! Respiram. Înviam! Nu ne întrebam, sau nu vroiam să o facem, de ce nu intervine nimeni, de ce suntem lăsaţi să stăm acolo. De ce nu ne atacă nimeni. Ne gândeam că ne aflam în faţa Interului şi străinii ar fi putut vedea dacă s-ar fi intervenit în forţă. Nu ne era frică. Eram deja vreo 2000 de oameni. Şi ştiam că mai sunt mulţi alţii la Piaţa Romană. Nu puteau să ajungă, însă, la noi. Securiştii, miliţienii, soldaţii se grupaseră pe nesimţite, organizând baraje. Străzile lăturalnice, 13 Decembrie, Batiştei, mai sus, Pitar Moş, Franklin, erau înţesate de forţe. Încet încet eram încercuiţi. Timpul se scurgea, dar noi nu pierdeam din energie. Era soare, era cald. Când am strigat pentru prima oară „Jos comunismul!”, m-au trecut fiorii. Dumnezeule! Ar putea fi posibil?! Nu îndrăznim prea mult? Am început să scriem ce vrem. „Libertate. Alegeri libere. Vrem pâine. Vrem democraţie”. Libertate. Era cuvântul pe care îl strigam cel mai des. „Libertate, te iubim! Ori învingem, ori murim!” Au apărut primele steaguri. A fost smulsă stema comunistă. Steaguri cu gaură în mijloc! Un bătrân cu părul şi barba albe se plimba printre noi. La reverul pardesiului ponosit avea prinsă o cocardă tricoloră. Pe obraji lacrimile îi curegau râuri. Era fericit. „Suntem liberi, tataie! Suntem liberi!”

 Gloanţele. Şi au apărut TAB-.urile. Uruit de motoare în viteză, mulţimea despicată în două. Huiduieli! „Jos Ceauşescu!” A fost răspunsul nostru la primul semn de reacţie din  partea foreţelor care ne înconjurau. „Jos Ceauşescu!”. Din ce în ce mai puternic. Au venit vehiculele cu tunuri de apă. Jeturi prelungi şi puternice. „Dumnezeule! Acid!” Dar nu! Era doar apă! De undeva, dinspre Colţea, şi-a făcut apariţia un grup numeros, în plină agitaţie. Un tânăr, aflat pe umerii altuia, ţinea în mâini, întins, un pulover verde. Era pătat de sânge şi era găurit în două locuri în zona inimii. „S-a tras!”

          Umbrele se lungesc. Se lasă întunericul. Primele rafale de arme automate. Trasoare. Se vede unghiul. Se trage în sus. Blindatele gonesc necontenit printre noi. Aruncăm cu bolovani, dar pietrele sar din pneuri şi din blindaj care încotro. Se aude un urlet prelung. Ceva mai sus, spre Romană, un TAB a intrat în plin în mulţime. Cei 13 tineri ucişi în faţa sălii Dalles. Un bărbat aduce pe braţe, în fugă, o fată. Are cizme albe. Capul îi atârnă moale pe spate, ochii sunt daţi peste cap. Sângele curge şiroaie din palton. „La Colţea! Du-o la Colţea!”. Bărbatul aleargă gâfâind, poticnindu-se. Suflă greu şi ochii i-au ieşit din orbite. Unde aleargă? Fata a murit. Fugim care încotro. Se trage din mai multe părţi. De pe strada 13 Decembrie, spre Hotel Negoiu, se aud focuri de pistolet. Acolo erau duşi cei care erau prinşi de soldaţi şi de miliţieni. „Doamne, ce se întâmplă acolo?”

          O primă încercare de a se face o baricadă! Au fost aduse mesele de metal de la Dunărea. Mă urc pe o masă, ridic pumnul şi strig „Fraţi români!” Cobor, însă. Îmi dau seama că sunt o ţintă sigură. Suntem uzi până la piele de la jeturile de apă. Suntem speriaţi. Se trage. Suntem obosiţi. Dar suntem FURIOŞI! Nu plecăm! Nu plecăm! Suntem liberi! AICI suntem liberi! „Libertate, te iubim! Ori învingem, ori murim!” Un tânăr dintre noi, înalt, solid, are în mână o chiflă luată de la restaurant, de la Dunărea. Şi-o leagă cu o cârpă pe pumn, se apropie de şerpeşte de un scutier şi îl loveşte puternic în faţă. Îi sparge vizeta de plastic. Cârpa se înroşeşte de sânge. Dar ei au arme şi trag. Se aude că sunt mulţi morţi. Răniţii sunt duşi, peste rond, la spital, la Colţea. Sunt băgaţi înăuntru pe geam.

          S-a lăsat întunericul. Nu se mai trage în sus. Se trage în plin. Mulţimea nu mai este compactă. Pe „13 decembrie” securiştii îi încarcă în dube pe cei care au căzut în mâinile lor. Postelnicu, ministrul de interne, a fost văzut trăgând de păr o femeie, punându-i ţeava pistolului în frunte. Baricada, rafale de gloanţe, trasoare, strigăte, urlete, împuşcaţi. „Jos Ceuaşescu!” „Asasinii! Asasinii!” Scandările nu contenesc. Târziu, în noapte, tunurile de apă spălau sângele de pe asfalt. La Jilava erau duşi sute de manifestanţi. Ar fi urmat să fie executaţi, iar mai târziu ar fi fost declaraţi „fugiţi din ţară”. Am fost înfrânţi? Nu! A doua zi Revoluţia a învins, nu-i aşa? Ceuaşescu a fugit cu elicopterul de pe CC.

 După 21. i au urmat toate celelalte. Guvernul de 20 de minute al lui Ilie Verdeţ. Ion Iliescu, Petre Roman, Dinescu, Doina Cornea, generalul Guşe, Lupoi. „Cine mai e şi Iliescu ăsta?” Caramitru, televiziunea liberă, „Mircea, fă-te că lucrezi!”, teroriştii care „trag din toate poziţiile”, nebunia de la televiziune, masacrul de la Otopeni. Secvenţele se succed unele după altele. „Nu beţi apă de la robinet! Teroriştii au otrăvit rezervoarele!” Nopţiile şi zilele se scurg într-un iureş teribil şi ciudat, totodată! Cine trage în oraş? De unde vine tot răul ăsta? Şi, de fapt, cine e Iliescu ăsta? „Aruncaţi carnetele de partid!” „Puneţi-vă brasarde!” „Daţi jos brasardele!” Camioane încărcate cu sicrie şi cruci starbat oraşul. Morgile sunt pline. Spitalele sunt pline. Cine tot trage? De ce se mai trage? Prin cartiere se aud focuri răzleţe. „Trag securiştii!” Palatul Regal este încercuit de tancuri. Biblioteca Universitară a fost incendiată. Tablourile din Muzeul Naţional de Artă au fost mitraliate.

          Sunt din nou pe strada Academiei. E 23 sau 24 Decembrie? Alerg cu aparatul de fotografiat în mână. Unul sovietic, vechi, Un FED. Lângă mine, Emil Cioclei, un alt coleg de serviciu. Are şi el aparat foto. Tot rusesc. Se trage spre Arhitectură. Fugim. Emil se împiedică şi cade cu aparatul. Ne ascundem în biserica de lângă Arhitectură. Se trage spre biserică. Bucăţi de zid cad, pe o ferestruică de sus, înăuntru. Cine trage în biserică? Ieşim. Fugim spre Continental. Ne ghemuim după un ieşind al zidului. Pe colţ, un militar cu pantaloni vătuiţi, de tanchist, veston kaki şi cască albă ţinteşte spre Palatul Telefoanelor. Nu apucă să tragă. Cade ca secerat. În frunte are o gaură mică, din care se scurge un fir subţire de sânge. Niciun icnet, niciun oftat, Doi ochi stinşi, goliţi de orice, fixează cerul. La etajul al cincilea al Palatului Telefoanelor, doi bărbaţi, în cadrul unei ferestre deschise. Unul e înalt şi slab, celălalt e scund şi are chelie. Cel scund ţine, vertical, o puşcă lungă. Se uită la noi fără să clipească. El l-a împuşcat pe militar! De nicăieri apare o Dacia „papuc”. Are, la oglinda retrovizoare, un steag mic alb, cu cruce roşie desenată. Şoferul coboară, îl apucă pe militarul doborât să-l tragă în spate. Este speriat. Nu poate decât pe jumătate. Militarul mort atârnă cu picioarele în afară. Dacia demarează în trombă. Cine Trage? Cine era bărbatul cu chelie şi puşcă lungă?

 Ambuscada. Sunt în cartier. În cartierul în care locuiesc. În Drumul Taberei. A nins. Ceauşescu a fost executat. E 28 sau 29 Decembrie? În oraş se mai trage din când în când., Mai mor, încă, oameni. Au apărut ziarele libere. A apărut Cimitirul Eroilor. Pământ întors cu cazmaua, multe cruci. Iliescu e la televizor. Tot n-am înţeles de unde a apărut Iliescu ăsta. Şi Roman. Petre Roman. Sunt în cartier, în faţa Ministerului Apărării Naţionale. Pe rigola din mijlocul şoselei sunt două blindate. Două ABI-uri. Unul este răsturnat pe o parte şi pe una din roţile de sus, văd capul unui om, cu casca militară, încă legată sub bărbie. Cineva i-a stins o ţigară pe ochiul stâng. Un alt cadavru, carbonizat, zace la marginea trotuarului. Acoperit de un strat subţire de zăpadă. Sunt luptătorii USLA conduşi de colonelul Trosca. Au fost atraşi în cursă aici, în seara de 23 Decembrie. Cineva le-a dat ordin să vină la MapN. Un alt ordin i-a condamnat la moarte. Fac fotografii. Mă apăr cu obiectivul de ceea ce se află în faţa mea. Oamenii din cartier au crezut că sunt terorişti. După ce au fost ucişi, a doua zi, le-au pus lanţuri de gât, i-au decapitat şi au urinat pe ei. Le-au pus cartoane. „Terorişti!”. Au scuipat pe trupurile mutilate. O bătrână din blocul cu patru etaje, de alături, se apropie şi-mi spune şoptit: „Într-o noapte, un căpitan a bătut la uşă la mine şi mi-a spus că e rănit. Şchiopăta. I-am adus un lighean şi el s-a descălţat de o cizmă. A umplut ligheanul cu sânge!”. Apoi, bătrâna a plecat…

          Cine a tras? Cât de departe e acea zi de 21 Decembrie! Tot mai departe. Cu fiecare zi, tot mai departe. Numai cu ochii închişi, cu dinţii strânşi şi pumnii încleştaţi mai pot să-mi amintesc de acele zile!

Text: Cristian Botez, Fotografii: Cristian Botez

 

“Sunt greu guvernabil!” Interviu acordat lui Dan Terteci -duminică 20 Noiembrie 2011

Cristian Botez: “Sunt greu guvernabil!”

Publicat de Dan Terteci în http://terteci.blogspot.com/2011/11/cristian-botez-sunt-greu-guvernabil.html

Face parte din garda veche! A intrat în presă în 1991, atunci când foarte mulţi descopereau libertatea informaţiei ca rod al muncii unor tineri gazetari. Drumul în media nu a fost uşor. Nu se plânge, dar nici nu poate fi mândru de fenomenul jurnalistic de la noi. Ştie că a renunţat să fie fotbalist în Olanda pentru a sta alături de români. Nu regretă! Cristian Botez e numele lui!

Cum este lumea văzută de Cristian Botez? Pentru mine Lumea este un loc cu teritorii şi zone sălbatice (geografice, urbane şi socio-interumane), care incită la aventură, la explorare, la acţiune, dar printre care se află rispite şi, uneori, ascunse, oaze de linişte (locuri sau oameni) în care mă retrag din când în când. Sau altfel spus, îmi place să mă avânt în larg, spre furtuni şi uragane, ştiind, însă, că la un moment dat mă pot întoarce la aceleaşi ţărmuri însorite.

Ai renunţat la canoanele unei munci redacţionale. De ce? Am renunţat în momentul în care, prin prisma vechimii, a experienţei şi a maturităţii dobândite în 18 de ani de presă (la momentul anului 2009), am realizat că îmi este tot mai greu să mai accept conveţionalismul unei munci în cadrul unei corporaţii. În ultimii ani, din păcate, jurnaliştii şi-au pierdut rolul principal în lumea presei, acesta fiind preluat – în forţă, fără menajamente, fără prizonieri – aş spune, de patroni, de finanţişti, de funcţionarii de top din marketing. Cei mai tineri dintre ziarişti au reuşit să se adapteze, pentru că asta e lumea în care au intrat de la începutul carierei lor. Noi ceilalţi, formaţi la începutul anilor ‘90 (dar nu toţi, desigur), ne-am simţit din ce în ce mai marginalizaţi. În plus, în ceea ce mă priveşte, eu sunt şi un rebel şi un răzvrătit. Sunt greu guvernabil.

Freelencer! E uşor, e greu? E relaxant! Asta de prima chestie care îmi vine să spun. E greu însă, până intri într-un sistem în care poţi să-ţi vinzi munca, produsele. Scrise, foto, audio sau video. Dar şi atunci e greu! (zâmbeşte) Dacă nu ai o înţelegre fermă privind plăţile, poţi să alergi mult timp după banii care ţi se cuvin. Sunt păţit. În plus, în toată treaba asta nu poţi să intri ca în anii 60, să zicem, doar cu un pix sau două şi cu un carnet pentru notiţe. Trebuie să investeşti în tehnică IT, foto, video, telecomunicaţii. Nu intru în detalii, dar trebuie să fii rapid, gata să transmiţi „la zi” din orice parte a lumii te-ai afla. Asta înseamnă MONEY! (zâmbeşte) Dar pentru mine e mai bine (ca freelancer) chiar şi când mi-e greu! Libertatea este mai importantă decât siguranţa şi căldura unui loc de muncă garantat.

Se poate face un astfel de jurnalism fără a trece prin etapa de redacţie? Cred că da. Nu cunosc cazuri, dar cred că da. Dacă eşti înzestrat pentru meseria asta, dacă înveţi şi te adaptezi rapid, dacă ai un model sau un mentor, dacă ai ceva bani, cred că se poate, fără doar şi poate.

Cât de mult contează „relaţiile” pentru a reuşi să-ţi vinzi marfa? Relaţii în sens de conexiuni cu cei care cumpără? Neîndoilenic. Deşi poţi să încerci şi să „baţi pe la uşi” direct cu marfa în mână. Totul e să ai cu ce să rupi gura târgului. La noi, cel puţin, orice marfă „din afară”. Chiar dacă e „piesă” este privită şi tratată cu suspiciune şi, cel mai adesea, respinsă. Sistemele interne, din redacţii, protejează orgoliile vedetelor proprii. Mai degrabă îţi croieşti drum spre piaţa externă.

Poţi vorbi de un venit constant sau trebuie să îşi faci provizioane pentru momente mai austere? La un moment dat, da. Dar până reuşeşti şi chiar şi după aceea, e bine să ai şi alte surse, să ştii să faci şi alte chestii din care să câştigi bani. Desigur, nimic ilegal, imoral sau care să îngraşe! (zâmbeşte) Nu dau exemple. Întotdeauna îţi trebuie un spaţiu de recul, o zonă de activitate în care să te retragi sau să poposeşti. Ideea e (cel puţin asta mă caracterizează pe mine) să poţi reveni oricând în atenţia publicului consumator de presă!

Eşti ferit de acuzaţiile de partizanat atunci când activezi ca freelancer? Nu pot vorbi decât în nume propriu. Aici nu ai decât două variante, zic eu. Ori o scalzi şi bagi scăfârlia la cutie şi, da, domnule, zici că eşti imparţial (exceptăm cazul moderatorilor), ori spui ce gândeşti, ce crezi, ce părere ai şi atunci da, ceilalţi pot spune că eşti partizan. Dar, dacă un număr de oameni susţin o idee proastă, imorală, confuză, o minciună o „ceva” care nu te reprezintă, atunci cum naiba poţi fi imparţial? Nu! Dacă ai principii, le afirmi. Nu le negociezi, nu le înăbuşi, nu te faci că nu le ai!

Care este scopul tău în viaţă? Să supravieţuiesc. Să supravieţuiesc încercând ca suma împlinirilor să fie mai mare decât cea a nereuşitelor, a deziluziilor. Să supravieţuiesc încercând să fiu mai bun decât am fost, sunt sau aş mai fi rău.

Ai vrea să fii purtătorul de cuvânt al… În niciun caz al vreunei instituţii! Cred că aş vrea să fiu purtătorul de cuvânt al unei IDEI mari! Al unui SCOP umanitar uriaş!

De ce? Pentru că aşa îmi spune inima!

Spune-mi, te rog, care a fost cel mai greu material pe care l-ai realizat! Nu am avut niciodată afinităţi deosebite pentru temele legate de finanţe şi bănci. Nici anchetele economice nu m-au atras. Acum vreo trei ani m-am ocupat de o situaţie foarte încâlcită a unui mare obiectiv economic din Nordul ţării. Mi-a dat serios de furcă. Până la urmă i-am dat de capăt şi chiar am făcut serial. Începuse să-mi placă! (zâmbeşte)

Dar cel mai periculos? Fără îndoială, transmisiile de anul acesta, din februarie, din timpul revoltelor din Cairo. A fost de departe cea mai periculoasă incursiune într-o zonă de conflict, de război (mai periculoasă decât cele din Sarajevo, Mogadiscio -Somalia, Iraq, Afganistan). Pe timp de zi am fost expus permanent, în zilele în care am stat în Piaţa Al Tahrir, pericolului fizic. Nu voi uita never ever luptele stradale soldate cu morţi şi sute de răniţi şi tirurile armelor. Iar în noaptea de 2 spre 3 februarie a fots teroare. Eram 14 ziarişti într-un hotel chiar din Piaţa Al Tahrir când Al Jazeera anunţa că fundamentaliştii islamici au declanşat vânătoare de ziarişti. „Orice ziarist prins va fi decapitat!”, au anunţat islamiştii radicali. Incepuseră să răscolească prin toate hotelurile din Cairo.

Ai simţit vreodată cum munca ta este călcată în picioare? Desigur. Şi au fost situaţii când nu am mai avut ce să fac. Cazul care îmi vine cel mai rapid în minte este cel de acum câţiva ani, când lucram la o maaaare televiziune. Făcusem, împreună cu fostul coleg şi bunul meu prieten Valentin Mondoc, un mare reportaj, filmat chiar de noi cu o handicam şi cu o cameră ascunsă despre slăbiciunile de securitate ale „culoarului 1”, din timpul summit-ului NATO găzduit de România. Ne-a ieşit un SUPER material, iar cei răspunzători de jurnalul principal de ştiri se declaraseră extaziaţi. „Cu asta deschidem!”, au zis. Ulterior, de la oră la oră. Materialul tot cădea din sumar, până a ieşit de tot. Nu ni s-a oferit nicio explicaţie. Dar ştiu ce s-a întâmplat. Telefoane la patronat, la avocaţi, legătura postului tv cu nişte instituţii „speciale”, chestii de genul ăasta. Acela a fost momentul în care am realizat că trebuie să mă orientez… A mai durat câteva luni, însă, până să plec.

Care a fost cel mai impresionant subiect pentru tine? Cazurile sociale. O fetiţă, Alina, bolnavă de SIDA şi abandonată de mamă într-o casă de copii din Focşani (1997, Evenimentul zilei), cazul unui bătrân bolnav „furat” de pe stradă, zona 11 iunie, Bucureşti, de mafia cerşetorilor (Antena 1, 2007), cazul celor cinci copii, fraţi, arşi de vii într-un bordei dintr-un sat, la Sud de Bucureşti, în timp ce părinţii, săracii satului şi alcoolici, erau în vecini, duşi să vadă la tv „Surprize, surprize” (Naţional TV, 2004) Şi zeci de altele, asemănătoare.

Cine te-a dezamăgit cel mai mult? Poate EU, prin unele greşeli făcute de-a lungul timpului.

Ai vreun proiect de suflet la care a trebuit să renunţi? Orice proiect abandonat lasă locul altuia! (zâmbeşte)

Când ai fost cenzurat ultima dată? În general, au fost cazuri minore. Când s-a depăşit limita, am predat informaţiile şi produsul brut şi am cerut să nu fiu semnat sau pomenit în vreun fel în produsul finit.

Cenzură sau autocenzură? Ca freelancer, ştiu cu cine lucrez, iar subiectele sunt discutate înainte. Autocenzura trebuie să funcţioneaze tot timpul. Dar e vorba de acurateţe, de obiectivitate, de etică. NU-mi cenzurez, însă, principiile şi opiniile. Pe care le consider juste! (zâmbeşte)

Crezi în libertatea presei? Cred, bineînţeles. Chiar şi atunci când sunt obligat să mă manifest într-un mediu, societate, sistem, în care această libertate este călcată în picioare. Sau, mai bine zis, mai ales atunci!

Dar în independenţa ei? Într-o lume în care BANUL şi INTERESELE determină existenţa şi funcţionarea PRESEI, acest lucru e aproape imposibil. Poate doar pe termen scurt. Dar situaţia e cu atât mai jalnică.

A trecut perioada cârnăţarilor din presă? Categoric, NU! Întodeauna şi oriunde va exista cineva dornic să „mănânce o friptură”! (zâmbeşte)

Care e preţul corect în ceea ce te priveşte? Preţul? Propria-mi mulţumire! Şi, de ce să nu recunosc, aprecierile celorlaţi. Şi, desigur, banii! Căci, vorba unui proverb american: „Nimic nu e mai dulce ca mierea, afară de bani!”. Glumind mai mult sau mai puţin.

Cele mai importante 10 calităţi ale tale sunt… Să nu exagerăm. De ALTRUISM sunt sigur.

 Primele 10 păcate se referă la… Trebuie să fiu atent la ce declar! (zâmbeşte))) ORGOLIU exagerat. Şi mă opresc! (zâmbeşte)

Regreţi că… … în câteva rânduri, în loc să mă urc în anumite trenuri, m-am uitat zâmbind indiferent la ele. Şi că, alteori, în loc să rămân în nişte trenuri, am coborât ca fraierul din ele.

Îţi doreşti să uiţi… Nu-mi doresc să uit nimic!

Ai vrut să pleci din ţară? Şi am plecat. De atâtea ori! (zâmbeşte) Şi, acum, serios. În 1990 (abia peste un an aveam să intru în presă) am avut, în vară, un aranjament să plec în Olanda, ca să joc fotbal la o echipă obscură din liga a patra sau ceva de genul ăsta. Nu am plecat şi nu regret. E clar!

Se apropie 1 Decembrie. Eşti patriot? Sunt creştin, sunt naţionalist. Sunt ROMÂN! Iubesc ROMÂNIA!

Avem un sentiment de mândrie naţională? Aproape că îmi impun să cred asta. Prietenii mei au acest sentiment!

Fiecare sărbătoare înseamnă mâncare şi băutură! Ăsta-i românul! E urât să foloseşti cuvinte ca gloată, dar… În România micul cu muştar, ciorba şi fasolea sunt la mare preţ. Vorba unuia de-acolo: „Beau, mănânc, fut, mă distrez. Ce-mi trebuie mai mult?”. Vina este însă a celor care întreţin, care organizează astfel de penibile „festivităţi”. A politicienlor din România (reţineţi că nu am spus „români”!).

Unde petreci sărbătorile de iarnă? Undeva, în România. În jurul bradului. Oriunde ar fi el! (zâmbeşte)

Pe final, te rog să transmiţi un mesaj pentru cititori! Iubiţi România! Şi haideţi să gândim şi să facem mai mult pentru ea, nu doar să ne plângem şi să căutăm vina la alţii!

Cățelul Al Capone s-a stins..

Cățelul pe care am incercat sa il salvam de la moarte timp de doua saptamani, s-a stins sambata dimineata. Cu o seara in urma facuse o hemoragie spontana din cauza infectiei generalizate. Intr-o ultima incercare disperata de a-l salva, medicii de la clinica Sos Vet – www.sosvet.ro l-au resuscitat timp de 2 ore, readucandu-l in simtiri. A mai trait doar cateva ceasuri. Medicii spun ca a murit in somn, fara dureri. Suferise destul, sarmanul. Sper doar ca acum sufletul lui e intr-un loc mai bun.. Adio, catel drag.  Adio.

Adio, Al Capone, catel drag...

UPDATE 2: The dog is fine, the leg is gone..

Al Capone, catelul lovit de masina salvat de pe strada, a ramas in trei picioare.  Cel ranit a trebuit sa fie taiat in aceasta dimineata. Vestea buna este ca s-a trezit singur si foarte repede din anestezie, ceea ce, spun medicii, inseamna ca organismul lui e puternic si ca va supravietui. Intr-o saptamana va fi din nou pe picioare, in fine.. cate i-au mai ramas.

Va rog din nou, daca puteti sa-l gazduiti intr-o curte pentru 2-3 saptamani. Asigur mancare si medicamente.

Si va mai rog ceva. Am inteles ca in Germania se adopta in mod frecvent caini fara stapan proveniti din Romania, in special caini invalizi salvati de pe strada. Ar fi un gest daca cineva ar posta povestea lui Al Capone pe niste site-uri nemtesti de profil. Doar cateva randuri si 2-3 fotografii. Treceti adresa mea de e-mail si nr. de telefon.

Maine voi posta si un filmulet cu Al Capone. Acum e prea chinuit de durere. Dar chiar si asa, abia de scanceste, insa i-am vazut lacrimile si a fost de-ajuns sa inteleg prin ce trece.. Doar cainii nu plang niciodata.

Update: AL CAPONE, cățelul, își va pierde un picior.

Catelul operat duminica va ramane schiop. Din pacate, piciorul s-a necrozat, si nu mai poate fi salvat. Daca cel care l-a lovit cu masina l-ar fi dus imediat la veterinar, nu s-ar fi intamplat asta, pentru ca nu s-ar fi infectat. Am luat catelul de la pensiunea din Voluntari si l-am adus la SOS Vet – www.sosvet.ro . La noapte, va primi antibiotice intravenos, iar maine dimineata il transportam la …clinica Tara’s Vet – www.taras.ro, unde medicii ii vor taia piciorul. Este foarte trist, dar este singura solutie care ii mai poate salva viata.

Desi a trecut o saptamana de cand l-am salvat din strada si a fost operat, pana acum nu am primit niciun semn de la nimeni, desi am postat mai multe anunturi pentru adoptie.

  Catelul a fost botezat AL CAPONE. Va fi un catel schiop, ceea ce, din pacate, ii reduce sansele de a fi adoptat. In Germania, un catel in 3 picioare ar urca, din contra, pe primele locuri in lista de adoptii.

  Oricum, daca supravietuieste, mentin oferta de a asigura celui care vrea sa il adopte pe AL CAPONE, medicamentele si mancarea pentru o luna de zile. E nevoie doar de o curte unde sa stea sa se refaca, pe care eu nu o am. Apoi ar putea fi lasat din nou pe strada, asta in cazul cel mai rau.

  Dati un semn, oameni buni, si ajutati-ma sa ajut acest catel. Daca aveti curte, luati-l pentru o luna. Are nevoie de 1mp  sub o streasina, unde sa nu il ploua. Doar de atat e nevoie!

Vezi intreaga poveste aici: http://cristianbotez.wordpress.com/?p=1427&preview=trueSee More

Revin cu vesti maine, dupa operatie.

Adopta un catel salvat de la moarte!

Azi l-am vizitat pe căţelul pe care l-am salvat duminică, după ce a fost călcat de o maşină. Medicul care l-a operat şi care i-a închis terifiantele răni, Dr. Mihaela Mezei de la Clinics Veterinara SOS VET – http://www.sosvet.ro/ – a incercat sa ii salveze piciorul ranit, care era taiat pana la os. Potrivit medicului, catelul, in varsta de aproximativ 1 an, fusese accidentat cu 2-3 zile înainte de a-l fi găsit noi zacand ranit, sub o masina. De aceea şi vindecarea dupa operatie este mai grea.

Căţelul suferă în tăcere, mănâncă doar câte puţin, dar cei de la Rin Tin Tin (adăpostul din Voluntari – http://www.dresaj.ro/ ) cărora l-am dat în grijă, pun tot sufletul ca bietului animal să-i fie bine. Va trebui, însă, să mai stea acolo cel puţin zece zile.

Are nevoie de un adapost pe termen mai lung, de cateva saptamani. La Rin Tin Tin este pensiune, asa incat nu vom mai putea plati prea mult timp cazarea si ingrijirea, care costa 60 de lei pe zi.

Am platit pana astazi, dar am decis sa mai prelungim inca trei zile, pana duminica, pentru ca inca nu se poate ridica din cauza piciorului operat, care este inca foarte umflat. In mod sigur are si dureri mari. Maine, Dr. Mezei ii va face o vizita de control si ne va spune ce trebuie facut mai departe.

A-l lasa inapoi pe strada echivaleaza cu a-l condamna la moarte. Ar fi pacat.

Poate fi, insa, salvat, daca este adoptat.

Un loc sigur in curtea unui iubitor de animale este tot ceea ce are nevoie. Eu pot oferi noului stapan medicamentele si hrana catelului necesare pentru o luna.

Pana duminica, catelul poate fi vazut in Voluntari, la Complexul Rin Tin Tin, cusca nr. 19. Telefonul pensiunii: 021.270.33.66, 021.270.33.77 sau 0769.615.995; e-mail: info@rin-tin-tin.ro.

Telefonul meu: 0735.81.0006.

Încurcă-i drace! Realitatea TV se sparge-n două

Nu ştiu dacă s-a mai scris, dar am informaţiile din surse proprii. Realitatea TV se scindează. Iată că divergenţele, ca să nu zic duşmănia de moarte dintre Sebastan Ghiţă, actualul manager al Realităţii, şi Sorin Ovidiu Vântu, sinsitrul –spun eu, mogul de presă, cel care l-a ameninţat pe Ghiţă că îl va „omorî şi îngropa în dealurile Moldovei”, au condus, în cele din urmă la spargerea afacerii media.

Sebastian Ghiţă, care este şi titularul contractului de închiriere pe spaţiile din Casa Presei, va rămâne, cu o echipă proprie, pe poziţie. „Noua” televiziune va emite sub sigla RTV. Pe de altă parte, Elan Scwartzenberg, cel care ar fi cumpărat Realitatea de la SOV, ar urma să se mute cu tot calabalâcul, undeva prin Otopeni, luând cu el şi numele Realitatea TV, care îi aparţine.

In curtea Realităţii e agitaţie mare. Deja, la nivelul unor departamente, oamenii sunt întrebaţi în ce barcă vor să se urce. Şi dacă în spaţiul tehnic deciziile vor fi luate, mai degrabă pe criterii financiare sau de logistică, în zona redacţională, situaţia e mai complicată. Pe de-o parte slugoii lui Vântu, cei care l-au lins, la greu, în cur pe mogul, nu prea au de ales şi vor migra spre Otopeni, cu tot cu obedienţa lor, cu frustrările şi isteriile pe care şi le-au manifestat în direct, de atâtea ori.

Şi, din câte ştiu eu, celebrul elicopter al Realităţii va zbura, normal, tot spre Otopeni, chiar dacă, printr-o manevră menită să aburească AVAS, acum ceva timp, agregatul cu elice a fost trecut pe firma unui angajat, soţul unei renumite jurnaliste care lucrează acolo.

O mişcare în lumea presei care anunţă reconsiderarea forţei de impact a formaţiunilor politice asupra asupra elecotratului.

Datr şi mai interesant de urmărit va fi pe unde şi care-cum se vor lipi guriştii şi dizeuzele Realităţii.

O avancronică inedită la Rapid-Hapoel Tel-Aviv, de Av. Mihail Niculescu Gorpin

Rapidul, care în acestă seară, la Tel-Aviv, dispută primul meci din grupa C  a cupei UEFA, ediţia 2011-2012, are în avocatul,  Mihail Niculescu Gorpin unul dintre cei mai înfocaţi suporteri posibili. Ani de zile, un apropiat al echipelor care s-au perindat, într-un moment sau altul, la conducerea clubului sau a echipei, venerabilul avocat, care şi-a şi deschis un blog al cărui nume, mereuvisiniu.wordpress.com, spune totul, nu a mai fost de vreo 20 de ani pe un stadion, dar pentru meciul Rapidului cu Hapoel Tel-Aviv s-a deplasat chiar în Israel ca să-şi susţină favoriţii. Şi acum este momentul ca să vă spun că Mihail Niculescu Gorpin a fost unul din pionerii presei sportive din România, de imediat după 1989, când a scos pe piaţă o revistă de mare succes, atunci, “Ole!90″ .

Iată-l acum întors la acea dragoste faţă de avancronici şi cronici, faţă de interviuri cu fotbalişti, antrenori şi oameni de fotbal, realizând, e drept, cu mijloace de amator şi cu un stil pe care îl scuză totuşi vârsta şi pauza”competiţională” în ale presei, două materiale in exclusivitate cu Dinu Gheorghe şu cu Dani Coman, chiar pe marginea terenului lui Hapoel, la antrenamentul Rapidului, de ieri seară. Sunt pline de savoare!

 http://mereuvisiniu.wordpress.com/2011/09/15/interviu-in-exclusivitate-cu-dinu-gheorghe-presedintele-rapid/

http://mereuvisiniu.wordpress.com/2011/09/15/daniel-coman-portatul-rapidului-intra-in-poarta-cu-dumnezeu-alaturi/

In fotografie, realizată chiar ieri, pe stadionul Hapoel Tel-Aviv, Av. Mihail Niculescu Gorpin, alături de sora lui, Dna. Florica Avramescu, de 86 de ani, prima femeie dirijor din România !

Poliţia din Mamaia, în genunchi în faţa şmecherilor de la The Office

Vineri noaptea, 2 spre 3 septembrie. Sunt cazat la Hotel Minerva, la doi paşi de Rex. În dreapta, cum ies pe alee, spre plajă, e La Cucaracha, club-discotecă, cum vreţi să-i spuneţi, în aer liber. Loc vechi. Bucuria taximetriştilor, mai ales în week-end. In stânga, noul The Office, amenajat într-un mare cort alb, de nuntă ţigănească. Ora 4.21, în the morning, ca să priceapă ceva şi străinii rătăciţi prin staţiune. Sunt trezit, deşi hotelul are termopane în dotare, iar eu, preventiv, dopuri antifonice în urechi, de bubuiturile boxelor. Un Boeing ar fi decolat din zonă, din punct de vedere sonor, neobservat. Iau telefonul şi sun la 112 să semnalez aspectul. Zgomotul insuportabil. Asta în timp ce mă echipam să ies afară din hotel. Mă instalez discret în faţa clubului şi, după vreo 25 de minute, fără să fi văzut vreun poliţist, constat că volumul muzicii e dat mai încet. Intre timp, însă, asist la o scenă hard. O fată, cu aspect de animatoare, iese ţipând şi alergând pe tocuri din club. „Aaa! Aaa!” În spatele ei, un chelios cu umeri larg, iuţeşte pasul. „Stai, fă! Futu-ţi morţii mă-tii!”. O ajunge din trei salturi de bizon şi îi înfige, răsunător, un pumn în coaste. Fata urlă de durere şi se se prăbuşeşte. În două secunde sar şi alţi indivizi şi problema se clasează brusc doar cu alte calde salutări de mamă din partea şmecherului agresor. A doua zi, pe scurt, vorbesc la telefon cu Bogdan Păduraru, de la Biroul de presă al IJP Constanţa. Omul, amabil. Se interesează la Poliţia Mamaia şi mă sună. „S-a încheiat un proces verbal şi a fost aplicată o sacnţiune contravenţională unei persoane. Nu ştiu cuantumul” „Şi fata bătută?”, întreb eu. „Nu a fost depusă nicio plângere”. „Şi clubul a fost amendat pentru gălăgia făcută după ora 1.00?” „Nu. Dar, probabil, li s-a spus să dea muzica mai încet”. Mă rog. Duminică dimineaţa, 4 septembrie, ora 5.00. Oglinda vibrează în perete. Afară, câinii urlă la lună, iar valuri par mai nervoase ca oricând. În The Office e iureş mare. Dar mare rău! „Ia să vedem cum reacţionează Poliţia, îmi zic”. Sun, din nou, la 112. Trec de „prima mână” (fetele care preiau primul apel şi care mai mult încurcă decât ajută) şi mi se face legătura cu Poliţia Constanţa. „Da, vă ascult”, aud o voce metalic-cleioasă. „Păi sunt cutare, am făcut aceaşi sesizare noaptea trecută, din câte ştiu nu s-a luat nicio măsură faşă de clubul respectiv”. „De unde ştiţi?”, se răsteşte poliţistul. Îi spun de unde şi îi mai zic că vreau să ştiu dacă interesul şmecherilor, al animatoarelor şi clienţilor din Office a mai tare decât Poliţia şi Legea. „Păi întrebaţi-i pe cei din Mamaia”, îmi răspunde ofuscat poliţistul şi îmi închide telefonul. Discuţia a avut loc la ora 5,06. Ies în faţa clubului şi mă insinuez printre cei care ieşiseră la aer. La 5.38 îşi fac apariţia trei poliţişti. În uniformă. Se bagă în vorbe cu gorilele de la intare. Stau ce stau, după care se retrag în maşina de poliţie (MAI 28557), trasă lângă Rex. La 6.00 revin în club. Intre timp muzica răsuna la fel de tare, asurzitor, ca înainte de apelul meu la 112. Poliţiştii mai stau încă cinci minute, după care pleacă. Cu tot cu maşină. S-au acoperit! Au întocmit raportul! Muzica rămâne, însă, la fel de tare. FOARTE TARE! Zăbovesc în faţa clubului. Lângă Office sunt trei hoteluri (exceptând Rex, nelocuit). Minerva, Mercur şi Modern. Impreună, vreo 400 de camere. O mie, cel puţin, de turişti. Rând pe rând, în grupuri sau solitari ori solitare, ies consumatorii din club. A fost, pentru ei, o altă noapte glorioasă. Pentru unii, cu finalizare. Unele din animatoarele clubului sunt cazate în „Vila părăsită” (aşa scrie pe ea), care face parte din complexul Minerva-Mercur. Una din ele, în fund, pe bordură, schimbându-şi „toacele” cu nişte balerini, se plânge celorlalte. „Fată, iau 800 de mii pe noapte. 300 i-am dat pe ciorapi, 300 pe taxi, ca să mă ducă acasă. Cu ce rămân?” „Asta, când nu te fuţi”, i-o taie scurt o alta. Altele, animatoare oficiale sau independente, ca să spun aşa, merg la combinaţii în alte locuri. La şapte şi un sfert in the morning (asta e pentru străinii făcuţi pulbere în acea noapte), muzica (TARE! Foarte TARE!) din Office Mamaia, se stinge. Probabil, singură. Iese din club şi vomită în primul boschet care îi iese în cale. Apoi, clătinându-se pe propriile-i picioare tremurânde, face un pipi lung. Pe Lege, în general. Pentru liniştea şi siguranţa Dumneavoastră.

PS: Am vorbit cu mai mulţi turişti cazaţi în apropiere de Office. Toţi mi-au spus că nu au putut să doarmă din cauza gălăgieie din club. Sunt curios, chit că s-au făcut plângeri sau nu, de câte ori a fost amendat vreunul din cluburile din Mamaia ( ca să nu vorbesc doar de Office) pentru gălăgia excesivp produsă după ora unu noaptea. Pe pariu că niciodată.

Moartea unui pescăruş. Întâmplare tristă, la Mamaia

Eram pe malul lacului Siutghiol, în Mamaia Nord, în dreptul locului ştiut ca „La Butoaie”. La un moment dat, la vreo 20 de metri de mine, doi pescăruşi, un el şi o ea, au început să se agite. Să zboare în cercuri strânse, să planeze pe deasupra mea ţipând. Am crezut că au vreun cuib prin apropiere. M-am apropiat. Jos, în apă, la un metru sub bordura de beton, pe o plută naturală de stuf, printre nişte tulpini se zărea un pescăruş. Am crezut că e mort, dar, la câteva secunde, am observat, ridica ciocul, lăsându-l, apoi, să cadă iar în apa tulbure. Jumătatea din spate a corpului era scufundată în apă. M-am uitat în jur şi, la vreo sută de metri am zărit nişte, muncitori care lucrau la o vilă. Am luat o lopată de la ei. Am scos, după câteva încercări nereuşite, pasărea din apă. Labele erau albite. Cred că avea cel puţin 5-6 ore de când stătea în apă. Ochii îi erau, însă, încă limpezi. I-am curăţat ciocul de alge, i-am desfundat fosele nazale de gunoaie şi l-am aşezat pe un petec de iarbă verde. Era epuizat. Părea bolnav. Nu am observat nicio rană. La un moment dat m-a apucat destul de puternic cu ciocul de deget. Am crezut că are încă suficientă energie şi putere ca să-şi revină.Trecuse însă, deja, vreo jumătate de oră şi pescăruşul părea tot mai obosit. Nu părea să mai aibă nici cea mai mică şansă de supravieţuire. L-am părăsit cu strângere de inimă. După vreo trei ore m-am întors, Îşi dădea duhul. Era deja asfinţitul. Deasupra, fraţii lui dădeau roată copacilor din jur.

PS: Fotografiilem îmi aparţin, desigur. Nu s-au aşezat în ordinea întâmplărilor, dar veţi recunoaşte, nu mă îndoiesc, secvenţele din poveste.

Accident cu nuntaşi. Eroilor cu Eroii sanitari. Nuntaşi

Sâmbătă 27 august. Zi cu multe nunţi. A lui Borcea, dinamovistul, printre ele. Dar fără nicio legătură. Ora 13. 30. Eram în barul meu preferat, No.35, din Eroii sanitari, când aud o mare bubuitură. Ies alergând cu aparatul în mână. La intersecţia dintre Eroii sanitari, bulevardul care dă în palatul Cotroceni, şi Eroilor, care urcă spre Academia Militară, două maşini s-au pupat fix în intersecţie. În ambele câte două perechi purii care se grăbeau spre două nunţi. Diferite, of course. Deranj destul de mare. Dintr-o maşină (cea albă) a coborât un tip şi nevastă-sa. Teferi. In cealaltă, bărbatul, OK, dar agitat, iar soţia, prinsă în fiare, gemând. Lume multă, ceartă între martori. cei mai guralivi, nişte boschetari din zonă, cu berile după ei. La un moment dat, bărbatul femeii rănite primeşte un telefon. “Ba, întârzii niţel. Am o mică problemă”. “Problema” era nevastă-sa care, între timp, era extrasă cu greutate din maşină de nişte paramedici de la Salvare, nu doar speriaţi , dar şi neîndemânatici. In cele din urmă, femeia rănită a ajuns în ambulanţă. Maşinile au fost ridicate din şosea după vreo trei ore. Nu voi reveni cu amănunte!

Un articol despre masonul ucigaş din Norvegia. De George Roncea

Ţin neapărat să găzduiesc aici un excelent şi, deopotrivă, necesar articol scris de amicul George Roncea, jurnalist de mare calibru, articol pe care el l-a publicat în ziarul Curentul, în ziua de 26 iulie.

Crimele masonului sângeros din Norvegia – manipulare, dezinformare şi intoxicare, de George RONCEA

Au trecut câteva zile de la tragicele evenimente care au însângerat Norvegia, o ţară altfel liniştită, ce părea la adăpost de carnagii şi explozii cu maşini-capcană. Peisajul după dramă a început să se limpezească, din ce în ce mai multe informaţii ies la iveală.
Cea mai interesantă informaţie însă, pentru noi, pentru români, este modul în care mass-media românească, mai ales, a devenit un mijloc grotesc de intoxicare a publicului, la un nivel ce depăşeşte până şi frenezia cenzorilor presei comuniste de altă dată. Cum se face că dacă, iniţial, pe fluxurile de ştiri online ale tuturor ziarelor din România, în seara de vineri, se afla informaţia că ucigaşul este mason, împreună cu fotografia sa în harnaşament masonic, preluată din presa străină astăzi, la un search simplu, au dispărut până şi din cache, forma iniţială a fluxului de ştiri, datele fiind „rescrise“, pur şi simplu?
Asasinul de la Oslo, Anders Behring Breivik, este un mason de rang mediu, ce face parte dintr-o Lojă masonică din Oslo ce numără 800 de membri şi este de asemenea activist sionist, islamofob, iar prin acţiunile sale s-a dovedit a fi orice altceva decât creştin, el de altfel ucigând creştini, nu islamici, în cele două atentate.
Cum se face însă că alături de numele lui a fost lipită, repet, exclusiv în presa românească, eticheta „fundamentalist creştin“ titrată cu litere roşii de Hotnews de exemplu, ca să intre cât mai bine în cap cititorilor lui Tapalagă şi Sima?
Până la ce nivel obscen de manipulare şi dezinformare s-a ajuns încât toate ziarele din România să ajungă să îngroape undeva cât mai jos în pagină datele cu privire la apartenenţa masonică a criminalului, punând în schimb accent pe orice alte date – că juca Warcraft, că făcea culturism, că se ducea la prostituate de lux, că a scris nu ştiu ce parascovenii de mii de pagini?
Pe fond ştirea era următoare: o tabără de tineri laburişti norvegieni care cereau boicotarea Israelului pentru motive legate de Gaza şi Palestina a fost ţinta unui atac exterminator a unui terorist mason filoisraelian, turbat de furie pe autorităţile norvegiene, la rândul lor ţinta unui atac cu bombă, deoarece Norvegia a declarat la data de 15 ianuarie 2011 că va susţine recunoaşterea Palestinei.
Masacrarea tinerilor norvegieni de către masonul Anders Behring Breivik este un semn al recrudescenţei crimei ca instrument politic la nivel european.
Manipularea mediatică post-eveniment a masacrului este un semn al recrudescenţei celui mai abject stalinism de presă imaginabil în România.
Percepţia indusă publicului românesc de mizera presă „românească“ a fost că terorismul este o marcă creştină, ceea ce arată ce resorturi reziduale adânci are comunismul cel mai atroce în sistemul mediatic de la noi, controlat aproape exclusiv de securişti, deveniţi după „revoluţie“ cu toţii, la grămadă, „fraţi masoni“.
România are astăzi cam vreo 10.000 de masoni, mai mulţi decât Rusia, de exemplu, de vreo sută de ori. O bună parte dintre masonii de la noi sunt la bază securişti neaoşi, cu o apetenţă specială pentru Rusia, din motive ce ţin de infiltrarea până la vârf a fostei Securităţi de către serviciile sovietice.
Şi astăzi, astfel, o bună parte a masonieriei din România este tributară tot Moscovei, stând cu ochii aţintiţi la lumina de la Răsărit până li s-a înroşit privirea. Moscova dă tonul la cântec şi acum, dacă ne uităm cum a ajuns să folosească până şi crimele masonului filoisraelian din Norvegia pentru a-i mai da o copită lui Traian Băsescu, acuzat de incitare la neonazism, în contextul tragediei din Norvegia.
„Declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu au fost exemplul pe care ambasadorul rus la NATO l-a dat pentru a sublinia că fenomenul neonazismului a cunoscut o creştere în Europa. Dimitri Rogozin a afirmat că declaraţiile preşedintelui Băsescu sunt profasciste şi pot fi interpretate ca un ordin de atac pentru neonaziştii din Europa.“
Rusul Rogozin nu mă îndoiesc că ştie cel mai bine că activistul de la Oslo este mult mai aproape de vederile primului şef al Armatei Roşii a Rusiei bolşevice, criminalul sângeros Troţki, pe numele său original de fată Leiba Bronstein.

Teroristul norvegian, un semi-idiot cu şorţuleţ

Actualul criminal sionist din Norvegia este blond cu ochi albaştri, nu seamănă deloc cu Troţki, o piticanie hidoasă, însă convingerile lor sunt asemănătoare. Ca şi Lenin şi alţi lideri bolşevici, Anders Behring Breivik era activist prohomosexualitate, el însuşi metrosexual, extrem de atent cu ţinuta lui, extrem de atent la detalii vestimentare, cochet chiar. Norvegianul a dezvoltat probabil în timp fantasme groteşti de psihopat, însă evoluţia sa a avut loc în cadrul Lojii masonice, loc de întâlnire exclusiv al bărbaţilor cu vestimentaţie uşor feminină, dacă avem în vedere şorţuleţele, şi unde probabil că i s-au amplificat pulsiunile violente tipice bisexualilor.
În loja din care făcea parte, avea gradul 3 din 10 pe scara „iluminarii“ – rămâne un semn de întrebare ce ar fi ajuns să facă dacă îi creştea nivelul iluminării, ar fi folosit arme atomice? Oricum iluminarea se pare că l-a împiedicat să se ducă să-i omoare pe cei ca Remus Cernea, „antifa“ de notorietate, susţinători ai musulmanilor, ai poponarilor etc.? În loc să ia în colimator imigranţii musulmani a omorât creştini. Anders Behring Breivik nu a avut legături cu organizaţiile naţionaliste din Norvegia sau Europa, ci cu EDL (English Defence League), organizaţie pro-Israel ce afişează drapelul evreiesc la toate manifestările sale publice sau private.
Crima, asasinatul în masă stau la baza unor personaje legate strâns de cercurile masonice, spaţii de manifestare „iniţiatică“ unde valorile creştine sunt repudiate, iar între liderii acestor organizaţii s-au aflat şi se află numeroşi anticreştini şi filocomunişti. Din motive care scapă înţelegerii, întreaga presă românească s-a făcut că plouă în faţa evidenţei, transformând un personaj cu atitudini criminale, un maniac cu orientări pidosnice, educat şi format în setul de principii ale Lojei masonice, în „naţionalist“, „fundamentalist creştin“ etc.  Care creştin foloseşte teroarea ca instrument de propagare a mesajelor războinice, întocmai jihadiştilor kamikaze ai islamiştilor? Sceleratul invocă „Templieri“, cruciaţi, pe Vlad Ţepeş şi cai verzi pe pereţi, dar inspiraţia sa, cruzimea şi barbaria nu au nimic de-a face cu bagajul creştin, ci vin tocmai dinspre „faptele de arme“ ale extremiştilor Orientului Mijlociu.
În plus, în toate cercurile naţionaliste, masoneria e percepută ca fiind o grupare antinaţională şi anticreştină, iar activiştii prohomosexualitate nu au ce căuta între naţionalişti, însă pentru „jurnaliştii“ noştri crescuţi cu toţii parcă la Academia comunistă Ştefan Gheorghiu niciun element de adevăr n-a contat. Au întors pe dos practic adevărul, la unison, într-o manieră care aminteşte de monstruoasa maşinărie de martelat creierele şi gândirea – Ministerul Adevărului – descris de Orwell.
Elucubraţiile lui Anders Behring Breivik din aşa-zisul său manifest care instigă la ură, moarte şi război civil sunt ale unui semidoct, ale unui mediocru cretinoid care a pastişat şi compilat aiurea texte de tot felul într-o manieră specifică „spiritualiştilor“ lojelor de la noi de genul lui Vanghele, Cătălin Voicu, doar cu deosebirea că aceştia sunt slujitorii unui criminal care chiar a utilizat teroarea ca mijloc instituţional, de stat – comunistul Ion Iliescu, sluga de sub şorţuleţul Moscovei, etern nepedepsit pentru faptele sale sângeroase. Cei doi se aseamănă, însă Ilici a ucis şi a scăpat forever, ba mai mult, e subiect de ştiri băloase la televiziunile noastre pe tema limbilor în gură pe care le-ar fi schimbat acesta la Moscova, la căminul NKVD, alături de rusoaica Nina.
„Ziariştii“ noştri, cu şorţuleţe de masoni ori ba, şi-au făcut ştirile exact pe tiparul orwellian: „să fii pe deplin conştient de adevăr, dar să rosteşti minciuni construite cu grijă, să foloseşti logica împotriva logicii, să uiţi orice fapt neconvenabil, apoi să ţi-l reaminteşti din nou când devine oportun, numai pentru a-l uita din nou când nu mai e de folos“.
Asta-i „şcoala de presă“ românească, noroc că mai există încă Internet şi că mai sunt încă destule publicaţii în lume neinfectate de boala care afectează se pare în majoritate întreg „corpul“ presei româneşti, corp devenit un cadavru în putrefacţie care exală numai şi numai minciună şi iar minciună.

Iunie, 1975

Iunie, 1975. Cireşele strălucesc, sunt coapte şi ademenesc. Sunt irezistibile. Sar din leagănul din parc, un leagăn vechi, din fier, cu un braţ desprins şi care scârţie exasperant pentru locatarii blocurilor din jur. Mă caţăr pe gardul de după care îmi zâmbesc cireşele şi ajung pe garajul al cărui acoperiş din carton smolit îmi arde tălpile tenişilor chinezeşti. Sunt în cireş. Smulg, cu inima să-mi spargă pieptul, fructele lucioase, roşii. Câte cinci-şase bag în sân, sub tricou, şi alte câte două le strivesc febril între dinţi. Zeama dulce-acrişoară mi se scurge pe bărbie, apoi în jos, pătându-mi tricoul alb.

          Pe neaşteptate, un retevei, sfârâind prin aer, îmi trece pe lângă cap. Vecinul, omul căruia îi jumulesc cireşul, ţipă la mine. Fug! Sar de pe garaj, dar îmi calculez greşit saltul. Gleznele mi se agaţă în sârma ghimpată şi, în secunda următoare, atârn cu capul în jos. Mă zbat, dau disperat din picioare şi scap. Gleznele îmi sângerează, zgârieturile mă ustură şi mă dor, dar, fericit, mă refugiez în braţele leagănului ruginit şi mă bucur mai departe , ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de cireşe.

          Legănul scărţie îngrozitor şi un bărbat, un alt om mare, ţipă la mine de la un balcon. „Măi, băiete! Ce faci acolo?”. „Mă joc!”, îi răspund.

“Iranul, la rece” – o excelentă carte, scrisă de ziaristul Corneliu Vlad

Vă recomand, din toată inima, cartea ”Iranul, la rece”, scrisă de reputatul jurnalist Corneliu Vlad, unul dintre cei mai buni comentatori de politică externă din România. Cartea, publicată de editura Top Form, a fost lansată ieri, la Librăria Mihail Eminescu. Corneliu Vlad, despre cartea sa: “Pentru călătorul în Iran, cel mai mare pericol este capcana aparenţelor. El trebuie să se ferească de judecăţi pripite şi, nu mai puţin important, să lase deoparte, să uite ceea ce i se pare că ştie deja dinainte, de prin ziare, de prin discursuri, de prin diverse relatări. In fond, nu este firesc ca fiecare să-şi imagineze, să-şi aibă propriul Iran sentimental? Fără prejudecăţi, fără idei preconcepute sau livrate dinafară”.

La lansare a fost invitat special şi Excelenţa sa Bahador Aminian Jazi. De asemnenea s-a aflat acolo şi jurnalistul şi bunul meu prieten Victor Roncea, care a călătorit şi el, anul trecut, în Iran, alături de Corneliu Vlad şi de alţi câţiva ziarişti români. Victor este şi autorul fotografiei de pe coperta cărţii.

Pentru cei mai tineri sau pentru cei care, pur şi simplu, nu ştiu, câteva cuvinte despre cariera lui Corneliu Vlad, aşa cum apare pe coperta IV a cărţii ”Iranul , la rece”: „In cei 45 de ani de carieră gazetărească, Corneliu Vlad a publicat numeroase articole, comentarii şi analize pe teme ale vieţii şi politicii internaţionale, în revistele Lumea, Contemporanul, Match Bucureşti. Clipa etc, şi în cotidianele România liberă, Curentul, Realitatea Românească, Cronica Română etc. A fost corespondent de presă în Vietnam şi Laos, în Austria, Elveţia şi Germania, corespondent al Agenţiei France Presse la Bucureşti, trimis special ONU, OSCE, NATO, Tratatul de la Varşovia ş.a.. Corneliu Vlad este membru al Uniunii Scriitorilor, fiind autorul mai multor cărţi.

Şi, mai personal, Corneliu Vlad, alături de colegul său de generaţie, Uly Vălureanu, mi-a fost, la începutul anilor 90, pe când eram la România liberă, printre primii profesori de jurnalism practicat.

Un premiu în memoria lui Mile Cărpenişan

Premiul Mile Carpenisan pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism a fost decernat anul acesta, de Ziua Libertatii Presei, jurnalistilor Cristian Botez, reporter de razboi free-lancer, si lui Florin Budea, ziarist profesionist din Oradea. Ambii s-au remarcat in perioada 2010 – 2011 prin curaj si profesionalism in exercitarea si apararea profesiei de jurnalist.

Cristian Botez, nascut in 1965, este jurnalist din 1991, specializat în reportaje de eveniment, criminalistică şi corespondenţe de război dar si scriitor si fotograf profesionist. Ca free-lancer si reporter de razboi, a plecat, asadar, pe cont propriu, fara nici o protectie a unui trust de presa, in Egiptul revoltat, relatand “live” din mijlocul manifestantilor din Piata Al Tahiri, prin mijloace neconventionale de new media, ca Facebook si Twitter, si pe blogul sau, fiind apoi preluat in direct de HotNews si emisiunea Nasul a lui Radu Moraru si publicat de ziarul Timpul si Ziaristi Online. La numai o luna, imediat dupa dezastrul din Japonia, in timp ce toti corespondentii de presa straini paraseau tara de frica radioactivitatii, Cristi Botez a pornit “doar cu sacul cu aparate foto si camera in spate si cu un minim de suzbistenta“, pentru a relata de la fata locului pe blogul sau si pentru portalurile care au fost interesate in corespondentele sale profesioniste si, totodata, terifiante. Ca multi altii din elita mass media romanesti ruinata de politica agresiva a “mogulilor”, nu se gaseste un loc al sau in presa, probabil din motive de “super-calificare”.

Florin Budea, jurnalist profesionist in Oradea si, la fel ca si Cristi Botez, participant direct la evenimentele din decembrie 1989, dar ca militar aflat in dispozitiv in Piata Revolutiei din Bucuresti, s-a trezit dat in judecata de vicepresedintele Parlamentului European, Laszlo Tokes, pentru un articol bine documentat, cu titlul “Tokes – Angajatul Securitatii”. Jurnalistul oradean, care s-a aparat singur la proces, s-a aratat dezamagit de faptul ca fostul episcop reformat nu a ezitat sa se foloseasca de falsuri doar pentru a obtine condamnarea sa si ca “daunele morale” imense pe care le-a solicitat – de 70.000 de lei – reprezinta aceeasi suma pe care a pretins-o, fara reusita, si din partea jurnalistei Alison Mutler de la Associated Press. “Prefer sa fac puscarie decat sa-i platesc asemenea daune preacinsititului episcop”, scria Budea pe blogul sau. La ultimul termen al procesului Federatia MediaSind a intervenit in apararea jurnalistului. De Ziua Libertatii Presei, jurnalistul a aflat ca Judecatoria Oradea a respins actiunea europarlamentarului ungur si sentinta a ramas definitiva, ceea ce deschide o noua perspectiva asupra “acoperirii” si “inalbirii” lui Laszlo Tokes de catre CNSAS.

Pentru curajul si profesionalismul dovedit de cei doi jurnalisti, unul pe fronturi externe altul pe fronturi interne, Civic Media, girata de decanul asociatiei, veteranul presei romanesti si cunoscutul analist de politica internationala Corneliu Vlad, a hotarat decernarea Premiului Mile Carpenisan, editia a doua, lui Cristian Botez si Florin Budea.

“Sunt deopotrivă onorat şi emoţionat de primirea acestui premiu. Deşi am lucrat ca ziarişti în oraşe diferite, m-am simiţit foarte legat de Mile Cărpenişan, şi nu doar pentru că am avut preocupări jurnalistice foarte apropiate -amintesc doar de războaiele din ex-Iugoslavia, ci şi pentru că, la un moment dat, am fost colegi la aceaşi televiziune. Nădăjduiesc ca acest premiu să rămână un reper în presa românească spre cinstirea memoriei bunului nostru prieten Mile”, a declarat Cristian Botez la aflarea vestii.

La randul sau, Florin Budea ne-a transmis: “Sunt mai mult decat coplesit! Nu cred ca merit premiul ce poarta numele unui mare, mare jurnalist. Va multumesc! A fost greu, marturisesc ca uneori mi-a fost teama in timpul procesului, dar – pana la urma – a meritat. Stiu ca o parte din aceasta onoare vi se datoreaza fiindca voi, indraznesc sa spun colegii mei, ati fost cel mai aproape de mine! Va multumesc! Dumnezeu sa-l odihnească în pace pe Mile si sa-i aline familia indoliata!”

Premiul, in valoare de 1000 de euro si impartit anul acesta intre Cristian Botez si Florin Budea, este acordat de Asociatia Civic Media in parteneriat media cu portalul Ziaristi Online.ro si cu sprijinul Urban Security Force – Servicii de Paza si Protectie.

Anul trecut, la 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a jurnalistului de front Mile Carpenisan, un grup de initiativa format din ziaristi si prieteni ai sai a luat hotarârea sa ii omagieze trecerea pe acest pamânt prin instituirea unui Premiu anual pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism, care sa poarte numele celui care ramâne un reper al jurnalismului de front – indiferent ca acesta este deschis in fosta Iugoslavie, Irak, Libia sau România.

De Ziua Libertatii Presei, 3 Mai 2010, jurnalistii de la Civic Media au lansat site-ul http://inmemoriam-milecarpenisan.ro/ si au decernat Premiul “Mile Carpenisan” pentru Curaj in Jurnalism unui coleg din presa care pe parcursul anului trecut a dovedit, ca si Mile, ca pentru a transmite un reportaj sau a aduce adevarul de pe “teren” la cunostinta opiniei publice este in stare sa-si riste, intr-o situatie extrema, chiar si libertatea. Primul jurnalistul premiat a fost Dan Nitescu de la Antene, care s-a remarcat in timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 din Basarabia, prin curaj si profesionalism, in slujba adevarului, relatand din mijlocul manifestantilor anticomunisti in conditiile in care era urmarit pentru expulzare de catre autoritatile fostului regim represiv de la Chisinau.

Mama lui Mile Carpenisan ne-a marturistit ieri, emotionata, cum anul trecut, inainte ca Dan Nitescu sa primeasca premiul, la parastasul de 40 de zile al ziaristului rapus atat de tanar, fostul sau coleg de la Antene s-a asezat in genunchi in camera lui Mile, uitandu-se la toate diplomele acestuia si exclamand: “Doamne, voi primi si eu vreodata o asemenea diploma?”. Ruga i-a fost, iata, indeplinita, chiar prin Mile, ne-a spus, binecuvantant actiunea noastra, mama jurnalistului timisorean distins post-mortem cu Ordinului Naţional «Serviciul Credincios» în grad de Cavaler, fratele nostru Mile Carpensian, a carui memorie o vom cinsti cu onoare spre a servi drept exemplu generatiilor viitoare de jurnalisti romani.

Asociatia Civic Media

Fragment din romanul Camarazi. În pregătire

Este un un roman pe care l-am început cu mulţi ani în urmă şi pe care l-am abandonat, adeseori, în favoarea altor proiecte. O poveste despre viaţa în armată a unor tineri care abia au terminat liceul. O poveste despre iubire, despre camaraderie în vremuri în care tinerii erau smulşi din mijlocul familiei, îndepărtaţi de prieteni, de casă şi de tot ce le era familiar şi puşi să devină bărbaţi. După normele statului comunist. Un roman pe care sper să-l predau cât, mai curând, editurii.

« Am senzaţia că pământul se va scufunda. De zile şi zile plouă aproape continuu. De unde oare atâta apă şi cât are de gând să mai cadă asupra noastră ? Noiembrie urât şi rece şi ploios. Simt că-l urăsc. Umezeala se strecoară nu numai în trup ci şi în suflet.. Doar că colo nu intră singură ci împreună cu tristeţea. Ea, tristeţea, mai ales, simt cum mă inundă, cum îmi cuprinde pieptul, se scurge prin braţe, se urcă la cap, îmi iese prin fiecare por din piele. Sunt deprimat, sunt copleşit sau am, în sfârşit, un moment de luciditate? Parcă mă trezesc dintr-un vis, cu toate că apoi îl voi lua de la capăt. O ştiu prea bine, altfel nu se poate. Nu am cum. Oare de aici ura pe care o simt în mine? Urăsc ploaia, urăsc locul şi clipa aceasta, îi urăsc pe cei din jur şi mă urăsc, mai ales, pe mine. … Stau în bârlogul meu, de fapt patul meu camuflat, înconjurat de cearceafuri atârnânde, bine prinse sub salteaua patului suprapus peste al meu. Doar latura de la picioare este liberă. Prin ea văd o pată neagră – fereastra acoperită cu o pătură menită să oprească vântul care şuieră pe sub fereastra strâmbă. Dacă ar fi vară şi cald, pătura nu ar exista, fereastra ar fi deschisă şi aş putea vedea cerul plin de stele. Până la mine răzbat respiraţiile grele, sforăitoare, ale celorlalţi. Dau uşor păturile la o parte. Ii zăresc pe rând, la lumina, roşiatică ce răzbate prin fisurile sobei de lut. Văd sclipirile jarului şi fumul ce iese molcom prin crăpături, împrăştiindu-se în cameră. Atmosferă caldă şi tihnită, tulburată de şuieratul vântului, de răpăitul continuu al ploii în geam şi pe acoperiş, dar mai ales de gândurile mele. Ceilalţi dorm fără griji, fără să se clintească, răpuşi de oboseală. (…) Revăd ferma la care am muncit zile şi zile, straturile nesfârşite de roşii pe care trebuia să le adunăm, coşurile şi găleţile pe care trebuia să le umplem şi să le cărăm, curtea fabricii de conserve, halele ei. Imi vine în minte ultima dimineaţă de muncă acolo, somnul care nu vroia să se dezlipească de mine, sila cu care m-am echipat şi perspectiva sumbră a curăţeniei pe care trebuia să o fac împreună cu Teo, întrucât ne venise rândul. Am senzaţia unei întoarceri în timp, atât de vii sunt imaginile şi senzaţiile în mintea mea. Parcă totul se întâmplă acum. Nae şi Titi se duc la spălătorul de la capătul culoarului, iar Podar, caporalul care comandă plutonul nostru, la masă. Nu înainte însă, de a face pe nebunul punându-mă să mai spal o dată pe sub patul lui. Cârpa murdară şi rece îmi face silă, târâtul pe burtă pe sub paturi mă umileşte, orgoliul mi-l potolesc scuipând sub patul caporalului, după ce am spălat. Ploaia măruntă, enervantă şi tristă nu mai conteneşte. Mâncarea de dimineţaă mi se pare mai fadă ca oricând. Cu un aer idiot privesc picăturile de ploaie ce se preling pe geamul din faţa mea. Prin curtea fabricii motostivuitoarle trec grăbite prin aerul îmbibat cu apă.. Apatie, umezeală, frig. Ultima zi petrecută aici, nu pe câmp ca de obicei, ci în fabrica de conserve de pe Şoseaua Olteniţei, la opt kilometri de oraşul de pe Dunăre.. (…) Vestoane, pufoaice, toate acoperite cu halate albe. Mese mari de fier, mormane uriaşe de gutui şi printre ele, noi. Atmosferă sinsitră. Noi, medici siniştri, în halatele albe, cu cuţite lungi şi bine ascuţite, facem cercetări savante asupra modului optim de tăiere a gututilor în patru şi extirparea sâmburilor cu eficienţă maximă şi tot cu maxim randament. (…) Simt că nu voi rezista, chiar şi în aceste ultime ore aici, şi declanşez în mine instinctul de conservare a proprilor nervi. Vreau să profit într-un mod plăcut de această zi. Ii spun lui Podar că merg să aduc un sac de gutui şi dispar urgent din câmpul lui vizual. Ştiu o hală mare unde pot petrece câteva ore într-o companie mult mai plăcută. Alături de Delia. Cea dulce, întruchipare înşelătoare a inocenţei care ascunde întunecimea voalată ademenirilor spre vis şi voluptate.(…)In obscuritatea camerei zâmbesc ironic vizavi de propria-mi persoană, amintind-mi cât de jalnic s-au înecat acele cumplite gânduri de răzbunare în coniacul băut cu băieţii puţin după aceea, la Groapa lui Cojoacă, un han aflat nu prea departe. Numai că, din nefericire, coniacul a înecat nu numai dorinţa de răzbunare ci şi tot ceea ce ţine de de demnitatea umană, de raţiune şi de termenul « civilizat ». Mă scutură un frison de oroare revăzând în memorie – nici eu nu ştiu cum s-au fixat acolo, în halul în care eram, amănuntele acelei nopţi de demenţă, în care, scăpaţi de sub supravegherea superiorilor, ne-am scăpat nouă înşine de sub control, alunecând în jos până la treapta pe care orice simţire se transformă în nesimţire, orice om într-o fiinţă abrutizată.. Imagini de coşmar. Noaptea neagră ca păcura, hanul cufundat în întuneric, camionul care ne-a luat în remorcă la întoarcere, hârtoapele drumului care au agitat alcoolul în mine făcându-mi rău, şoseaua privită în timp ce vărsam aplecat peste marginea oblonului, băşcălia, înjurăturile şi urletele camarzilor care mă însoţeau, curtea prin care se balansau fantomatic siluetele celorlalţi care rămăseseră la bază. Camrazii noştri. Prisăcaru –ialomiţeanul simpatic şi pudic, de obicei – urlând la noi cât îl ţinea gura, cu pantalonii în vine, în timp ce urina pe scările căminului în care eram cazaţi. Clădirea toată cu uşile camerelor vraişte, coridoarele bântuite de stafii ameţite, ce căutau sprijin în pereţi, bâguind injurături sau bolborosind jurăminte privind abstinenţa totală de la alcool, gălăgie, urlete, cântece tânguitore, acorduri false de acordeon, damigeana uriaşă cu vin din care sunt silit să beau de-a dreptul până ce lichidul roşu se revarsă pe bărbie, pe gât, pe piept. Şi în tot acest infern sau balamuc, o şoaptă, un glas care îmi vesteşte că am fost căutat de aceea care declanşase în mine tot acel elan, în manifestarea acută a bărbatului din mine luptând cu cel mai tare adversar, alcoolul. Ignorând încă o dată atuul acestuia, parşivitatea lui, puterea de a se manifesta exact atunci când crezi că îl domini. Mai eram, oare, în stare să gândesc, îmi mai aminteam oare ceva din tot ceea ce-mi trecuse prin minte cu numai câteva ore în urmă, când o aşteptasem în zadar ? Sunt convins că nu. Mă revăd alergând ca un bezmetic prin curte, printre copacii uzi de ploaia care contenise, sub palida lumină a lunii care se ivise, spre silueta ei. Imbrăţişarea tandră, sarutul nesfârşit, cuvintele fără şir, frazele incoerente, ameţeala şi toate manifetsările de proastă creştere, de lipsă de respect faţă de omul de lângă mine mă fac să-mi simt obrajii arzând. Oare ce s-a întâmplat cu ea ? Cum de a acceptat, văzându-mă în halul în care eram, incapabil să leg două cuvinte, incapabil să mă ţin ca lumea pe picioare, mirosind a băutură, cu pieptul scăldat în vin, mă întreb cum s-a hotărât să mă ia de mână, conducându-mă spre scara de serviciu a blocului în care locuia ? Ştiu că nu aveam decât un gând : trebuia să fie a mea. Atunci ! Mă aprinsesem îngrozitor. Propunerea i-o făcusem direct şi aluzia ei, de o ironie veninoasă, la starea mea mă îndârjise şi mai mult. Scara întunecată, umbrele noastre stercurându-se spre ultimul etaj, nelocuit, camera plină de saltele jilave, mirosind a mucegai, orele care au urmat, ore de vis şi realitate, de ameţeală şi voluptate, de posedare tandră sau sălbatică, de dăruire până la epuizare, de jurăminte în care crezi sincer, ca apoi să le uiţi. Ore… (…) Ploaia, această ploaie care cade necontenit ca la începutul Potopului. In autocar toată lumea tace. Toţi sunt obosiţi, mahmuri, fără energie. Fusese epuizată toată în cursul acelei nopţi de demenţă colectivă. Rezist un timp, privind pe geamul drumul care mă poartă prin sate necunoscute, de câmpie, apoi adorm cu capul pe umărul lui Teo, obsedat de mirosul de ploaie, de haine umede, ce pluteşte în jurul nostru.. Când mă trezesc descopăr un peisaj fantastic. Cât vezi cu ochii, fără nici un dâmb, fără nici un tufiş, câmpie, câmpie nesfârşită. O câmpie neagră, un cer cenuşiu şi între ele un autobuz galben ce poartă în el cincizeci de suflete, ducându-le spre necunoscut… »

In fotografie, eu, în 1985, într-o unitate militară de pe Şoseaua Antiaeriană, Bucureşti

Ambasada României la Tokyo, în silenzio stampa

Am prieteni la MAE şi oameni pe care îi apreciez la Biroul de presă al instituţei. Altfel aş fi scris în titlu OMERTA! Iată prin ce am trecut luni, 21 martie, când m-am dus în Tokyo ca să fac un reportaj despre organizarea, de către Ambasada României în Japonia, a zborurilor TAROM cu românii care vor să părăsească arhipeleagul nipon şi să se întoarcă acasă, în ţară. Relatare pas cu pas. Replică după replică! (Si nu ma refer la cutremure ..) Aşadar, luni la 6.00 dimineaţa, ora locală, m-am trezit şi am pornit, de la Ramada Hotel, pe jos, spre Umeda Station, locul de unde, prin subway, ajungeam la gara Shin-Osaka, statia de unde urma să iau trenul de mare viteză, Sinkkasen Tokyo, spre capitala niponă. După scandalul izbucnit în media românească legată de zborurile TAROM spre România, cu românii evacuaţi spre ţară, am considerat că era momentul să verific la sursă despre ce era vorba. Fac câteva precizări importante. De fiecare dată când plec, ca jurnalist, oriunde în lume, îndeobşte în zone calamitate, în ţări în care au loc revolte populare sau în teatre de operaţiuni militare, trimit scrisori de informare către Ministerul Afacerilor Externe, cu date legate de felul şi mijloacele de deplasare, cu locurile unde mă cazez, cu date de contact. Este important ca reprezentanţii ţării, în situaţii şi locuri excepţionale, să ştie de tine. E o chestiune elementară de organizare. In interesul personal şi spre ştiinţa celor de acasă. Nu dezvolt. Ei bine, aşa am procedat acum. Inainte să pornesc spre Japonia am avut o corespondenţă pe e-mail cu reprezentanţii Biroului de presă al MAE, care, în final, mi-au stabilit legătura cu Diana Tihan, secretar III al Ambasadei noastre din Japonia. OK. Luni am plecat spre Tokyo. 500 de kilometri parcurşi în 2 ore şi jumătate. Apoi, o oră cu metroul până în zona Ambasadei. Roppongi Hills. O zonă superbă. Cu sacul în spate plin de scule (camere foto, video, cabluri si computer şi cu o bandană tricoloră legată de mâner, ajung pe străduţa pe care e situată Ambasada României. Poarta masivă de metal, întredeschisă. Intru. Mă întâmpină un angajat, aşa-zis portar. „Noroc, noroc!” „Daţi-mi vă rog paşaportul”. „Doamna Tihan este?” „Imi pare rău, nu este” „Altcineva care se ocupă de presă?” Nici doamna Andreea Bucnaru (ataşat presă şi cultură) nu este” „Bine. Sunt Cristian Botez, ziarist şi aş vrea să vorbesc cu cineva de aici. Am venit din Osaka”. „Staţi puţin”. Tipul dispare, iar eu aştept pe un fotoliu. Intre timp, apare o doamnă cu o tavă în mâini plină cu castroane cu supă aburinde. „Cine mai vrea supă?”. Nu sunt vizat de întrebare şi nici nu mă simţeam atras. „E clar”, mi-am zis. „Am nimerit la ora supei”. La trei metri de mine un alt funcţionar vorbeşte cu un african. Tipul vroia o viză de intare România. Dialog banal, în engleză. După patru minute apare un alt tip. 30 de ani, păr scurt, cămaşă, cravată. Foarte politicos. „Bună ziua. Ce doriţi?”. Mă prezint şi îi spun alea-alea. Toată povestea. „Imi pare rău. Doamna Tihan a plecat în ţară. La fel şi Doamna Bucnaru” „Bine!”, zic. „Atunci, să vorbesc cu altcineva!” „Despre ce?”. Deja intrasem într-o zonă a absurdului. Imi păstrez calmul şi spun: „De exemplu, despre zborul TAROM de ieri”.”Nu am informaţii!”-. Omul nici nu clipeşte. Ii spun:”Iertaţi-mă, vorbim de un sfert de oră şi încă nu v-aţi prezentat” „Adrian Cristea”. O secundă mă gândesc la fostul atacant dinamovist. NU, imposibil,. Nu are cum să fie el. „Domnule, Cristea, informaţiile despre acest zbor au fost deja difuzate de media!” „Păi, atunci, eu ce să vă mai spun”. Mă umflă râsul. „Spuneţi-mi, atunci, ceva despre următorul zbor!” Sunt calm. Incă. „Imi pare rău”, zice. „Adresaţi-vă Ministerului” „Domnule, am venit în Japonia de la 10.000 de kilometri ca să mă trimteţi la Biroul de presă din Bucureşti?” „Imi pare rău!”. Omul are o calitate. E calm şi politicos. Ar fi capabil, dacă la cutremur îi cade un tavan în cap să zică:”Imi pare rău. Adresaţi-vă în altă parte!”. Interludiu. Alături de noi, pe un fotoliu stă un tip la 50 şi ceva de ani, cu faţă de drinkuitor de meserie şi cu o mustaţă mare cât o nutrie. Se bagă în vorbă. „Dacă vreţi, vorbesc eu.” E clar că se bagă în seamă la mişto. E şofer. Şi comic, în timpul liber. Paranteză, cu câteva minute mai devreme, cineva i se adresase cu „Domnu’ Diaconu”. Normal că băgasem la cap. Ii zic: „Domnule Diaconu, staţi puţin, că o să vorbim”. Omul se curentează brusc. „Dar de unde ştiţi că mă cheamă Diaconu?”. Il las în plata Domnului. Iar Cristea îi inchide şi el gura. In fine. Totul e sterp. Pedalăm în gol. Cristea îşi ştie bine lecţia. Mai fac o încercare: „Domnul Petre Stoian (ministru-consilier însărcinat cu afaceri interne în Japonia) este aici?” „Adrian Cristea nici nu clipeşte. „Da, dar nu e disponibil” Insist:”Fizic sau…” „ omul o ţine pe-a lui, fără să cupleze la glume” „E prins cu situaţia asta, cu plecările.. Ştiţi? E agitaţia asta…” „Ce agitaţie, că vă văd foarte relaxat” Omul confirmă: „Sunt relaxat şi calm. „Enervant de relaxat”, îmi zic în gând. „Bine. Hai că plec, atunci”. Adi se luminează. „Plecaţi? Nu rămâneţi peste noapte? Şi zâmbeşte pentru prima oară. E clar, e om… „Nu. Plec” „ Vă e frică?” Aici a fost obraznic. Il trimit pe internet. Şi, da, m-am lămurit. Aici lumea e mai tăcută ca un hoke, peştele ăla oceanic de care deja m-am săturat. Ii las. Salut, salut şi mă gândesc că oamenii îmi trimit, în gând, „cele mai calde salutări”. Asta pentru că li s-a răcit supa. După câteva alte ore petrecute, totuşi, plăcut în Tokyo, iau din nou, trenul, spre Osaka.

Explicaţii foto: Domnul în costum gri e Petre Stoian. Aici, evident, DISPONIBIL.

Mai jos, desigur, Ambasada, fotografiată de mine după întîlnirea cu Dănciulescu. Pardon. Adrian Cristea. Of, nu de la Dinamo sau, mai nou, de la U Cluj , de la Ambasadă.

Update Osaka: un nou cutremur

La scurt timp dupa ce am trimis materialul, alarmele de cutremur au sunat din nou si la mai putin de un minut, a avut loc un nou cutremur. Seismul a avut 6,1 pe scara Richter, cu epicentrul in apropriere de Fukushima, la 20 de kilometri distanta, si a fost resimtit atat in Tokyo, cat si la Osaka.

 

OSAKA. Panica din spatele linstii

Corespondenta pentru HOTNEWS.   

6,3… 6,2.. 6,.. Sunt cifrele infricoşătoare ale fiecăruia dintre cutremurele care au zgâlţâit Osaka, şi întreaga Japonie, in ultimele 4 zile de cand sunt aici. Prima experienţă a cutremurului în afrhipeleagul devastat de Pacificul răscolit de tsunami-ul de acum o săptămână, am trăit-o marţi seara, pe 15 Martie, la etajul al şaisprezecelea al Hotelului Ramada din centrul oraşului. Abia sosisem.

Având proaspete în minte imaginile dezastrului, huruitul surd al zidurilor m-a făcut să mă gândesc cu groază la efectul probabil al unui cutremur, doar puţin mai mare ca cel pe care îl simţeam, care s-ar fi putut produce în Bucureşti. A fost primul meu gând.

Acum, după trei cutremure mari pe care le-am trăit aici in doar 4 zile, aproape am ajuns să gândesc ca japonezii din oraş pe care i-am cunoscut. Aceşti oameni nu se tem de cutremur. Sunt, însă, îngroziţi de pericolul morţii lente şi chinuitoare, implacabile, care ar urma unei iradieri în masă, provenite de la Fukushima, epicentrul groazei în Japonia şi locul de unde pericolul radioactiv ameninţă întregul arhipelagul nipon şi nu numai.

Osaka se află la aproape 500 de kilometri depărtare de Sendai, zona cea mai afectată de cutremurul de 9 grade Richter de acum o saptamana, si la circa 800 de km de Fukushima, Datorită distanţei, dar şi informaţiilor potrivit cărora norul radioactiv emis de centrala nucleară de la Fukushima ar fi purtat de vânt spre Est, peste Pacific, locuitorii oraşului îşi văd, cel puţin aparent, de viaţa obişnuită.

Doar măştile de protecţie purtate de oameni pe stradă, dar şi în clădirile publice, la metrou, şcoli şi chiar şi în restaurante indică prezenţa fricii. Frica de iradiere, frica de contaminare, frica de una din cele mai cumplite morţi. Aceasta, mi s-a spus spus, în ciuda faptului că locuitorii Osakăi obişnuiesc să poarte, primăvara, măştile pentru a se proteja de polenul de cedru, care provoacă, în fiecare an, serioase alergii.

Altminteri, japonezii de aici sunt obişnuiţi ca oraşul să fie zgâlţâit frecvent ori de câte ori, mai ales în zona Capitalei Tokyo, sau mai spre Nord, se produce un cutremur de pământ de intensitate relativ mare, de peste 6 grade pe scara Richter.

 „It’s just another earthquake!”, (e doar un alt cutremur) spun japonezii, calmi, oarecum cu umor, evident, un umor greu de înţeles pentru cine nu trăieşte acolo. Cu toate acestea, nu există japonez să nu se gândească la ceea ce unii specialişti au spus că s-ar putea întâmpla cât de curând… Un alt cutremur, poate chiar mai mare decât cel din 11 martie. Să sperăm însă că nu va fi aşa.

Aparenta linişte din Osaka este sfâşiată cu regularitate atât ziua, dar şi în cursul nopţii, de alarme care anunţă cutremure de intensitate mai mică sau mai mare, dar şi de sirene pornite, din timp în timp, întru cinstirea memoriei victimelor cataclismului care a zdruncinat ţara. Sunetul este intens, lugubru, diferit total de ceea ce se aude, de exemplu, în Europa, în situaţii de urgenţă. La aeroportul Kansai, prin care am venit eu, in terminalul de plecări internaţionale, aglomeraţia uriaşă din ultimele zile face ca zgomotul avertizărilor să treacă aproape neobservat.

Toate locurile la cursele de linie au fost vândute pe săptămâni întregi de-acum înainte. Iar cei care pleacă din Japonia, sunt în marea lor majoritate, străinii, cei care au avut şedere temporară în Japonia, şi cei care nu sunt legaţi, aici, prin niciun fel de rădăcini. Dar se poate vorbi cu adevărat de fugă în Tokyo şi împrejurimi.

• Romanii din Japonia se intorc in tara duminica

Duminica, 20 martie, pleacă spre România şi 140 de români, cu un avion trimis de autorităţile noastre. Ambasada Română a primit 300 de cereri de evacuare, iar prioritate pe listă au avut femeile şi copiii. Cei care nu au prins un loc în cursa charter Tarom de astăzi vor pleca cu un al doilea avion care urmează să sosească de la Bucureşti. Toţi plătesc doar jumătate din costul biletului.

Sunt însă, şi români, care au decis să rămână pe insulă. „Nu am de gând să părăsesc Japonia.”, mi-a spus cu hotărâre parcă tipic japoneză, Elena Kase, fosta Lulea, măritată cu un japonez şi stabilită în Tokyo de opt ani.

Elena este profesoară, dar la începutul anilor 90 a lucrat în presă şi mi-a fost colegă la Uniplus Radio. „De ce să plec? Lucrurile par să fie sub control. Nu cred că se va întâmpla ceva mai rău! Voi pleca doar când se va da ordin de evacuare generală. Dar nu cred că se va întampla asta!”.

Optimismul şi încrederea în bine pe care Elena le are, par împrumutate din felul de a fi al japonezilor.  „In Tokyo avem frecvente întreruperi de curent.  Timp de câteva ore, de mai multe ori pe zi. E teribil de inconfortabil. Lumea e disperată să cumpere alimente, să facă stocuri de sticle cu apă, să se aprovizioneze cu benzină. Asta, deşi autorităţile fac apel non stop la populaţie să nu mai facă rezerve de combustibil. Imediat după tsunami ne-am cumpărat si noi ce ne trebuie pentru o săptămână, două, neştiind atunci ce va urma.”

Până ieri fuseseră livrate către populaţia din Prefecturile Iwate, Miyagi şi Fukushima peste 1.200.000 de raţii de mâncare şi peste 700.000 de sticle de apă şi băuturi răcoritoare. Una din problemele cele mai mari rămâne, însă, cea a adăposturilor. Asta, deşi mai toate instituţiile publice, dar şi companiile particulare au pus la dispoziţie spaţii în care să se amenajeze adăposturi pentru sinistraţi, şcoli, săli de sport, cinematografe.

În acest moment, pericolul principal rămâne riscul unei contaminări în masă. Japonezii află mai mult din presa străină care este situaţia pericolului radioactiv, şi asta doar în puţinele ore în care au curent electric.

Nici gândul producerii unui nou cutremur de pământ de intensitatea celui din 11 martie, care a declanşat apocalipsa în Japonia, nu trezeşte fiorii groazei, aşa cum o face posibilitatea unei contaminări radiologice de proporţii.

Pentru că nu ştiu exact care este nivelul radiaţiilor în Osaka, oamenii se protejeaza asa cum cred ei că ar putea reduce riscul de contaminare. Japonezii din oraş cu care am vorbit spun că în ultimele zile au preferat să mănâce doar din conserve fabricate înainte de explozia din 12 martie a reactorului de la Fukushima. Ceaiuri, supe, carne, legume, totul se prepară din produse ambalate înainte de dezastru. “În Tokyo”, spune Elena, „ieşim din casă cu haine care sa ne acopere complet, iar la intoarcere spălăm totul”.

La fel ca Elena fac zeci de mii de japonezi, în fiecare zi. Doar o parte dintre cei care locuiesc aproape de zona contaminată au reuşit să îşi procure iod.

Pe 15 martie, cand am ajuns eu în Japonia, iodul dispăruse deja din farmaciile din Osaka. Ieri am fost la Spitalul Central de lângă Prefectură, iar medicii de aici mi-au spus că rezerva proprie a spitalului va fi utilizată doar în situaţia extremă în care o nouă explozie a unui reactor de la Fukushima ar aduce norul radioactiv asupra oraşului. In schimb, locuitorii Osakăi, ca de altfel toţi japonezii, manifestă o puternică solidaritate cu cei loviţi direct de cataclism. Peste tot în oraş s-au organizat puncte de colectare de ajutoare şi de fonduri pentru sinistraţi, iar trecătorii din zonele respective nu contenesc să contribuie cu diferite sume de bani la ajutorarea celor năpăstuiţi.

Şi atunci, din perspectiva acestui terifiant scenariu, nimeni, nici cei din Osaka, nici cei din Sudul ţării sau de oriunde altundeva de pe tot cuprinsul arhipelagului nipon, nu se va mai simţi în siguranţă. Şi poate atunci, mai ales cei trecuţi de prima tinereţe, îşi vor aminti de filmul „Scufundarea Japoniei”, de la mijlocul anilor 80, când, potrivit producţiei cinematografice, după o catastrofă naturală de propoprţii uriaşe, doar cinci la sută din populaţia Japoniei a fost salvată, oamenii fiind evacuaţi în China şi Australia.

// (Vezi aici articol integral) 

Pictor de război. Parafraze

de Cristian Botez

E dimineaţă, sus e-un negru nor/In piaţa micului oraş e strâns popor./Pe cer, împins de vânt, trist trece un cocor./E viaţă şi e moarte; în spate, lângă reactor

Oceanu-i plin de mâl, acum. /Scânduri şi maşini şi stârvuri-s lângă drum. /Miroase-a sulf, a Stronţiu şi a scrum/Şi-un reactor va face, poate, mâine, BUM!

Şi plânge lumea… şi oasele îi dor. /Iar Mendeleev se-ascunde după reactor./ E viaţă, dar pe ducă; degeaba daţi cu clor. /La Fukushima, în spate, lângă reactor.

Osaka, 19 martie 2011, ora locală 21.15

Laura Codruta Kovesi si Marius Iacob, la Doha, Qatar

Era sa uit! Cand am plecat spre Osaka, pe 14 martie, cu o cursa de linie Qatara Airways, pe cine am intalnit in avion? Dar aveti deja titlul! Prim procurorul Romaniei, Laura Codrtuta Kovesi si Mariua Iacob, reputatul procuror ciminalist. Pe marius Iacob il stiu, ca ziarist, de ani buni. Ca ziarist care s-a ocpuat intent de subiecte criminalistice am avut ocazai, de nenumarate ori,. sa apelez la Domnia sa. Super profesionist omula. Pe Laura Codruta Kovesi nu am avut ocazia sa o cunosc pana acum. Are viata grea, ca sa zic asa, in perioada asta, dar sper sa faca fatza la presiuni. Si sa vad si eu, ca cetatean simplu, finalizari, cel putin in cazurie, hayssam, SO Vantu, Necolaicuc, Nastase si celalti. Dar sa revin. Cei dpoi aveau locuri la Bussines Class. M-am dus la ei, i-am salutat si ma gandeam sa-i intreb cand aterizam la Doha daca  zborul lor avea legatura cu Nicoklae piopa sau cu Hayssam. Debarceare lor a fost, insa, rapida si discreta, sub protectia evdienta a autoritatilor locale.

Chestia asta luati-o , asa , ca fapt divers!

PS: Posibil ca de la Doha, Qtara sa fi zburat amandoi spre Indonezia sau spre Siria. Hm? Ce ziceti?

OSAKA, în aşteptare

In aşteptarea trenului spre Tokyo (altfel spus, încă nu m-am hotărât dacă plec; incursiunea spre Nord m-ar costa cel puţin 1.500 de Euro; numai trenul spre Tokyo , doar dus, e vreo 150 de Dolari americani; iar, mai departe spre Fukoshima si Seidan, alte sute) mi-am făcut de lucru prin Osaka. De fapt prin împrejurimile Hotelului RAMADA (camera 970, dacă vrea cineva să mă sune; vreun SIENEN sau BIBISI J ).

Lume multă cu măşti pe faţă. Măşti de protecţie, desigur! Dar nu de teama radiaţilor nucleare! Sau nu neapărat. Ci, atenţie, pentru protecţia faţă de ploneul de cedru! Japonezii sunt alergici la polen! Chestia asta mi-a livrat-o Elena Lulea, fosta mea colegă de la Uniplus Radoi, de la începutul anilor 90. Elena stă de opt ani în Tokyo, este măritată cu un afacerist japonez şi mă ţine la curent cu tot felul de lucruri legate de evoluţia situaţiei din Japonia, after disester. Aaaa! Să nu uit! Marţi seara (pe la 23.30, ora locală, 16.30, ora la Bucureşti) am simţit un cutremur serios (desigur, agenţiile  de presă au anunţat asta). Eram la etajul 16 (al şaisprezecelea!) în Ramada Hotel, într-un bar. Tablou: japonezi, japoneze, vreo doi greci şi eu. Nu m-am deranjat să mă ridic de la măsuţă. Nimeni nu s-a panicat. „It’s just another earthquake!”, se spune pe-aici. De sus, de la ferestrele barului, panorama, în acel moment, era superbă. Zgârie-norii se balansau, parcă, în ritmul molcom al muzicii de bar. La fel şi berea Asahi, aurie, din pahare.

Până la acel moment, însă, am luat cina într-un micuţ restaurnat, URO se numeşte, din imediata vecinătate a hotelului. Fireşte, m-am împrietenit cu toată lumea. Cu Harumi, patroana restaurantului, o tipă foarte prietenoasă şi mişto, cu Yutaka, un tânăr bucătar, care se mândreşte cu fetiţa lui de numai un an, şi care e fan Inter Milano (joacă un japonez acolo, iar el îl ştie foarte bine pe Chivu, ca jucător. desigur!), cu Tzurucea, cela mai tare bucătar din Japonia (m-a convins de chestia asta asta!). Number ONE in JAPAN is Tzurucea! Şi cu Yuko, o tânără japoneză foarte drăguţă, pe care Harumi mi-a prezentat-o ca fiind soara ei, dar am dubii serioase J

Altminteri, mâine o să ştiu dacă plec spre Tokyo. Nu fac figuri. Imi place pericolul şi mă bag oriunde de unde pot obţine informaţie pură, frustă, la primă mână. De gloanţe şi de violenţa primitivă de mai poţi feri. Poate , la fel şi de un val care aduce, cu viteză scânduri sau mai ştiu eu cea. La fel şi de cutremure sau de alunecări de pământ. Poate să ţine şi de noroc. Dar de radiaţie, mai greu. Sau deloc. Iar ideea, că odată iradiat, nu-i voi mai pot vedea, direct, pe toţi cei dragi, că nu-i voi mai putea atinge sau îmbrăţişa, credeţi-mă, mă îngrozeşte.

In fotografii: bucătarul Tzurucea, premarandu-mi un peşte! Harumi, patroana şi bucătarul Yutaka, eu, cu ochiul drept afectat (de la curentul din avion sau de la o bucată de stronţiu care mi-a intrat sun pleoapă. ), hotel RAMADA, desigur şi Yuko. drăgutza japoneză.

OSAKA, prima zi.

Am ajuns de 3 ore in Osaka. In ora petrecuta in trenul rapid pe care l-am luat de la aeroport spre oras, am aflat ce s-a mai intamplat aici in ultimele 16 ore, cat am fost pe drum. Oamenii sunt mai mult decat ingrijorati, explozia de azi noapte a celui de al doilea reactor a adus in mintile oamenilor spectrul mortii lente si chinuitoare ce urmeaza implacabil unei eventuale iradieri. Putini am fost cei care am sosit, aeroportul era arhiplin de straini, in majoritate europeni, care paraseau Japonia de teama dezastrului nuclear care se prefigureaza. Am aflat si de anuntul privind producerea in urmatoarele zile a unui nou cutremur de magnitudine peste 8, urmat, se spune, de un tsunami la fel de cumplit, sau mai mare, decat cel de sambata. Telefonul mobil adus din Romania nu functioneaza. Noroc cu internetul. Am vorbit acasa. Ai mei ma vor inapoi cat mai repede, m-au implorat sa ma intorc chiar maine dimineata sau cu primul avion. Iradierea ar insemna ceva iremediabil, stiu asta. Ieri, cand am plecat de la Bucuresti, al doilea reactor inca era intreg… Vroiam sa plec maine dimineata spre Tokio. Sunt 500 de kilometri pana acolo. `Sunt aici pentru ca nu puteam altfel… In acest moment nu stiu ce voi face mai departe…

In drum spre Osaka

(photo from Mirror News (UK))

Bineinteles ca nu aveam cum sa stau linistit, acasa, dupa ce a inceput deranjul in Japonia. Viata de freelancer nu e deloc simpla, altfel nu as fi plecat acolo dupa Costin Stan (Realitatea TV) si Carmen Avram (Antenele 1 si 3), cu care abia ce ma intalnisem acum o luna… in Cairo. Dar e bine si asa. Pe scurt: plec azi, la 18.25, cu o cursa Qatar Airways, pana la Doha. Stau vreo 2 ore, dupa care zbor spre Osaka. Voi sta la Hotel Ramada si sper ca a doua zi sa pornesc spre Nord, spre zonele cele mai calamitate. Problema cea mai mare e ca transporturile sunt foarte afectate. Nu stiu cu ce o sa ajung la Tokio si nu stiu cu ce plec mai departe. Spre Fukusiuma sau spre Sendai. Am un foarte mare sprijin informational din partea Elenei Lulea, o fosta ziarista (desi, dupa transmisiile recente la mai toate posturiler tv din tara, cred ca a redevenit) cu care am fost coleg, la inceputul anilor 90, la Uniplus radio (eu eram la Romania libera si aveam acolo un part time). Elena e maritata si stabilita in Tokio de ani buni. Contez pe ajutorul ei.

Asadar, miercuri pornesc, doar cu sacul cu aparate foto si camera in spate si cu un minim de suzbistenta, spre Nord. Nu stiu unde o sa inoptez, nu stiu cum o sa ma intorc, dar tocmai asta e partea cea mai distractiva. Voi incerca sa tin un fel de jurnal. Altfel, ma gasiti pe Hotnews.ro si, probabil, si in Evenimentul zilei. Deocamdata.

See U!

Ofer spre adoptie catelusa 4 luni, salvata de pe strada.

Am gasit aseara pe strada, langa cofetaria Scala, o CATELUSA METIS in varsta de 4 luni, neagra cu labute si guler albe.
Este bine hranita, am dus-o la veterinar pentru vaccinare, spalat si deparazitare. Este jucausa si inteligenta. I-am cumparat zgarda rosie, lesa si jucarii.

Cel care a pierdut-o este rugat sa sune la 0735.81.00.06.

Eu nu o pot pastra decat cateva zile, asa incat este disponibila si pentru adoptie.

Idealul feminin. Două variante

Acesta este un articol publicat pe acest blog in urmă cu un an. Iniţial fusese destinat revistei FEMEIA, dar printr-un ”accident”  a eşuat într-un sertar. Ideea de bază a redacţiei a fost alăturarea viziunilor, pe această temă, a idealului feminin, a mai multor ziarişti sau/artişti. Pe vremea aceea nu aveam profil pe Facebook. Republic materialul din această nouă perspectivă.

Idealul feminin varianta A

Am început să spun despre o tipă sau alta „uite, ăsta e genul de fată care îmi place” când eram în clasa a noua. „Brunetă, creaţă, cu părul strâns în părţi şi ochi căprui sau negri”. Şi obsesia asta m-a ţinut vreo doi ani. Mi-am lărgit, însă, orizontul în momentul în care am îndreptat o eroare în modul în care abordam fetele. La început, nu le întrebam unde locuiesc şi–fidel fiind legilor cavalerismului, mă trezeam că, după întîlniri, le conduceam ba pe la capăt de Pantelimon, ba prin Berceni, de-mi ieşiseră pe nas drumurile de întoarcere, în toiul nopţii, în Drumul Taberei, unde stăteam. Ani de zile, apoi, a urmat o ajustare continuă a idealului meu feminin, în funcţie de poveştile pe care le-am trăit, de exeprienţele pe care le-am avut, şi cred că fiecare relaţie pe care am avut-o a durat după cât de bine s-a echilibrat „fata mea din vis” cu modelul real, palpabil, de lângă mine. Pot spune, însă, că, din punct de vedere fizic, nu prea am ieşit din zona „minionă, şatenă, ochi căprui”, deşi, mai târziu, am făcut concesii serioase blondelor. Spiritual vorbind, lucrurile mi-au fost clare din totdeauna. Idealul meu feminin, în fapt o entitate duală, care reunea ceea ce visam cu ceea ce atingeam la un moment dat, trebuia să poată suporta un Leu şi să se plieze, în linii mari, pe gusturile mele urbane, culturale. Şi cred, că o singură dată am avut impresia că m-a lovit cu leuca fix în cap „fata din vis”. S-a întamplat în 1994 când m-am îndrăgostit devastator de o femeie. Pentru care, de altfel, am şi divorţat prima oară. Şi aici pot să şi ilustrez. Tipa semăna teribil cu fata din clipul piesei Always, marca Bon Jovi. Ţin minte că i-am făcut, atunci, tinerei o declaraţie, pe care unii ar putea numi-o blasfemie. „Dacă aş fi fost eu Creatorul, aş fi făcut Femeia exact cum arăţi tu!”. Ulterior, desigur, am mai reflectat la chestia asta. In fine, anii din urmă mi-au adus-zic eu, ceva înţelepciune. Fapt care mă face să declar că idealul meu feminin actual îl reprezintă femeia care îmi iubeşte, în aceaşi măsură, şi calităţile şi defectele şi de lângă care ştiu că niciodată nu aş putea pleca definitiv, irevocabil pentru că fără ea nu aş putea nici să respir măcar.

Idealul feminin varianta B

 Mi-a fost imposibil, toată viaţa mea, să dau un chip „fetei din vis”, să-i dau contur, să-i dau un nume. Să spun ce culoare au ochii ei sau părul, a ce miroase, de unde vine, aşa, din când în când. Dar ştiu cu certitudine că am visat-o de-atâtea ori, că am chemat-o şoptind, că am adormit cu ea în gând, în seri târzii, reci şi înecate în singurătate. Şi mai ştiu că „fata din vis”, idealul meu feminin, a fost acea plăsmuire, acea nălucă a nopţilor sau a clipelor de derută, confuzie sau tristeţe, cu care mi-am înşelat, dacă nu fizic, cu siguranţă astral, prietenele de-o vacanţă, iubitele din adolescenţă, soţiile ori femeile pe care le-am iubit la maturitate. Şi poate că, în disperarea de a atinge ceea ce visam şi ceea ce părea de neatins, am împrumutat „visului meu” chipuri văzute aiurea, total necunoscute, sau icoane publice. Andrea Corr –solista formaţiei irandeze The Corrs, sau tipa din clipul piesei Always”, marca Bon Jovi. Iar, alteori, iubita mea ideală îşi făcea simţită, atât de discret, prezenţa, încât nu o percepeam altfel decât ca pe un surâs insinuat undeva spre coada ochilor mei, ori undeva deasupra mea, printre norii zilelor de vară. Idealul meu feminin! L-am descoperit adesea în unele versuri. Sau am încercat să-i dau eu viaţă, ori măcar contur de tuş, scriind câte o poezioară. L-am întrezărit, altădată, printre acordurile vreunei melodii. „Take My Breathe Away”/The Police, „With Or Without You”/U2, „Waiting For A Girl Like You”/Foreigner. Mai ştiu sau cred că am iubit de-atâtea ori, încercând să surprind în fiecare iubită nouă câte ceva din „fata mea din vis”. Şi niciodată, dar niciodată nu am fost dezamăgit. Ba chiar „fata din vis”, iubita mea perfectă, dar liuzorie, mă vizita, atunci, şi împrumuta sau lua de-a dreptul, câte ceva din farmecul celei palpabile, de lângă mine. Mă simţeam atât de răsfăţat de.. colaborarea celor două! Idealul meu feminin, „fata din vis” sau iubita mea perfectă sunt toate acea fată cu care, cândva, undeva la marginea vreunei nopţi, voi bea o Marguerita şi ea îmi va spune, atunci, să rîd, să mă bucur şi să nu iau în seamă că lumea se scurge ireversibil spre partea nevăzută a Lunii.

In fotografie: Andrea Corr

Mircea Badea are „sânge-n păsărică”!

Mircea Badea s-a învârtit, zilele trecute, de o amendă de 10.000 de lei de la CNA pentru că a spus, în timpul emisiunii sale „Te-n gura presei” –s-a întrebat, de fapt, dacă jurnalistul Mircea Marian , editorialist la Evenimentul zilei, ar fi „rezultatul unei educaţii sexuale precare”. Asta în timp ce pe ecranul din studio era pus, la dimensiune mare, portretul ziaristului. Pretextul pentru această măgărie, o jignire adusă nu doar lui Mircea Marian, ci mai ales familiei, părinţilor săi, a fost un articol publicat de EvZ, pe tema educaţiei sexuale a tinerilor din România.

          Mircea Marian, jurnalistul atacat cu laşitate, ca să se înţeleagă contextul ticăloşiei comise de M. Badea, a criticat în repetate rânduri prestaţia politică (şi nu numai) a lui Dan Voiculescu, patronul Antenelor 1,2,3 . Iar Mircea Badea, bodiguardul extrem de vocal al mogulului, dobermanul de la miezul nopţii de pe Antena 1, s-a simţit dator să-l atace pe Mircea Marian, ca să arate că şi-a însuşit dresajul şi că îşi merită din plin arginţii.

          Şi s-a achitat de datoria faţă de stăpânul său în chip josnic, luând în râs înfăţişarea lui Mircea Marian. Care, vezi Doamne, nu are faţă de „pleiboi”, aşa, ca el. Adevărul e că Mircea Badea e un bărbat frumos, chiar şu cu freza aia a lui de boldean. In treacăt fie spus, cred că ar putea concura cu succes pentru titlul de „Idol al femeilor cu mustaţă”. SMILE No offence! Mircea Badea este, într-un fel, şi comic, deşi arareori depăşeşte nivelul lui Nae Lăzărescu. Şi, totodată, poate fi suspectat, uneori, şi de inteligenţă. Vorbeşte lumea.

          Toate aceste presupuse calităţi sunt anulate, însă, de o lipsă acută de bun simţ. Ca şi de absenţa aproape totală a stilului. Căci băşcălia de mahala nu are nimc de-a face cu stilul.

Dar de ce face Mircea Badea toatea astea? Bine, e clar că, în primul rând, o face pentru purcoiul de bani cu care Voiculescu îi alimentează, lună de lună, cardul. Dar o face, aşa cum a spus-o chiar el, imediat după ce l-a jignit pe Mircea Marian, şi pentru că „are sânge-n păsărică”. Ca să fie clar, după ce a emis enormitatea despre Mircea Marian, Badea şi întrebat retoric colegii din studio: „Credeţi că o să mă amendeze CNA pentru asta?” Şi tot el şi-a răspuns: „Şi ce dacă, bă! Am sânge-n păsărică!”. Acum întrebarea e: Are sânge într-o singură păsărică? Sau în tot stolul care i se zbenguie la mansardă?

“Pietrele din aer, ca un stol de păsări, deasupra Pieţei Al-Tahrir”

În reportajul publicat, pe două pagini, în Timpul, (http://www.ziarultimpul.ro/articole/2011/02/48-de-ore-ora-cu-ora-in-pia%c8%9ba-al-tahrir-2/), nu au mai intrat, din lipsă de spaţiu,  două fotografii făcute de mine, ale căror scene sunt descrise în articol.

Sunt două fotografii la care ţin foarte mult, deşi una din ele este uşor neclară, şi care transmit foarte mult din intensitatatea şi dramatismul evenimentelor care au avut loc în Piaţa Al-Tahrir, în zilele de 2 şi 3 februarie. Drept pentru care le public aici, acum.

Cea cu pietrele este făcută pe 2 februarie, în momentele culminante ale luptelor  din timpul zilei, dintre protestatarii lui Mubarak şi susţinătorii acestuia. Eram la limita tirului ”mubaracilor”, după cum le spun eu.

A doua fotografie îl reprezintă pe copilul de 12 ani (vârstă apreciată de mine) capturat într-unul dintre contraatacurile protestatarilor. Deşi rănit la un ochi de o piatră, puştiul era bătut cu sălbăticie de protestatari. Cei care îl capturaseră încercau să-l protejeze, dar fără să reuşească prea bine.

Reportaj in ziarul TIMPUL: “48 de ore, oră cu oră, în Piața Al-Tahrir”

Reportajul publicat astazi in ziarul TIMPUL.

 

48 de ore, oră cu oră, în Piața Al-Tahrir

Revolta egiptenilor, declanșată acum mai bine de două săptămâni, împotriva lui Hosni Mubarak s-a transformat, mai ales în zilele de 2 și 3 februarie, într-un adevărat război civil. După intervențiile poliției egiptene, care nu a ezitat să deschidă focul împotriva protestatarilor, confruntările dintre aceștia și susținătorii lui Mubarak au degenerat, violențele pornite atingând rapid cotele unui terifiant măcel. Semnatarul acestor rânduri a fost martor ocular la sângeroasele evenimente din Piața Al-Tahrir, locul violențelor, și încearcă, prin acest reportaj și prin fotografiile realizate chiar din mijlocul confruntărilor, să redea ceva din atmosfera teribilă a evenimentelor din capitala egipteană.

Restricțiile de circulație impuse de autoritățile egiptene, între orele 16.00 și 7.00 dimineața, ne-au obligat să petrecem noaptea pe aeroportul din Cairo, în așteptarea reprezentanților Ambasadei României. Trei ziariști români, subsemnatul, Oana Dobre de la Jurnalul Național și Carmen Gavrilă de la Radio România Actualități. Noi trei și o mână de alți câțiva jurnaliști occidentali, pierduți într-o masă de arabi.

Prima veste proastă a fost adusă chiar de cei de la ambasadă. „Nu aveți acreditări din partea autorităților!”, ni s-a spus. „Ministerul Informațiilor, cel care ar fi trebuit să vă acrediteze, practic nu mai există. Sunteți pe cont propriu!” Discuția are loc în fața terminalului Plecări. Mii de oameni fac cozi  enorme la intrare. Egiptul devine un loc din ce în ce mai nesigur și periculos. Occidentali, dar și africani și arabi, cu fețele crispate de grijă și teamă, așteaptă cu înfrigurare să intre în terminal. Toți vor să plece, să fugă din calea urgiei.

Descindere în Al-Tahrir

Plec de la aeroport împreună cu Oana Dobre într-o Toyota 4×4 veche, condusă de Sani, un tânăr egiptean tocmit de colega mea. Şoseaua care duce spre oraș este destul de liberă. Cu cât ne apropiem de Cairo, cu atât se îndesesc tancurile și blindatele. La un moment dat, Sani ne atenționează: „Aici e reședința lui Mubarak!”. O veritabilă divizie de tancuri înconjoară zona.

Rulăm și după o jumătate de oră ajungem la destinație. Hotelul Oanei Dobre, Downtown, se află la doar câteva străzi de al meu, City View Hotel. Suntem chiar în „buza” Pieței Al-Tahrir, Piața Eliberării, în traducere, locul unde, de nouă zile deja, opozanții lui Hosni Mubarak manifestează zi și noapte. Ușile înalte de metal, cu geam armat, ale hotelului meu (practic, un singur etaj, al cincilea, amenajat ca hotel) se închid cu un lanț masiv şi cu un lacăt. În hotel se intră numai cu parolă.

De la balconul camerei mele, pentru care, în treacăt fie spus, am plătit mult mai mult decât m-am tocmit la telefon din țară, se văd o mare parte din piață, Muzeul de Istorie Egipteană, păzit de tancuri, și, în fundal, imensul sediu al Partidului Național Democrat, al lui Mubarak, înnegrit de fum. „A ars două zile încontinuu”, îmi spusese mai înainte Sani. Pe sub balcon „curge” o stradă îngustă, El-Bostan, care „se varsă” chiar în piață. Sunt la nici 20 de metri de Al-Tahrir. Capătul străzii este blocat de două tancuri Sherman. Îmi arunc bagajele în cameră, îmi iau aparatul de fotografiat și un sac în spate și ies în Al-Tahrir.

Trec prin mai multe filtre. „You are from media? Where are you from? Aaaa! Romania! Hagi, Hagi!” Îi mulțumesc în gând regelui fotbalului românesc și trec mai departe. E abia ora 10.30 și în piață sunt mii de manifestanți. Unii mărșăluiesc în grupuri de zeci în jurul peluzelor, alții se odihnesc. Mulți se roagă pe preșuri, cârpe sau saci de iută. Se scriu lozinci anti-Mubarak pe pânze uriașe. Femei împart pâini și sticle cu apă. Afișe antipreședinte sunt peste tot. În arabă și/sau în engleză: „Leave!”, „We stay, YOU go!”.

Sunt îndârjiți. Tineri, maturi, femei, bătrâni, copii și adolescenți. Mă întâlnesc cu Oana și cu echipa de la Realitatea TV, Cristian Zărescu și cameramanul Dan Timofte. Fac câteva zeci de fotografii, iar după o oră urc în hotel. Asta nu înainte de a-l convinge cu greu pe Sammi, băiatul care avea cheia de la lacăt, că sunt singur.

Începe lupta. Primele victime

Sunt treaz de aproape 30 de ore. Ațipesc pentru câteva minute, când un vuiet și un zgomot înfiorător, continuu, ritmat, dar nedeslușit, mă fac să sar din pat direct pe balcon. Sute de egipteni, susținători ai lui Mubarak, încercau să intre în piață chiar pe strada de sub balconul meu. Protestatarii apucaseră să blocheze accesul. În doar câteva minute, între cele două părți izbucnise războiul. Sute de pietre și bolovani zburau dintr-o parte în alta. Iau aparatul și trag cadru după cadru. Am vedere fix perpendiculară pe locul bătăliei.

Pietrele izbesc pereții, tancurile, geamurile care mai rămăseseră întregi. Din când în când se înalță câte un urlet și cineva cade secerat la pământ. Împreună cu ceilalți ziariști din hotel, vreo zece reporteri, fotografi și cameramani francezi, dăm buzna spre ieșire. Managerul hotelului urlă isteric că nu ne desface lanțul. „It’s a very dangerous situation!”  Francezii aproape că sar la bătaie. „Fuck you! We are journalists!” Arabul, înconjurat de gealații lui, rămâne ferm pe poziție. Între timp, se scursese o jumătate de oră, atacatorii fuseseră respinși.

Din piață răsunau urlete, scandări și chemări la luptă. Mulțimea se deplasa în masă spre nordul pieței, pe bulevardul pietonal care duce spre celebra șosea „6 octombrie”. Ieșim din hotel. În colțul străzii, în jurul unui chioșc de piatră se amenajase un post de prim ajutor. Zeci de răniți, majoritatea loviți în cap sau la picioare, cu răni sângerânde, erau întinși pe jos. Locul era plin de bălți de sânge amestecate cu apă. Tampoane de vată înroșite erau aruncate peste tot.

Bolovanii, ca un stol de păsări deasupra pieței

Mă deplasez apoi spre partea de nord a pieței, acolo unde se masaseră mii de oameni. La nici două sute de metri mai sus, pe latura din stânga a Muzeului Egiptean de Istorie, se deschisese alt front. Protestatarii desprindeau pietre din caldarâm. Mii de pietre. Bolovanii zburau dintr-o parte în alta. Cu ochii cât cepele mă apropii până la limita tirurilor. Pe deasupra capetelor din fața mea se văd bolovanii în aer.

Trag cadru după cadru și verific. Pietrele par suspendate și arată ca un stol de păsări ce zboară pe deasupra bulevardului. Protestatarii și eu alături de ei, împreună cu alți și alți fotoreporteri și cameramani, avansăm. Manifestanții câștigă teren. „Allah Akbbar! Allah Akbbar!” Strigătele răsună de peste tot, umplu aerul, îl fac dens. Militarii de pe tancuri s-au retras în interior și au tras obloanele supra lor. Armata nu se implică în confruntări. Doar cei care apără muzeul privesc cu atenție iureșul de lângă ei.

Din când în când, din față vine câte un rănit. Pe picioarele lui, cu mâinile ținându-se de cap, cu sângele șiroindu-i pe față. Se retrage spre zonele sigure, unde va fi pansat pentru a reveni în primele rânduri. Steagurile Egiptului flutură peste tot. Culmea, și de-o parte, și de alta. Este război civil.

„Allah Akbbar! Allah Akbbar!” Ostaticii, aproape de linșaj

La un moment dat, se naște un vuiet prelung și puternic. Furie și spaimă. Mulțimea se mișcă înapoi ca un animal gigantic rănit pe neașteptate. În dreapta noastră, pe terasa unui bloc înalt, aflat mult în partea protestatarilor, s-au instalat vreo 20 de suporteri combatanți de-ai lui Mubarak și aruncă în noi cu pietre. Suntem victime sigure. Pietrele cad cu viteză, în plin, iar criza atinge cote imense când de sus se aruncă asupra noastră borduri întregi. Mulțimea este la limita panicii și a isteriei. Din fericire, cei de sus epuizează rapid muniția.

„Allah Akbbar! Allah Akbbar!” Strigătul de luptă reactivează masele. Este declanșat contraatacul. Alerg alături de protestatari, calc pe covorul dens de pietre, mă strecor printre mașini și camioane carbonizate și răsturnate. Totul este învăluit de praf și fum. Şi ne oprim. Se creează un nou front. Bătălia continuă. Protestatarii au câștigat teren.  Şi iarăși urlete. A fost capturat un adversar. Este adus de vreo cinci protestatari care încearcă să-l apere de furia mulțimii. Toți vor să-l lovească, să-l rănească, să rupă ceva din el.

Dacă ar putea, i-ar smulge inima din piept. Omul are fața scăldată în sânge. Plânge și cere îndurare. Protestatarii nu au însă milă. Lovesc cu furie. Picioare în abdomen, în testicule, scânduri și pietre în cap. Cineva încearcă să-l străpungă cu un fier-beton, iar o femeie, țipând din toți rărunchii, încearcă să-l zgârie pe față. Să-l sfâșie. Îndur ghionturi din toate părțile.

Pare cinic, dar vreau să fac fotografii. Să prind totul. Fiecare grimasă de durere, fiecare spasm de chin. Fiecare țipăt de groază care schimonosește fața omului.

Şi, ca mine, și ceilalți jurnaliști. Strâng din dinți, mă lepăd de astfel de gânduri și alerg din nou prin mulțime. Pe parcursul întregii zile aveam să văd alte și alte asemena scene. Şi poate cea mai cutremurătoare a fost cea în care victimă a fost un copil de cel mult 12 ani. Cu fața plină de sânge, cu un ochi închis în urma unei lovituri de piatră, copilul, capturat și el, avea să îndure același tratament sălbatic. Femei și bărbați, cu siguranță, cu copii acasă, loveau cu toată puterea în trupul firav, contorsionat de durere și de groaza unei morți de viu. Aveam să surprind cu aparatul foto chipul acelui copil.

Se deschide foc de arme automate

Căderea întunericului peste Al-Tahrir nu avea să aducă liniștea. Seara târziu m-am retras în hotel. De data asta, nu doar că s-a pus lanțul, dar ușile au fost blocate cu dulapuri de fier și scări de metal proptite în tocuri. În micuțul restaurant, la mesele pline de cești de cafea și sticle de apă, toți jurnaliștii de acolo rememoram teribilele evenimente de peste zi. Jos, afară, luptele au continuat până târziu în noapte.

A început să se tragă. Distingeam focuri de pistoale, dar și tiruri semiautomate și automate de arme mai grele. Aveam să aflăm că suporterii lui Mubarak dețineau Kalașnikovuri. Trei protestatari au murit împușcați în noaptea de 2 spre 3 februarie. A doua zi aveam să vedem la televiziunile arabe imaginile cu cei doborâți târâți de picioare, pe segmentul suprateran al șoselei „6 Octombrie”. Am adormit cu greu spre dimineață. După nici două ore de somn, un strigăt puternic, din sute de piepturi, îmi străbate din nou, ca un fier, inima.

„Allah Akbbar! Allah Akbbar! Alah Akbbar!” Şi zgomotul uriaș al fierului lovit de fier, scandări strigate de mii de oameni. O nouă zi. O nouă zi de luptă.

Într-o jumătate de oră ies din nou în stradă. Piața și bulevardul pietonal, din dreptul muzeului până la baricada dinspre nord, sunt devastate. Alte mașini arse și contorsionate de foc apăruseră în zonă. Peste noapte se aruncaseră dintr-o parte în alta zeci de cocktailuri Molotov. Protestatarii fuseseră copleșiți numeric, dar spre dimineață recâștigaseră terenul. La o sută de metri de șoseaua suspendată se ridicase o baricadă. Panouri de tablă și mașini distruse. Caldarâmul dispăruse, făcând vizibil nisipul de dedesubt.

Zeci de mii de pietre acopereau totul. Protestatarilor li se vede pe față toată intensitatea celor trăite peste noapte. Chipuri fantomatice, înnegrite de fum și praf, cu urme lăsate de sângele care le-a curs pe față. Haine rupte, murdare, cămăși și tricouri pătate de sânge, acum brun și negru. Voci răgușite. Dar nici un semn de renunțare, nici o urmă de frică. Doar îndârjire și hotărâre. Dincolo de baricadă, câteva tancuri și vreo două sute de miliari se interpuneau între protestatari și contrarevoluționarii lui Mubarak.

Deocamdată, doar scandări și doar din când în când câte o piatră răzleață, care cădea oricum mereu prea departe de țintă. Protestatarii îndeamnă la reținere. Soldații intervin de data asta de fiecare dată când suporterii lui Mubarak încearcă să atace. În oraș avuseseră loc lupte și în alte zone. Se vorbește despre morți și sute de răniți.

Muribunzii sunt bătuți sălbatic

După ora 13.00, brusc, militarii se retrag. Reîncepe lupta. De data aceasta, eu și cei vreo 50 de ziariști din spatele baricadei rămânem în linia întâi. Aceleași scene ca și cu o zi în urmă. Într-o oră număr aproape o sută de răniți. La nici 50 de metri de baricadă este amenajat un veritabil spital de front. Medici tineri în halate albe și voluntari au grijă de cei loviți. Se spală rănile, se dezinfectează. Se coase pe viu.

Nimeni nu mai reacționează în fața aparatului de fotografiat. Doar un ziarist britanic este cât pe-aci să fie linșat, când, în graba de a fotografia un rănit adus pe brațe, a călcat în zona în care protestatari musulmani se rugau îngenuncheați pe trotuar. Două ore mai târziu, în timp ce transmiteam prin telefon pentru o o agenție de știri din țară, o femeie îmbrăcată tradițional în negru se apropie de mine și îmi spune repetat pe o voce crescândă: „You are american! You are american!”. „No! I am from Romania!”

Ea nu și nu și arată spre șapca mea. „Dumnezeule!”, îmi zic. Uitasem că are brodat steagul Americii și inscripția USA. Dau cu șapca de pământ și mă îndepărtez rapid. Violențele continuă. Printr-o gaură din baricadă este adus în țipete și urlete un bărbat împușcat. De o jumătate de oră începuse să se tragă. Avea abdomenul înroșit de sânge, era livid și cu ochii aproape dați peste cap. Omul, în pragul morții, se scăpase pe el.

Era pe moarte, dar asta nu i-a împiedicat pe protestatari să-l lovească sălbatic cu picioarele în momentul în care au aflat că e un inamic capturat în timpul luptelor. Abia când a intrat în zona împrejmuită de prim ajutor, bietul om a scăpat de lovituri.

Vânătoare de ziariști pe străzile din Cairo

Luptele se prelungesc din nou până în noapte, fără ca balanța să încline în favoarea vreuneia din părți. „Noi vrem o revoluție pașnică, dar Mubarak vrea sânge!”, îmi spuneau revoluționarii din Al-Tahrir. Mă retrag la hotel. Pe fețele colegilor mei francezi se citește epuizarea. Mă gândesc că nici eu nu arăt mai bine. Din camere se aude iureșul continuu. Din când în când, jos, la capătul străzii El-Bostan, plantoanele bat în garduri. Este semnalul că oamenii lui Mubarak încearcă  să intre pe acolo.

La televiziunile arabe și pe agențiile de știri se anunță că s-a declanșat vânătoarea de ziariști. „Susținătorii lui Mubarak răscolesc hotelurile din Cairo în căutarea ziariștilor”, anunță Al-Arabya TV. Un jurnalist egiptean, de 36 de ani, a murit după patru zile de comă. Fusese împușcat de un lunetist. CNN publică online un raport despre 25 de ziariști care au fost bătuți și agresați în Cairo. Între timp, aflu că managerul hotelului a dispărut. La fel și apropiații lui. Proviziile în hotel sunt pe terminate.

Îl caut pe Sammi și îl întreb dacă hotelul are vreo ieșire prin spate. Nu! E clar. Aici e o cursă de șoareci. A doua zi urma să fie „Vinerea plecării”. Ziua ultimatumului dat de protestatari lui Mubarak ca să părăsească Egiptul. Dimineața, la prima oră, îl sun pe Sani, egipteanul care mă adusese de la aeroport. Pentru 50 de dolari și două țigări de foi mă trece pe jos, cu tot cu bagaje, pe străzi lăturalnice și peste un pod, în Zamalek, cartierul ambasadelor. Îmi schimb biletul de avion și anunț ambasada că peste o zi părăsesc Egiptul împreună cu Oana Dobre și echipa de Antena 3, Carmen Avram și cameramanul Cristian Tamaș.

Funcționarii ambasadei sunt foarte amabili, dar ambasadorul Gheorghe Dumitru pare sictirit de prezența noastră. Îi solicităm ajutor să ajungem la aeroport. „Nu am instrucțiuni în sensul ăsta!” și către un funcționar: „Hai, că deja oamenii ăștia îmi ocupă timpul!”. În cele din urmă, obținem un microbuz și a doua zi pornim spre aeroport, însoțiți de un diplomat plin de solicitudine. Domnul Merloi. După 17 ore de așteptare pe aeroport, printre mii de arabi, am reușit să urcăm în avion și să decolăm. Lăsam în urmă un oraș însângerat.

Corespondență specială din Cairo, de la trimisul nostru, Cristian BOTEZ

Back from Cairo, o vizită la Naşul şi reportaj, JOI, în TIMPUL.

Aşadar, am prins cele două mari, lungi şi însângerate zile ale revoltei din Cairo, zilele de 2 şi 3 februarie. Am cules informaţii şi am încercat să redau cat mai mult din atmosfera teribilelor evenimente din Piaţa Al-Tahrir în câteva transmisii telefonice la Antena 3, în emisiunile Sandrei Stoicescu şi Gabriela Vrânceanu Firea, la  10 TV, la Naşul, dar şi pentru Hotnews.ro. Am făcut peste 800 de fotografii, majoritatea din timpul celor mai violente confruntări din acele zile. În dimineaţa zilei de 4 februarie, în ”Vinerea plecării”, ziua ultimatumului acordat de protestatari lui Mubarak, am decis să părăsesc City View Hotel, în care stătusem până atunci. Începuse vânătoarea de ziarişti şi chiar nu eram dispus să risc mai mult decât era cazul. Pentru 50 de doalri şi două ţigări de foi, Sani, tânărul egiptean care mă adusese, în ziua sosirii în Egipt, de la Aeroport la hotel (pe mine şi pe Oana Dobre , de la Jurnalul Naţional), m-a condus pe jos, cu tot cu bagaje, pe străzi lăturalnice şi peste Podul leilor, până în Zamalek, o insulă din mijlocul Nilului. Zona ambasadelor. La capul podului m-am întâlnit cu Adelin Petrişor şi cu cameramanul Cătălin Popescu. Pe Adelin îl ştiţi de super băiat, iar Cătălin, cu care prin 2005 fusesem la un curs de jurnalişti de front, e şi el de mare gaşcă. Ne-am strans mainile si ne-am urat noroc. Eu, cu ajutorul lui George Cioacă, ataşatul de presă al Ambasadei României, mi-am găsit un hotel decent (cu doar 50 de dolari pe noapte), la vreo 200 de metri de ambasadă. Următoarele 24 de ore vor fi soft. La fel ca şi manifestaţia din Al-Tahrir, din ziua de vineri. Violenţele din 2 şi 3 februarie nu s-au mai repetat. “Ia, uite!”, mi-am zis. “Cum am plecat de-acolo, cum s-au potolit!” ))

Pe 5, la prânz, am plecat spre aeroport, cu un microbuz pus la dispoziţie, cu chiu, cu vai, de ambasadorul Gheorghe Dumitru. Dacă as fi fost singur, (dar la Ambasada venisera si colegii mei de presa Carmen Avram si Cristi Tamas, de la Antena 3), m-aş fi ridicat de la discuţiile din biroului diplomatului şi mi-aş fi tocmit un taximetrist, sau îl sunam pe Sani, egipteanul care urma să o ducă la aeroport pe Oana Dobre. In fine, era evident ca, pe fondul crizei generale din Egipt, ambasadorul avea o mie alte chestiuni de rezolvat inafara de noi, ziaristii. Cristi, un baiat de treaba, funcţionar al ambasadei, a fost cel care ne-a dus intr-un final la aeroport. Am fost însoţiţi de domnul Merloi, diplomat, care ne-a ajutat mult şi a fost foarte amabil. Au urmat, pe aeroport, 17 ore de aşteptare, până la checking. 17 ore .. Noroc că eram patru şi astfel timpul se scurgea mai repede. Eu, Oana Dobre şi echipa Antenei 3, Carmen Avram şi cameramanul Cristian Tamaş.  A urmat un zbor de 4 ore cu un ATR (un avion mic, de vreo 50 de locuri, cu elice şi foarte vechi; noroc că cele două stewardeze, un blondă, alta brunetă, erau foarte drăguţe!) al Companiei TAROM.

Mulţumesc, TAROM, că nu mi-aţi mai luat 86 de Euro pentru că am schimbat ziua plecării. Am inteles ca de aceasta facilitate au beneficiat toti romanii care si-au schimbat data de calatorie spre si dinspre Cairo in aceste zile. Cred ca e prima data cand TAROM-ul face acest lucru si este de apreciat.

Si, iata-ma acasa. Ieri am scris 16 mii de semne (două pagini mari de ziar) pentru săptămânalul TIMPUL.  Ieri seara am fost invitat la Naşul, în emisiunea lui de la 10 TV. Radu Moraru, cu care mă ştiu de ani buni, a fost GREAT. Radu, mersi pentru prezentare!  Am stat de vorbă mai bine de o jumătate de oră şi am povestit, desigur, peripeţiile din Cairo, în timp ce pe wall-ul din studio se derulau cele 100 de fotografii selectate de mine din cele peste 800 pe care le-am făcut  în Al-Tahrir. O parte din ele le puteţi vedea şi voi, aici.

PS: Nu uitaţi, prieteni, joi, la chioşcuri, TIMPUL. Conţine reportajul meu, pe două pagini. Sau intraţi, de mâine, după miezul nopţii, pe www.ziarultimpul.ro. See U!

Lunetisti pe acoperisurile din Cairo. Corespondenta prin telefon pentru Hotnews.

Relatare telefonica inregistrata pentru Hotnews (asculta aici). 



    English Version (preluare din Hotnews).

Audio interview Freelancer Cristian Botez talks about the latest evolutions of the Egyptian uprising in the Tahrir Square

de A.C. HotNews.ro

Joi, 3 februarie 2011, 20:42 English | Top News

 Fire arms are heard in the Tahrir square, downtown Egypt, Romanian freelance journalist Cristian Botez said in an audio interview for HotNews.ro from the famous barricade separating the group of protesters from the Mubarak supporters. Botez reveals that fire arms were heard first after 15 PM and the first person was shortly shot. 

People in the square fear that fire arms are shot by snipers and people are reticent towards American journalists. In general, victims are from the protesters groups and most of them have injuries and helped at the first aid tents improvised in the square, Botez says. Botez says that the army withdrew from the streets and that people are generally very firm on their positions. 

Botez says the situation might get worse than we had so far.

Cairo, luptele continua. Corespondenta speciala pentru Hotnews

 Am reusit sa trimit cateva fotografii si o corespondenta pentru Hotnews (deschide)  cu luptele petrecute in aceasta dimineata in Piata Tahrir din Cairo.

           Incerc sa revin mai tarziu pe blog cu alte imagini.

Haos în Cairo. Ploaie de pietre, gloanţe, sticle Molotov

Este abia trecut de patru dimineaţa, 3 februarie. Pe strada de lângă hotelul în care stau, în Cairo, iureşul nu conteneşte. Focuri de pistol, câteva sute de metri mai încolo, rafale de pistoale automate, scandări, lovituri ritmate date în gardurile de tablă, scandări, ţipete de dispereare sau durere. City View Hotel este situat chiar în marginea Pieţei Tahrir, uriaşa scenă în care au loc confruntările dintre protestatarii lui Mubarak şi susţinătorii acestuia.

Postez câteva fotografii pe care le-am făcut în nebunia de ieri. Intr-una din ele se vede si hotelul, balconul meu fiind al doilea, pe lateral, la etajul 5. Intr-o altă imagine este puştiul de 12 ani , despre care am relatat ieri, capturat de protestatari si care era sî sfarşească linşat. Iar scene ca asta au fost de ordinul zecilor. Intr-o alta fotografie se vede partea de sus a unui bloc. Acolo se urcaseră, la un moment dat, mai mulţi simpatizanţi ai lui Mubarak. De acolo au început să arunce cu pietre şi chiar cu borduri asupra mulţimii de jos. La 50 de metri de mine.

La ora la care scriu, 5 si ceva, dimineata, in piata si pe străzile din jur se trage în draci. Alte noutăţi, în cursul zilei, pe Hotnews şi la Antena 1 si 3. Posibil si la Nasul, pe 10 TV, unde am avut si aseara o interventie telefonică.

Cairo. Fotografia macelului.

Am reusit sa intru pe internet. Incerc sa postez cateva fotografii pe fuga. Cea cu mine e de azi dimineata, cand am ajuns. N-am mancat nimic de aseara. Afara se trage incontinuu. Ma duc din nou in Piata Tahrir.

 

UPDATE 1: Internetul functioneaza sporadic. Fotografiile se incarca greu. Mai postez cateva.

Corespondenta de la Cairo pentru Hotnews.

http://www.hotnews.ro/stiri-international-8265314-audio-cristian-botez-ziarist-roman-aflat-cairo-copii-adolescenti-sint-mijlocul-luptei-usile-hotelurilor-sint-baricadate-mobilier-toti-militarii-retras-tancuri.htm

Sursa: www.hotnews.ro

English Version (source: Hotnews.ro)

Special correspondence from Egypt, Cristian Botez, freelancer: Friday, the decisive day.“There will be war! There will be massacre!”  protesters yell 

de A.C. HotNews.ro

Joi, 3 februarie 2011, 16:51 English | Top News

 

FOTOGALERIE Egipt, a 10-a zi de proteste

 Romanian freelance journalist Cristian Botez, talks for HotNews.ro readers about the atmosphere in the Al Tahrir square and the events on Thursday, after the violent clashes on Wednesday night with pro-Mubarak supporters. They all say that Friday will be the big day. “There will be war! There will be massacre!” protesters yell.  

1 PM After a night in which army guns did not stop shooting in the Al Tahrir Square, killing three people and injuring hundreds, the first hours of the morning were calm. Starting 8AM, Egyptians contesting the Mubarak regime joined those who did not leave the square. Some of the protesters were still resting after the fights during the night, others were attempting to hide the evidence of the violent clashes from last night. 

The road was completely destroyed, as stones were the only arms available to protesters. Teenagers and women shared water and bread to those who fought the whole night against Mubarak’s supporters. In several places, first aid places were organized where the wounded gathered. In front of the National History Museum, several civilian and military vehicles were set on fire. 

In the clashes, Molotov cocktails were used at will. Several hundred yards away, through the North, a barricade set up by protesters was conquered by Mubarak’s supporters over the night. By noon, about 2000 people gathered there. Men, women, children. Most of them wore the signs of the massacre. 

Bandaged, with their cloths full of blood, dirty but willing to die than give up their barricade. On the other side up to the suspended lanes, where only several hundred supporters of the Mubarak regime gathered, a military cordon was formed. At most 200 armed military and about 20 tanks. From time to time, rocks were being thrown from the other side of the military. However, protesters calmed each other, avoiding confrontation. 

“We want a peaceful revolution but Mubarak wants blood”, some yelled. Scandals are everywhere. “Down with Mubarak! We stay, you leave!”. One of the protesters wounded the other night showed me the bullet doctors retrieved from his hip. “It’s from a gun of Mubarak’s agents!” he confessed.

Adjacent streets nearby the barricade are monitored by protesters who climbed on some buildings nearby. Everywhere there are filters. No one gets to pass without his/hers ID or possessions checked. From time to time, a Mubarak supporter falls pray in the hand of revolutionaries. 

Even though he is protected by those who catch him, he is full of blood in several moments. 10-12 year olds are present to witness these bloody full scenes. The women are also active. They gather stones together with the men carry slogans and yell. Protesters say today is going to be a quite day even though the atmosphere is tense. If supporters of the regime will descend in the square, it is possible to have another violent clash. 

Maybe even worse than what has happened yet. They all say that Friday is going to be the Big Day.

Razboi civil.. Cairo.

Cairo, ora 17.30. Egiptenii se lupta cu egiptenii.  Este macel.  In fata mea, un copil de 12 ani a lovit un alt pusti cu un bolovan dislocat din pavaj. L-a lovit cu ura. Sangele a tasnit. Se intuneca. Nu mai stii cine e langa tine. Oricine ar fi, este automat dusman.

Militarii s-au retras in taburi. Nici urma de politie. Fiecare e pe cont propriu. Si noi, ziaristii, la fel.  Fac fotografii. As vrea sa le pot trimite.

La Cairo, in ploaia de pietre

Este ora 15.30, Cairo. De 1 ora sunt blocat intr-o cladire a unui hotel din Piata Tahrir, alaturi de alti 8 ziaristi. Unul dintre colegii mei de presa intalniti ad-hoc in haosul de pe strada, un  ziarist francez, a fost ranit la picior de o piatra aruncata din multimea de egipteni furiosi. Nu  ne spune nimeni unde putem gasi un medic si nu cred ca va veni vreunul aici. Angajatii hotelului au baricadat intrarea cu lanturi si cu seifurile din hotel. Patronul a facut o criza de isterie, a spus ca evacueaza hotelul daca mai iesim sa facem fotografii.  Am sosit azi-noapte la 2 in Cairo. Am dormit pe jos in aeroport pana dimineata, cand politia m-a lasat sa ies in strada sa caut o masina care sa ma duca in oras.  Sustinatorii lui Mubarak se confrunta cu protestatarii in piata Tahrir si ataca in valuri succesive cu pietre smulse din caldaram de pe strazile din imprejurimi. Sunt deja zeci de raniti in doar 2 ore de la inceputul conflictului. Militarii s-au retras in tancuri. Geamurile de la parterul cladirilor din jur au fost facut tandari.

Nota:  textul de mai sus este dictat prin telefon. Nu am acces la internet. Nu pot posta sau trimite fotografii. Peste o ora Hotnews va publica o corespondenta telefonica pe care am facut-o pentru ei.

Update 1: ora 16.50 Situatia se agraveaza. Piata e plina de fum. S-au tras focuri de arma. Nu stiu deocamdata cine a tras. Tancurile sunt nemiscate. Valuri de oameni alearga unii dupa altii in toate directiile. Cativa incearca sa se catere pe tancuri. Incepe sa se intunece. Nu stiu ce se va intampla mai departe.

ps: Comentariile sunt moderate de cineva ramas in tara. Eu le voi vedea cand ma intorc. Cu bine, sper. Pana atunci, multumesc tuturor pentru sprijn.

Realitatea şi OTV, două televiziuni de râs. Noi dovezi!

 Tembelismul celor de la Realitatea TV nu are limite. Obsedaţi de misiunea lor de a-i muşca de cur pe cei de la Putere, au lăsat naibii orice urmă de profesionalism. Azi dimineaţă s-au folosit de subiectul (ex)tragerii LOTO ca să se ia de Boc. “Dacă Boc ar câştiga Marele Premiu, iată ce-ar putea face cu banii...”. Aş zice că nu sunt capabili să facă o ştire ca lumea, dar se ştie care este motivul apariţiei acestor enormităţi. Aş vrea să ştiu şi eu cine e ipochimenul ăla de editor sau producător care a avizat chestia asta care compromite ideea de jurnalism. Dar o să mă interesez cine a fost şi vă spun. Bă, dar de ce nu aţi băgat şmecheria asta: “Dacă Vântu ar câştiga Marele Premiu, ar putea da banii la o parte din amărâţii ăia pe care i-a furat prin marea combinaţie FNI!”?. Eu le doresc ”jurnaliştilor ” de la Realitatea TV să câştige EI Marele Premiu şi să se lase dracului de meserie! Hai noroc!

La OTV, aceaşi curgere nesfârşită de cretinisme. De ceva vreme, pe deasupra lui Dan Diaconescu, supranumit Bufonul gri sau Fantoma cu costum, curge, ca mucii dintr-un nas defect, o bandă în care suntem anunţaţi ce se va întampla dacă (Doamne fereşte!, dar cu atâta idioţi în jur, nu ştii niciodată) dacă Partidul Popoului sau Poporului (nu mi-e foarte clar) ar câştiga alegerile (probabil de la Balamuc) din România, iar Dan Diaconescu, zis Bufonul gri sau Fantoma cu costum (repetiţie voită), ar ajunge preşedinte (probabil la acelaşi stabiliment). Bine, e clar că tot ce scrie pe banda aia ar duce la prăbuşirea iremediabilă a ţării, dar distractiv e că DD vrea să schimbe şi limba română. După cum se vede în captură. “ElEminarea salariilor…”. Dar la ce să te aştepţi de la Dan DEaconescu, când acum vreo patru zile îl întreba pe Sorin Ovidiu Bălan dacă pe retina morţilor rămân întipărite imaginile din clipa morţii! Pe Bălan era să-l umfle râsul, dar i-a răspuns simplu că NU. Sorine, arde-l pe Dănuţ, ia-i banul, ce dacă e omul e praf!

Realitatea TV: “România, un partener dezagreabil”

Istericii de la Realitatea TV, cum am mai spus, propovăduitori ai sfârşitului României, ai sărăciei, ai apocalipsei sociale, nu au linişte nicio clipă. Cum apare o băşină în raza lor, cum se reped să o miroasă. Şi o trag în piept până le ies ochii din orbite. Cum a apărut zvonul că intrarea României în spaţiul Schengen a fost amânată, cum s-au trezit analiştii curului să-şi dea cu părerea. Alde Chiriac, Ursu şi alţii. Măsura maximă a isteriei şi ticăloşiei lor şi totodată a lipsei lor de profesionalism, a nejurnalismului lor a fost dată în seara asta (şase ianuarie), într-o emisiune moderată de Laura Chiriac şi la care au mai participat ca invitaţi foştii miniştri de externe, Adrian Severin, Cristian Diaconescu şi Teodor Meleşcanu. In timp ce Laura se dădea de ceasul morţii să-i facă de rahat pe Băsescu, Baconschi şi pe ceilalţi care nu i-o sug lui Vântu, primii, numiţi mai sus, spre cinstea lor, încercau să o facă pe jurnalista teleghidată prin cască şi ordine anterioare, să înţeleagă că nu s-a anunţat nimic oficial şi că interesul naţional cere ca toţi, noi românii (adică cei care nu sunt vânduţi şi nu i-o sug lui Vântu sau altora ca şi el) să fim optimişti, să susţinem pe orice căi aderearea la spaţiul Schengen. Pentru că este vorba de INTERESUL NAŢIONAL. Bineînţeles că pe Laura o durea în posterior de acest aspect şi cădelniţa mai departe de-ale ei. Că suntem proşti, că avem o diplomaţie de căcat, că Băsescu a eşuat, că, AUZI, suntem pe “picior de război cu Franţa” (Laura, ieşi puţin pe-afară, prin curte –vreo doi trei ani, şi respiră puţin aer curat!). La care Severin, elegant, a potolit-o din două vorbe (“ce război, domnişoară! Eşti cu capul?”), sau ceva de genul asta, deşi în mintea lui o fi spus “eşti proastă rău!”.  Dar cea mai mare măgărie pe care puteau să o facă ăştia de la Realitatea TV e că au scris pe o burtieră, care a stat cu orele pe ecran, “România, un partener dezagreabil”. O chestie în ghilimele, un citat, carevasăzică, dar fără să fie menţionată sursa, autorul. Jurnalism profesionist, ce mai! Şi, în orice caz, o chestie din care reiese ura! “Bă, ce dacă e vorba de România? Atâta vreme cât e o ocazie să i-o tragem lui Băsescu, hai să lovim în România!” La care Cristian Diaconescu, bravo monşer, a recaţionat: “scoateţi chestia aia de pe ecran, că sunteţi penibili”. Mă rog, ceva de genul ăsta. Laura Chiriac (cică profesionistă, care a lucrat nişte ani la Radio France Internationale si Agence France Presse; poate de aici câinoşenia şi strâmbele legate de relaţia cu Franţa! Laura, iţi faci concediile la Paris?   ) s-a grăbit să se scuze, roşind până în varful sfârcurilor (presupunem): “E dintr-un articol din Daily Mail!”. Fatăăăăă! Păi menţionează sursa!!! Dar oricum v-aţi dat dovada de antiromâni. Profesioniştilor de doi lei ce sunteţi!

Ce şmecherii a făcut blogul meu în 2010. Şi… La Mulţi Ani! ;)

The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.

Crunchy numbers

Madison Square Garden can seat 20,000 people for a concert. This blog was viewed about 65,000 times in 2010. If it were a concert at Madison Square Garden, it would have performed about 3 times.

In 2010, there were 80 new posts, growing the total archive of this blog to 111 posts. There were 230 pictures uploaded, taking up a total of 186mb. That’s about 4 pictures per week.

The busiest day of the year was December 15th with 2 views. The most popular post that day was Evelyn Badea vs. Ioana Popescu, partea a doua. Răzbunarea Dragonului.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were facebook.com, ro.wordpress.com, reportervirtual.ro, neogen.ro, and search.conduit.com.

Some visitors came searching, mostly for ioana popescu, oana zavoranu, elena udrea, cristian botez, and oana stancu.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Evelyn Badea vs. Ioana Popescu, partea a doua. Răzbunarea Dragonului December 2009
9 comments

2

Cum m-am iubit eu cu Evelyn Badea November 2009
16 comments

3

Cum am pupat-o pe Oana Zăvoranu şi ce vreau de la Moş Crăciun December 2009
10 comments

4

Oana Stancu-micuţa Ana Pauker November 2009
32 comments

5

Elena Udrea, The Independent şi o aberaţie despre Haiti July 2010

“Sărăciile” de la Realitatea TV au comis-o din nou

 După incidentul de la Palatul Parlamentului, când un electrician de la TVR s-a aruncat în cap de la balconul sălii de şedinţe, propagandiştii sărăciei de la Realitatea TV, propovăduitori ai Apocalipsei, aceşti cavaleri isterici cu jar la cur pus de S.O. Vântu au sărit ca muşcaţi de năpârcă. „Ia uite, s-a aruncat omul din cauza lui Boc! Unde l-a dus sărăcia! Ce-a făcut Guvernul ăsta! I-a împins pe oameni la sinucidere! Ia uite, a dracului  Boc! Băăăă, Bocule! Din cauza ta s-a aruncat omul în cap!”. Iar teleaştii de la PSD nu putea să rateze ocazia. Pleiboii Şova şi Surupăceanu s-au şi înfiinţat la microfonul Realităţii. „Of! Guvernul este de vină, Boc e un nenorocit, Băsescu e în spatele tuturor relelor, iar Elena Udrea s-a îmbrăcat prea elegant. Ce dracu? Nu ştia că o să aibă loc o dramă?”. Iar, după ce parlamentarii Puterii au decis ca şedinţa să continue şi să se treacă la votarea moţiunii de cenzură introdusă de Opoziţie, agitatorii RTV şi invitaţii lor permanenţi au atacat din nou. „Cât cinism! In loc să se oprească lucrările, în loc să închidem parlamentul şi să organizăm coloane de mii şi mii de oameni care să se văicărească pe străzi pentru că un om a vrut să-şi pună capăt zilelor (Slavă Domnului că Adrian Sobaru, autorul nefericitului gest, a supravieţuit şi, după cum spun medicii se va reface!), Puterea a rămas în sală să voteze!”.

Păi, bine, băi ipocriţilor! Vă daţi cu curul de pământ că pedeliştii au fost cinici, lipsiţi de suflet, dar voi că aţi dat pe post filmul căderii omului fix în cap cum ce sunteţi? V-a durut în cur că familia, poate chiar copiii omului,  ar fi putut vedea imaginile alea! Ce vă pasă! Vă faceţi jocurile şi profitaţi de orice ocazie ca să executaţi comenzile ticăloase ale lui Vântu şi ale clicii lui! Ruşine!

PS: Băi, nene, când le văd pe fesenistele astea de ziariste care o ţin ca gaia maţul, cu SĂRĂCIA lor, cu drama acestui popor mă apucă amocul. Aloooo! Vântu a adus la sapă de lemn 300.000 de oameni! Vă plăteşte salariile şi onorariile din ce a furat! Cum puteţi respira aerul ăla din redacţie? Ce-a zis Sebastian Ghiţă că va face din Realitatea un fel de BBC a fost cea mai mare gogomănie a anului ăsta! O adunătură de propagandişti fomişti, aia sunteţi!

Exclud din acest discurs pe toti prietenii mei, porfesionisti si onesti, care lucreaza la Realitatea TV!

Requiem pentru o Revoluţie neterminată

Am publicat acest articol anul trecut, în preajma aceleiaşi zile. Il republic pentru cei care la vremea aceea nu mă citeau. In amintirea tuturor fraţilor şi surorilor mele care au murit,  în acele teribile zile ale lui Decembrie 1989, în Bucureşti.

“Requiem pentru o Revoluţie neterminată”  este un articol publicat în numărul din această lună (Decembrie 2009) al Revistei Convergence, care apare la Strasbourg şi al cărui corespondent sunt

Text: Cristian Botez , Fotografii: Cristian Botez

In fiecare an, în Decembrie, se vorbeşte intens despre Revoluţie. O fac politicienii, mai ales, o fac demagogii, impostorii şi o fac cei care, pe acest subiect, ar trebui să tacă în veci. Şi mulţi din cei care vorbesc nu au avut nicio o secundă vreo legătură directă cu Revoluţia.

„Am ieşit din metrou pe la Teatrul Naţional. Trecuse o oră de la spargerea mitingului lui Ceauşescu. Lîngă rond erau câteva grupuri de tineri înlănţuiţi care strigau „Timişoara! Timişoara!” şi „Asasinii! Asasinii!”. Fără să mă gândesc, m-am alăturat lor. Şi am strigat. Am strigat cum nu mai strigasem niciodată! „Timişoara! Timişoara!”

Se vorbeşte intens şi mai ales frivol faţă de de tăcerea dureroasă a celor care şi-au pierdut un părinte, fratele, sora sau copiii în acele zile. Frivol, faţă de cei care au fost împuşcaţi, atunci. Frivol faţă de cei CARE AU FOST ACOLO şi care şi-au văzut făcute praf, terfelite şi batjocorite toate idealurile şi visurile trăite în Decembrie 1989.

 „Am făcut dreapta, pe Academiei, până la Hotel Union. Acolo, baraj de miliţieni şi un grup de civili. „Securiştii! Fugiţi! Inapoi! La Inter cu toţii!” Am fugit şi am început să ne adunăm la Inter. Eram deja vreo 2.000. „Libertate te iubim/Ori învingem ori muri!, „Jos Ceauşescu!”

 Se vorbeşte şi acum, după 20 de ani, când mai aşteptăm –jenantă aşteptare!- să vedem, să aflăm dacă profeţia lansată atunci de un bătrân kaghebist, acum mort, se va împlini. „Poporul ăsta va ieşi din prostie peste 20 ani!”. Mai bine nu am afla răspunsul!

 „Au apărut steaguri. S-a smuls stema. Steaguri cu gaură în mijloc! Un bătrân cu părul şi barba albe se plimbă printre noi. La reverul paltonului ponosit are o cocardă tricoloră. În ochi lui albaştri sunt lacrimi mari. Plânge de fericire. „Suntem liberi, tataie! Suntem liberi!” Dinspre Colţea apare un grup de tineri. Unul din ei ţine deasupra capului un pulover verde cu două găruri în el şi o pată mare. E sânge! S-a tras!”

 „S-a ales praful de idealurile Revoluţiei!” sau „A învins democraţia!”? Depinde de ce parte a mitralierei ai fost. De cea a glonţului care vine spre tine, sau de cea a trăgaciului sau a ordinului de tragere dat.

„Au apărut TAB-urile. Uruind asurzitor se năpustesc prin mijlocul mulţimii. Huiduieli! „Jos Ceauşescu! Asasinii!” Se lasă umbrele. Primele rafale!Se vede unghiul. Trag in sus. Deocamdată. Blindatele gonesc necontenit printre noi. Aruncăm cu bolovani.”

 Dacă înlăturăm tot pavoazul de reclame şi vitrine ale cazinourilor şi băncilor de la Intercontinental, sau din centrul Timişoarei, ori din cel al Clujului, s-ar pute ridica, mute şi acuzatoare, umbrele celor seceraţi de rafalele armelor.

„Se aude un urlet prelung. Şi zgomot de oase sparte! Un TAB a intrat în plin, în oameni. Cei 13 tineri morţi la Dalles. Un bărbat alergă ducând pe braţe o fată. Are cizme albe. Capul îi atârnă moale pe spate, iar ochii sunt daţi peste cap. „La Colţea, la spital! La Colţea!” Sângele curge şiroaie din palton.”

„Revoluţia a învins!” Pe cine? Poate pe Călin Nemeş, eroul de la Cluj, care s-a sinucis acum câţiva ani? Pe Radu Chesaru, tânărul bucureştean care a luptat la Televiziune şi care a înfiinţat mai apoi organizaţia anticomunistă „Vulturul Brâncovenesc”? Şi care, peste ani, s-a sinucis şi el?

„Baricada. Când au fost aduse mesele de la Dunărea? La Batiştei, în spatele scutierilor, militarii desfăşuraseră deja dispozitiv de tragere. Tot mai multe ţevi de pistoale automate. Au apărut şi blindatele cu tunuri de apă. Cad în genunchi, sub jetul puternic. Acid! Nu. E doar apă. E întuneric, acum. Şi a început iadul. Trasoarele arată că se trage în plin!”

Dacă într-o noapte nu ar mai goni în neştire motocicletele prin Piaţa Universităţii, s-ar mai auzi şi acum ecoul gloanţelor trase asupra demonstranţilor.

 „Nopţile şi zilele se scurg într-un iureş ciudat. Cine trage în oraş? Intre timp, Ceuaşescu a fugit. Mai apoi, a fost prins. De unde tot răul ăsta? Şi, de fapt, cine mai e şi Iliescu ăsta? Aruncaţi carnetele de partid! Puneţi-vă brasarde! Daţi jos brasardele! E o nebunie. Cine trage în oraş? Cine sunt teroriştii? Veniţi să apăraţi televiziunea! De cine?”

 „Revoluţia a învins!” Pe cine? Poate pe Cristian Paţurcă, trubadurul anticomunist, acum grav bolnav, a cărui logodnică, Ruxandra-Mihaela Marcu, a murit strivită de un TAB, în faţa sălii Dalles, în noaptea de 21 Decembrie?

 „Ceauşescu a fost executat. In oraş se trage. Sunt pe Academiei. O rafală loveşte în turla bisericii de la Arhitecură. Cine trage în biserică? Morgile sunt pline. Pe bulevarde trec camioane cu remorci încărcate cu zeci de cruci şi sicirie. De unde a apărut şi Iliescu ăsta? Langa Bellu , pe un teren viran, se sapa morminte. A inceput sa ninga.”

Decembrie 2009. Un nou prilej pentru securişti şi comunişti(convertiţi în politicieni şi oameni de afaceri), ca şi pentru puii lor şi noii aparatciki să-şi facă mii de cruci, să aprindă tone de lumânări şi să calce în picioare, la propriu şi la figurat, locurile în care au fost ucişi revoluţionarii. Cei autentici. „Revoluţia a învins!” A învins? De ce am ieşit, atunci, în stradă? Mircea Dinescu spunea, cu mulţi ani în urmă, că „de proşti!” „De ce, pentru ce au murit atâţia oameni, atâţia copii?” cel mai sugestiv răspuns îl oferă, poate, nişte fluturaşi, care, în această perioadă, au împânzit stâlpii şi zidurile din Bucureşti, pe care scrie, alb pe negru, „1989-2009 DEGEABA!”

„Cine a tras? Cât de departe sunt acele zile? Numai cu ochii închişi, cu dinţii strânşi şi pumnii încleştaţi mai pot să-mi amintesc!”

Notă: Pasajele îngroşate fac parte dintr-un documentar realizat de mine în 2004, (în care am inclus expereienţele mele proprii), şi publicat în ziarul „România liberă”.

Cronică de teatru. Sau de familie? :)

La început, când am observat deosebiri de personalitate şi de preocupări  între cei doi fii ai mei, am fost oarecum descumpănit. Ulterior m-am calmat. Era ceva firesc. Alexandru, cel mare, care are acum 19 ani şi este student la Medicină, este (poate şi datorită vârstei) mai responsabil, mai aplecat asupra studiului. Nicolas, în schimb, puştiul meu, care pe 20 decembrie împlineşte 13 ani, este înclinat spre spectacol. Ca să nu zic artă, căci e prea mic pentru asta. Nicolas urmează, de vreo trei ani, cursuri de teatru. Anul trecut, tot în decembrie, dacâ nu mă înşel, a avut un prim spectacol. Anul acesta, pe 8 decembrie, a interpretat rolul profesorului Miroiu, din Steaua fără nume, de Mihail Sebastian, într-un spectacol găzduit de Teatrul Nottara. Mă rog…O adaptare pentru adolescenţi… Prilej de bucurie pentru copii, pentru părinţi, pentru cei de pe scenă, mai cu seamă… Orice critică ar fi deplasată… Nici măcar nu ar trebui să spun că ar fi fost mai mult de lucru la expresie… Copiii au fost minunaţi! Totul a fost minunat! :) Dar şi mai plăcut a fost, că după spectacol am ieşit la un restaurant, la HOME, lângă Biserica Anglicană-Grădina Icoanei, eu cu Nicolas, cu Adela, fosta mea soţie şi mama lui Nicolas, cu Geta, mama Adelei şi fosta mea soacră, şi cu… Rebecca, prietena lui Nicolas. :)  Nicolas Botez! Mda… Ar putea fi un nume de actor mare!