In 48 de ore, da la această postare, decolez spre Haiti. 28 de ore de zbor(cu tot cu aşteptările de pe aeroporturi), cu escale la Amsterdam şi NY City. Aşteptam confirmarea de la Delta Airlines pentru ultimul segment, NY – Port-au-Prince (aeroportul haitian redeschizându-se ieri).
De doi ani plănuiesc acesată plecare şi nu are nicio legătură cu cutremurul din 12 ianuarie ac. Ba, chestia asta chiar m-a încurcat. Putin.
In fine, plec pregătit să stau pe-acolo cel puţin o lună, cu tot cu deplasările în Republica Dominicană şi SUA. Mi-a luat cam o lună să mă pun la punct cu totul. A trebuit să-mi iau, din nou, viza de jurnalist pentru SUA (îmi expirase anul trecut) şi să fac toate demersurile pe lângă mai multe instituţii, din ţară şi internaţionale. Cu unele a fost uşor, cu altele, de groază. Amănunte, la următoarea postare… Când vă voi spune şi pentru cine voi transmite (scris, tv şi radio).
Şi, de final, o chestie simpatică. Pe 12 ianuarie 2006 publicam pe site-ul www.poezii.biz (autori, Skywest) o poezie intitulată ”După-amiază în Haiti”.
Fusesem inspirat de romanul Comedianţii, al lui Graham Greene. Cred că de aici a pornit totul. Iată versurile (volum în curs de apriţie, la Editura Semne):
După-amiază în Haiti (ulei pe pânză 70×120)
Toate femeile acelea,
Negrese sau metise,
Imbrăcate în roşu şi albastru…
Maşinile americane,
Vechi, albe şi roz,
Frivole Cadillacuri…
Clădirea albă, catedrala…
Palmierii de un verde pal,
Galbeni, aproape, în vârful frunzelor…
Şi marea, plată şi verde,
Intinsă de-a dreapta
Unui drum prăfuit,
Ce duce spre Est,
Peste graniţă,
In Santo Domingo…
Iar eu, ascuns, undeva
Jos, în colţul din dreapta,
După semnătura unui pictor haitian…
Notă: Inspirat de romanul “Comedianţii”, de Graham Greene
Joi, 11 februarie, plec. Marţi am confirmarea biletului de avion. Destinaţia? Hm! In curând… 
I’ve been meaning to tell you
I’ve got this feelin that won’t subside
I look at you and I fantasize
You’re mine tonight
Now I’ve got you in my sights
CHORUS:
With these hungry eyes
One look at you and I can’t disguise
I’ve got hungry eyes
I feel the magic between you and I
I want to hold you so hear me out
I want to show you what love’s all about
Darlin tonight
Now I’ve got you in my sights
CHORUS
Now I’ve got you in my sights
With these hungry eyes
Now did I take you by surprise
I need you to see
That you were meant for me
CHORUS FADES
Hai să îngropăm securea războiului! Apropos de postarea anterioară. Pentru câteva momente! Vă dedic (cui îi place melodia, va ştii că îi este dedicată!) o altă piesă din perioada cea mai dragă mie, din punct de vedere muzical. New Wave (sau, după alţii, New Romantics). “Turn Back The Clock”, Johnny Hates Jazz.
INTERLUDIU: Este muzica anilor mei de liceu. Pentru cei din Bucureşti, pot fi “mai specific”! “Spiru Haret”. Liceul în care au învăţat, printre alţii şi Al. Paleologu şi Ion ILICI Iliescu. Mi-ar fi plăcut să fi fost coleg cu “bunicuţa kaghebistă”. Cu Iliescu, adică! I-aş fi dat câteva scaltoace după ceafă şi l-aş fi trimis după ţigări, la “Moldoviţa”, barul din colţ, de pe Italiană.
Gata cu vrăjeala! Iată şi versurile:
Another day is ended
And i still can’t sleep
Remembering my yesterdays
I begin to weep
If i could have it over
Live my life again
I wouldn’t change a single day
REFREN
I wish that i could turn back the clock
Bring the wheels of time to a stop
Back to the days when life was so much better
Lying here in silence
Picture in my hand
Of a boy i still resemble
But i no longer understand
And as the tears run freely
How i realize
They were the best years of my life
REFREN
You might say it’s just
A case of giving up, no
But without these memories where is the love
So where is the love
If i could have it over
Live my life again
I wouldn’t change a single day
REFREN
Why can’t i turn back the clock
Bring the wheels of time to a stop
Back to the days
Oh no no
I remember when
Life was so good
I’d go back if i could
Oh oh i wouldn’t change a single day
Don’t let the memories slip away
I wouldn’t change a single day
Don’t let the memories slip away
Nu ştiu ce zănatec a vrut să-i facă Elenei Udrea un bust de gheaţă. Cu sau fără Jack Daniels. Iar Oana Stancu, sau cum i se mai spune, “Micuţa Ana Pauker”, moare de ciudă că nu-i face şi ei cineva un bust. Cam asta a reieşit din emisunea din seara asta, de la Realitatea TV (şi să nu-i mai spuneţi emisiunii ”Ora de FLOC, da!?), când micuţa ochelaristă îl întreba, la un moment dat, pe Ion Cristoiu, mare specialist -vă daţi seama- în busturi, de ce s-ar înghesui lumea să o venereze pe Elena Udrea. Of, câtă invidie, Oana! Ce-ai mai vrea şi tu să stârneşti fantezii din astea! Să-ţi facă cineva bustul! Adică, şi altcineva decât Cosmin Guşă (sau Guşe, nu contează), fostul tău şef de la Jurnalul Naţional! Ce-ai mai vrea şi tu să te filmeze cameramanii pe la unghiuţele de la picioare, pe la tivul rochiei sau între ţâţe! Dar, deh! Tu nu eşti decât o jurnalistă (fesenistă, dar rezonabilă, cândva) care a eşuat într-o moderatoare pârâtă, cu doar două-trei dresuri gri sau negre, în dotare, plus un pantalon şi două fuste identice. Dar ai putea avea o şansă, din punctul ăsta de vedere. Dacă te-ai face blondă! Ce zici? Hai că ţi-ar sta bine, Oana!
Şi încă o chestie. Băi, nene! Ce dracu caută Bogdan Chirieac acolo? Numai tâmpenii a spus. Combinatorul ăsta, cu faţă de Foozie, (nicio aluzie la Adrian URSU!!) e mai penibil decât o chiftea montată pe o savarină.
După o cronică de film, o dedicaţie. Cred ca merge.
VERSURILE:
Oh I, I just died in your arms tonight
It must have been something you said
I just died in your arms tonight
I keep looking for something I can’t get
Broken hearts lie all around me
And I don’t see an easy way to get out of this
Her diary it sits on the bedside table
The curtains are closed, the cats in the cradle
Who would’ve thought that a boy like me could come to this
Oh I, I just died in your arms tonight
It must’ve been something you said
I just died in your arms tonight
Oh I, I just died in your arms tonight
It must’ve been some kind of kiss
I should’ve walked away, I should’ve walked away
Is there any just cause for feeling like this?
On the surface I’m a name on a list
I try to be discreet, but then blow it again
I’ve lost and found, it’s my final mistake
She’s loving by proxy, no give and all take
‘cos I’ve been thrilled to fantasy one too many times
Oh I, I just died in your arms tonight
It must’ve been something you said
I just died in your arms tonight
Oh I, I just died in your arms tonight
It must been some kind of kiss
I should`ve walked away, I should’ve walked away
It was a long hot night
She made it easy, she made it feel right
But now it’s over the moment has gone
I followed my hands not my head, I knew I was wrong
Oh I, I just died in your arms tonight
It must have been something you said,
I just died in your arms tonight
Oh iI, I just died in your arms tonight
It must have been some kind of kiss
I should have walked away, I should have walked away
In anii 90 tineam un top muzical într-o publicaţie. Primeam săptămânal sute de scrisori (ce vremuri, ce poezie!), iar la multe şi răspundeam. Când am zis, odată, despre „Babe”, Take That că e un „sirop”, mi-au sărit în cap toţi fanii (mai ales tipele) celebrei formaţii. Păstrând proporţiile, aş putea să spun aceaşi lucru şi despre filmul Avatar. L–am văzut aseară, într-o sală din cel mai urât mall în care am fost vreodată. AFI. Trist spaţiu. Iar peretele ăla care imită stânca e kitch perfect. L-aş vedea, acolo, pe Batman împăiat şi fixat în prezoane, dar şi pe Gollum stând în cur pe o piatră şi mâncând seminţe.
Revin la film. Maaaaare regizor, Cameron ăsta. A furat („s-a inspirat”, să spună criticii laşi) pe rupte de unde a putut. Ideea cu plantele luminiscente e luată din „Abisul” (şi faptul că tot el a fost regizorul filmului, nu e o scuză!!!), Ideea criogenării (deşi face parte din cultura ABC a SF-ului), personajul olog, ca şi alura unor din monştrii de pe Pandora, başca actriţa Sigourney Weaver, sunt luate din trilogia „Alien”, a lui Ridley Scott. In treacăt, fie spus, „Alien” e cu cinci clase deasupra. Iar strigătele de luptă ale „maimuţelor albastre” sunt luate cu copy-paste din western-urile cu John Wayne, fix din gura „pieilor roşii”.
Nu zic că povestea nu merită văzută. Chiar şi în 3D, unde, la mişcările rapide, mai ales la cele de la stânga la dreapta, claritatea se pierde. Apoi, e cert că 3D nu merge neam cu subtritarea. Cu ochiul stâng trebuie să fii atent la ce învîrte Jake Sully, iar cu dreptul trebuie să cauţi vorbele scrise ale lui Neytiri, care seamnă perfect cu Naomi Campbell lovită în faţă de un tramvai.
Mai nasol a fost cu mesajul filmului. Adică, noi oamenii suntem o specie de trădători, sau dacă nu, de militarişti fanatici ori de trepăduşi angajaţi la companii (intergalactice! 
) vorace care calcă în picioare orice virtute umană, orice principiu umanist. Şi nici cu personajele principale nu mi-e ruşine. Jake Sully, cu probleme, săracul, la picioare, după ce vede că, prin avatarul său, poate să alerge ca nebunul prin copaci, să călărească balauri cu cioc şi să şi dea sub coadă la prinţesa Neytiri, lasă draculului orice jurământ militar, orice sentiment de apartenenţă la specia umană (aşa nenorocită cum e) şi întoarce armele. Bravo! Mişto scenariu! Cultivă trădarea!
Mie cel mai mult mi-a plăcut de hispanica aia, care conducea elicopterul. Rouge, parcă o cheamă. Mişto gagică. Croială bună. Comportament natural, de femeie drăcoasă, cu armă în dotare.
Dar, cu toate astea, repet. Merită văzut filmul. Deşi, trei ore e cam mult. Mai ales dacă nu stai în fotoliul de acasă. Plus că nu mă pot obişnui cu mirosul ăsta, de cantină a sindicatului, din sălie de mall. Oricum, după ce am ieşit, pe la zece seara, m-am înfipt în bar, la All4you, în Erolilor, la nişte beri. Aşa, ca să-mi treacă ameţeala provocată de prea mult 3D.
Hai că sâmbătă (mâine) mă duc să văd Cartea lui Eli, cu Denzel Washington. Vă pup!
Fac o rectificare, la vreo trei ore după ce am postat cele de mai sus! Fostul meu cumnat şi bunul meu prieten Alexandru Farkas mi-a atras atenţia că Ridley Scott a regizat o variantă Alien din 1979. Celelalte, începând cu 1986, sunt regizate de acelaşi James Cameron. Dar asta nu-mi schimbă opinia!!! Cameron şi-a ”furat” propriile idei din filmele anterioare ca să facă o compilaţie. AVATAR. Hai că ne auzim! Noapte buna!
Dedicaţie specială For All The Girls I Ever Loved
Şi versurile: What in the world's come all over me? I ain't got a chance of one in three. Ain't got no rap, ain't got no line but if you'll give me just a minute I'll be feelin' fine.
I am the one who can fade the heat,
the one they all say just can’t be beat.
I’ll shoot it to you straight and look you in the eye.
So gimme just a minute and I’ll tell you why
I’m a rough boy, I’m a rough boy.
I don’t care how you look at me
because I’m the one and you will see
we can make it work, we can make it by.
So give me one more minute and I’ll tell you why
I’m a rough boy, I’m a rough boy.
Dedicaţie specială, după 26 de ani… Ancuţei!
Şi, la cerere, versurile:
Who’s gonna tell you when,
It’s too late,
Who’s gonna tell you things,
Aren’t so great.
You cant go on, thinkin’,
Nothings’ wrong, whoa ho…,
Who’s gonna drive you home,
tonight.?
Who’s gonna pick you up,
When You fall?
Who’s gonna hang it up,
When you call?
Who’s gonna pay attention,
To your dreams?
And who’s gonna plug their ears,
When you scream?
You can’t go on, thinkin’
Nothings wrong, whoa ho…,
(who’s gonna drive you)
(who’s gonna drive you)
Who’s gonna drive you home, tonight?
(who’s gonna drive you home)
(bye baby)
(bye baby)
(bye baby)
(bye baby)
Who’s gonna hold you down,
When you shake?
Who’s gonna come around,
When you break?
You can’t go on, thinkin’,
Nothin’s wrong, whoa ho…,
(Who’s gonna drive you)
(who’s gonna drive you)
Who’s gonna drive you home, tonight?
(who’s gonna drive you home)
Ho…, you know you can’t go on, thinkin’,
Nothin’s wrong,
(Who’s gonna drive you)
(Who’s gonna drive you home)
Who’s gonna drive you home, tonight?
(bye baby)
(bye baby)
(bye baby)
Am citit recent, în Libertatea, dacă nu mă înşel, o (altă)ştire de „caleidoscop”, care avea un titlul teribil de simpatic: „S-a născut primul elefant conceput în eprubetă”. Desigur, procesul ştiinţific e banal, nu e aproape nimic senzaţional în chestia asta. Dar chiar şi simpla asociere dintre „elefant” şi „eprubetă” naşte un comic enorm. Auzi! Elefant conceput în eprubetă! Simpatic rău! Iar asta mi-a adus aminte de un alt tilu, de pe a sfârşitul anilor 90, din ziarul Naţional (când era în format mare). Un titlu oarecum cinic, dar de un haz nebun. Era o ştire despre un accident de tren, de proporţii, care avusese loc undeva în India, în care au murit peste o sută de oameni. Iar titlul era: „114 indieni au ajuns în Nirvana cu trenul”!!! Funny, dar groaznic, nu? Cum ar fi să iei trenul de 14.00, din Gara Obor şi să ajungi în Rai. Şi să mai faci şi blatul! Adica sa ajungi moca, acolo… Iar asta, prin jocul conexiunilor, îmi aminteşte o vorbă de duh a marelui regizor, actor şi scriitor american, Woody Allen: „Nu mă îndoiesc că există Viaţa de Apoi. Ceea ce mă interesează, însă, este să ştiu la ce distanţă de oraş este şi până le ce oră e deschis”.
Acest articol a fost publicat Revista FEMEIA, numărul de ianuarie, acolo unde îmi ţin serialul Jurnal de vânătoare
Doamnelor şi Domnişoarelor, La Mulţi Ani! Un „La Mulţi Ani!” strălucitor şi spumos ca o şampanie! Şi, sincer, nu m-ar deranja să ştiu că, în timp ce citiţi Jurnalul, vă delectaţi cu un pahar superlong de „pink Champagne”. E început de an, e iarnă şi poate ar trebui să vorbesc despre ce s-a întâmplat de Revelion. Despre obişnuitele şi repetabilele poante care au loc la un astfel de eveniment. De la discuţiile filosofice pe tot felul de teme („E bine să te prindă Anul Nou cu bani în buzunar. Dar o fi de ajuns şi cardul? Băi, vezi că merge şi un extras de cont!”), la surprize gen strecuratul unei porţii zdravene de salată beouf în buzunarul unui sacou de pe spătarul unui scaun („Ce faci, mă, ai început să stochezi?”) sau cusutul mânecilor unui palton din cuier („Taie-i mînecile şi fă-ţi o vestă!”). Nimic despre astea, dar aproape totul despre o foarte plăcută serie de întâlniri cu trei interprete de –şi o spun de-a valma, hip-hop, pop-dance, house. Toate trei, stilul Blonde&Gorgeous, situate pe diferite paliere ale carierei. Şi daţi-mi voie să le prezint: Simona Drăgulescu aka (ex)Baby Girl, Mariana Calfa, deocamdată no-name şi, ei bine, Roxy Rocks, fostă componentă a trupei Heaven. Cu toate trei m-am întâlnit, pe rând, într-un bar din Romană. „La subredacţie”, cum îi spun eu, locul în care zi de zi îmi citesc ziarele sau lucrez la câte un articol. Pe Roxy Rocks am remarcat-o la recentul concert al lui Chris Norman. Roxy a făcut un duet senzaţional cu fostul solist al celebrei trupe britanice Smokie. Un surprinzător duet really hot la piesa „Stumblin In”, pe care Norman o cânta cândva cu inegalabila Suzi Quatro. OK! Am băut o cafea şi o cola cu Roxana şi iata-mă, deja, fan al ei. Şi sunt convins, după ce am auzit-o cu Chris Norman, că ar putea încerca ceva şi din repertoriul altor superfete. Nena, Joan Jett sau Lita Ford. Roxy, crede-mă! Te prinde genul! Buun! Am ajuns la Mariana Calfa. Repet, pentru moment, o no-name. Mariana, o pictoriţă talentată, şi-a tot amânat visul unei cariere în muzică, până când n-a mai rezistat. Mi-a povestit, cu modestie, despre toate astea în acelaşi bar. Are deja trei piese, cu tot cu clipuri. „I am free” şi, scuzaţi-mă. „Kiss my Ass” sunt chiar be-lea! Iarăşi, Youtube să trăiască! Sunt de ascultat. Şi ca să v-o spun pe aia dreaptă, „vinovată” de aceste întâlniri a fost Simona Drăgulescu, fosta Baby Girl, pentru cine îşi aminteşte, hip-hop-ăriţa care urca pe scena Festivalului de la Mamaia, în 2005. Nu ştiu dacă v-aţi dat seama, dar Simona este cumnata lui Marian Drăgulescu, gimnastul, desigur. Şi, ca să închei cercul, PR-ul celor care au roganizat concertul cu Chris Norman. Vreaubilet.ro, adică. Ei, şi iamginaţi-vă că întâlnirile cu cele trei blonde s-au petrecut, trei zile la rând, sub privirile Getei şi ale lui Dany, cele două simpatice barmaniţe care îmi pun pe masă, zilnic, espresso, apa minerală, berea, sau, uneori, câte un Jack Daniels ori Martini „on the rocks”. Şi n-am scăpat, bineînţeles, de ironiile lor. „O Aguilera, ceva? Hm? Gwen Stefani vine mâine?” Nu pot să închei Jurnalul fără să vă spun două vorbe despre o nouă capcană a Internetului în care am căzut. Aţi auzit de Farm Ville? Este un joc interactiv în care, pornind de la câteva pătrăţele de pământ, ajungi la o frumuseţe de fermă virtuală, cu tot felul de vecini, pe care îi vizitezi să îi ajuţi la alungatul ciorilor de pe tarla. Seară de seară aproape, târziu, prietena mea joacă Farm Ville. Şi joacă şi pentru mine, ca sa nu pierd vreo recoltă. Şi o aud, din când în când, strigând: “Ai primit o vacă de la Simona Gherghe!”, “Ovidiu Oanţă ţi-a trimis un coteţ de păsări!” Sau: “Vezi că am trimis, din partea ta, două căpiţe de fân!”. Ca să nu mai zic de alarmistele: “Cristi, ţi se usucă căpşunile!” ori ”O vulpe a intrat pe terenul tău!”. De regulă, la chestia asta, Bruno, câinele casei, începe să mârâie. Acum, chiar trebuie să închei. Mi-a fost semnalat un şoarece la fermă şi Jonsey, motanul casei, dă nervos din coadă.
Foto: 1. Eu şi Simona Drăgulescu 2. Eu şi Mariana Calfa 3. Eu şi Roxy Rocks
Eram în decembrie, anul trecut, la Tel Aviv, când am primit un telefon de la Luana Mureşan, redactor şef la FEMEIA (Da!!! Şefa mea!!!), care m-a rugat să-i fac un text de vreo 2.000 de semne despre „idealul feminin”. Aşa cum îl văd eu. I-am făcut două variante. Din motive tehnice articolele nu au mai apărut, dar ţin să vi le prezint aici, fix în ordinea în care le-am scris.
Idealul feminin VARIANTA A
Am început să spun despre o tipă sau alta „uite, ăsta e genul de fată care îmi place” când eram în clasa a noua. „Brunetă, creaţă, cu părul strâns în părţi şi ochi căprui sau negri”. Şi obsesia asta m-a ţinut vreo doi ani. Mi-am lărgit, însă, orizontul în momentul în care am îndreptat o eroare în modul în care abordam fetele. La început, nu le întrebam unde locuiesc şi–fidel fiind legilor cavalerismului, mă trezeam că, după întîlniri, le conduceam ba pe la capăt de Pantelimon, ba prin Berceni, de-mi ieşiseră pe nas drumurile de întoarcere, în toiul nopţii, în Drumul Taberei, unde stăteam.
Ani de zile, apoi, a urmat o ajustare continuă a idealului meu feminin, în funcţie de poveştile pe care le-am trăit, de exeprienţele pe care le-am avut, şi cred că fiecare relaţie pe care am avut-o a durat după cât de bine s-a echilibrat „fata mea din vis” cu modelul real, palpabil, de lângă mine. Pot spune, însă, că, din punct de vedere fizic, nu prea am ieşit din zona „minionă, şatenă, ochi căprui”, deşi, mai târziu, am făcut concesii serioase blondelor. Spiritual vorbind, lucrurile mi-au fost clare din totdeauna. Idealul meu feminin, în fapt o entitate duală, care reunea ceea ce visam cu ceea ce atingeam la un moment dat, trebuia să poată suporta un Leu şi să se plieze, în linii mari, pe gusturile mele urbane, culturale.
Şi cred, că o singură dată am avut impresia că m-a lovit cu leuca fix în cap „fata din vis”. S-a întamplat în 1994 când m-am îndrăgostit devastator de o femeie. Pentru care, de altfel, am şi divorţat prima oară. Şi aici pot să şi ilustrez. Tipa semăna teribil cu fata din clipul piesei Always, marca Bon Jovi. Ţin minte că i-am făcut, atunci, tinerei o declaraţie, pe care unii ar putea numi-o blasfemie. „Dacă aş fi fost eu Creatorul, aş fi făcut Femeia exact cum arăţi tu!”. Ulterior, desigur, am mai reflectat la chestia asta.
In fine, anii din urmă mi-au adus-zic eu, ceva înţelepciune. Fapt care mă face să declar că idealul meu feminin actual îl reprezintă femeia care îmi iubeşte, în aceaşi măsură, şi calităţile şi defectele şi de lângă care ştiu că niciodată nu aş putea pleca definitiv, irevocabil pentru că fără ea nu aş putea nici să respir măcar.
Idealul feminin VARIANTA B
Mi-a fost imposibil, toată viaţa mea, să dau un chip „fetei din vis”, să-i dau contur, să-i dau un nume. Să spun ce culoare au ochii ei sau părul, a ce miroase, de unde vine, aşa, din când în când. Dar ştiu cu certitudine că am visat-o de-atâtea ori, că am chemat-o şoptind, că am adormit cu ea în gând, în seri târzii, reci şi înecate în singurătate. Şi mai ştiu că „fata din vis”, idealul meu feminin, a fost acea plăsmuire, acea nălucă a nopţilor sau a clipelor de derută, confuzie sau tristeţe, cu care mi-am înşelat, dacă nu fizic, cu siguranţă astral, prietenele de-o vacanţă, iubitele din adolescenţă, soţiile ori femeile pe care le-am iubit la maturitate. Şi poate că, în disperarea de a atinge ceea ce visam şi ceea ce părea de neatins, am împrumutat „visului meu” chipuri văzute aiurea, total necunoscute, sau icoane publice. Andrea Corr –solista formaţiei irandeze The Corrs, sau tipa din clipul piesei Always”, marca Bon Jovi.
Iar, alteori, iubita mea ideală îşi făcea simţită, atât de discret, prezenţa, încât nu o percepeam altfel decât ca pe un surâs insinuat undeva spre coada ochilor mei, ori undeva deasupra mea, printre norii zilelor de vară. Idealul meu feminin! L-am descoperit adesea în unele versuri. Sau am încercat să-i dau eu viaţă, ori măcar contur de tuş, scriind câte o poezioară. L-am întrezărit, altădată, printre acordurile vreunei melodii. „Take My Breathe Away”/The Police, „With Or Without You”/U2, „Waiting For A Girl Like You”/Foreigner.
Mai ştiu sau cred că am iubit de-atâtea ori, încercând să surprind în fiecare iubită nouă câte ceva din „fata mea din vis”. Şi niciodată, dar niciodată nu am fost dezamăgit. Ba chiar „fata din vis”, iubita mea perfectă, dar liuzorie, mă vizita, atunci, şi împrumuta sau lua de-a dreptul, câte ceva din farmecul celei palpabile, de lângă mine. Mă simţeam atât de răsfăţat de.. colaborarea celor două!
Idealul meu feminin, „fata din vis” sau iubita mea perfectă sunt toate acea fată cu care, cândva, undeva la marginea vreunei nopţi, voi bea o Marguerita şi ea îmi va spune, atunci, să rîd, să mă bucur şi să nu iau în seamă că lumea se scurge ireversibil spre partea nevăszută a Lunii.
Citesc presa tabloidă într-un anumit moment al zilei. De regulă când stau la o bere la All4You, un bar din Eroilor (Bucureşti, of course!). Ma amuză o groază de chestii, pe care obişnuiesc sa le comentez pe loc, la telefon, cu doi prieteni de-ai mei, ziarişti şi ei.
Săptămâna trecută am dat în Click!, pe ultima pagină peste un articol de „caleidoscop” absolut monumental. Luat de pe vreo agenţie, desigur, dar tradus şi adaptat-redactat cu mintea ziaristului român. Articolul este semnat A.R.D. Nu am făcut cercetări să aflu despre cine este vorba. Şi nu are nicio importanţă, dacă tânărul sau tânăra jurnalistă în discuţie va evolua. Inainte de a reproduce micul articol şi de a trece la nişte comentarii, o precizare, din perspectiva procesului pe care îl am cu Adevărul Holding: nu mi-am pus în cap să mă iau de cei care lucrează acolo. Vorba aceea: Succes în branşă! Dezamăgirile şi acţiunile mele vizează alte persoane.
OK! Articolul:
“Anjana, un cimpanzeu de la un centru pentru animale din Statele Unite, a devenit mamica pentru doi pui de tigru, ramasi orfani. Femela i-a urmarit, acum un an, pe ingrijitori in timp ce hraneau animalele si apoi a insistat sa preia rolul de mamica adoptiva.
Acum, situatia este putin mai delicata avand in vedere ca puii au devenit tigri in toata regula, iar maimuta a ramas maimuta.
Asa ca, printre lacrimi, Anjana i-a servit pentru ultima oara pe fiii ei care priveau cu jind la pulpitele paroase de dincolo de biberon.”
DECI, brothers and sisters!
Puii de tigri au crescut şi au devenit TIGRI MARI. Pe când maimuţa a rămas tot MAIMUŢĂ! In loc să devină şi ea vreun tigru, ceva! Dar fraza genială este ultima în care se spune că –reproduc aproximativ. „puii de tigru se uitau cu jind, la pulpiţele păroase de dincolo de biberon,”! Bag mâna în foc că textul original nu suna aşa. Aşadar, de ce s-ar fi uitat micuţele feline la pulpiţele maimuţei? Le era foame? Erau excitate? Şi, mai ales, spuneţi voi, unde ţinea maimuţa biberonul cînd hrănea puii de tigru, dacă aceştia „se uitau cu jind la pulpiţe de dincolo de biberon”?
Aaaa! Şi sa nu mai zic de titlu: „Mama vă părăseşte, că altfel o mâncaţi”. „O mâncaţi” pe cine sau ce? Sau… pe a cui?
Concluzie: presa tabloidă este nu doar vulgară şi superficială ci, de multe ori, şi comică! Involuntar!
Iunie, 1975. Cireşele strălucesc, sunt coapte şi ademenesc. Sunt irezistibile. Sar din leagănul din parc, un leagăn vechi, din fier, cu un braţ desprins şi care scârţie exasperant pentru locatarii blocurilor din jur. Mă caţăr pe gardul de după care îmi zâmbesc cireşele şi ajung pe garajul al cărui acoperiş din carton smolit îmi arde tălpile tenişilor chinezeşti. Sunt în cireş. Smulg, cu inima să-mi spargă pieptul, fructele lucioase, roşii. Câte cinci-şase bag în sân, sub tricou, şi alte câte două le strivesc febril între dinţi. Zeama dulce-acrişoară mi se scurge pe bărbie, apoi în jos, pătându-mi tricoul alb.
Pe neaşteptate, un retevei, sfârâind prin aer, îmi trece pe lângă cap. Vecinul, omul căruia îi jumulesc cireşul, ţipă la mine. Fug! Sar de pe garaj, dar îmi calculez greşit saltul. Gleznele mi se agaţă în sârma ghimpată şi, în secunda următoare, atârn cu capul în jos. Mă zbat, dau disperat din picioare şi scap. Gleznele îmi sângerează, zgârieturile mă ustură şi mă dor, dar, fericit, mă refugiez în braţele leagănului ruginit şi mă bucur mai departe , ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de cireşe.
Legănul scărţie îngrozitor şi un bărbat, un alt om mare, ţipă la mine de la un balcon. „Măi, băiete! Ce faci acolo?”. „Mă joc!”, îi răspund.
Iată-mă!
Soldat universal!
Mantaua mea,
Cea lungă, cea verde,
Mătură vieţile, învolbură destine şi
Naşte scandaluri în cârciumi de gară.
Iată-mă!
Cu urmele ce las în urmă,
Bocanci bocănind pe marile bulevarde .
Priviri zgâriate de vîrful baionetei ruginite,
Pete de cerneală roşie, pe
Cereri de lăsare la vatră.
Iată-mă!
Călcând, strivind
Primăveri şi vise,
Inlăcrimând logodnice şi mirese.
Iată-mă!
Trecând prin pagini de manuale
De istorie măsluită,
Cu revoluţii la mişto,
Şi prin
Romane de dragoste
Nescrise, încă.
Iată-mă!
Mărşăluind spre marginea
Oraşului de dincoace de ultimul vis.
Iată-mă!
Şi iartă-mă!
De ce nu suntem doar
Stele căzătoare, iubita mea?
Spune-mi de ce?
De ce nu ne întrecem înot
Cu peştii ca purpura
De-a lungul ţărmurilor, în Tahiti?
De ce, dragostea mea,
Nu eşti tu o dimineaţă africană,
Iar eu, un nor
Ce-aduce ploaia
De dincolo de Kilimanjaro?
Şi, mai ales, de ce,
De ce, iubirea mea,
Am devenit,
Aşa, de-odat,
A unui vis frumos reflexie
Pe-oglinda rece-a unui lac?
“Requiem pentru o Revoluţie neterminată” este un articol publicat în numărul din această lună (Decembrie 2009) al Revistei Convergence, care apare la Strasbourg şi al cărui corespondent sunt
Text: Cristian Botez , Fotografii: Cristian Botez
In fiecare an, în Decembrie, se vorbeşte intens despre Revoluţie. O fac politicienii, mai ales, o fac demagogii, impostorii şi o fac cei care, pe acest subiect, ar trebui să tacă în veci. Şi mulţi din cei care vorbesc nu au avut nicio o secundă vreo legătură directă cu Revoluţia.
„Am ieşit din metrou pe la Teatrul Naţional. Trecuse o oră de la spargerea mitingului lui Ceauşescu. Lîngă rond erau câteva grupuri de tineri înlănţuiţi care strigau „Timişoara! Timişoara!” şi „Asasinii! Asasinii!”. Fără să mă gândesc, m-am alăturat lor. Şi am strigat. Am strigat cum nu mai strigasem niciodată! „Timişoara! Timişoara!”
Se vorbeşte intens şi mai ales frivol faţă de de tăcerea dureroasă a celor care şi-au pierdut un părinte, fratele, sora sau copii în acele zile. Frivol, faţă de cei care au fost împuşcaţi, atunci. Frivol faţă de cei CARE AU FOST ACOLO şi care şi-au văzut făcute praf, terfelite şi batjocorite toate idealurile şi visurile trăite în Decembrie 1989.
„Am făcut dreapta, pe Academiei, până la Hotel Union. Acolo, baraj de miliţieni şi un grup de civili. „Securiştii! Fugiţi! Inapoi! La Inter cu toţii!” Am fugit şi am început să ne adunăm la Inter. Eram deja vreo 2.000. „Libertate te iubim/Ori învingem ori muri!, „Jos Ceauşescu!”
Se vorbeşte şi acum, după 20 de ani, când mai aşteptăm –jenantă aşteptare!- să vedem, să aflăm dacă profeţia lansată atunci de un bătrân kaghebist, acum mort, se va împlini. „Poporul ăsta va ieşi din prostie peste 20 ani!”. Mai bine nu am afla răspunsul!
„Au apărut steaguri. S-a smuls stema. Steaguri cu gaură în mijloc! Un bătrân cu părul şi barba albe se plimbă printre noi. La reverul paltonului ponosit are o cocardă tricoloră. În ochi lui albaştri sunt lacrimi mari. Plânge de fericire. „Suntem liberi, tataie! Suntem liberi!” Dinspre Colţea apare un grup de tineri. Unul din ei ţine deasupra capului un pulover verde cu două găruri în el şi o pată mare. E sânge! S-a tras!”
„S-a ales praful de idealurile Revoluţiei!” sau „A învins democraţia!”? Depinde de ce parte a mitralierei ai fost. De cea a glonţului care vine spre tine, sau de cea a trăgaciului sau a ordinului de tragere dat.
„Au apărut TAB-urile. Uruind asurzitor se năpustesc prin mijlocul mulţimii. Huiduieli! „Jos Ceauşescu! Asasinii!” Se lasă umbrele. Primele rafale!Se vede unghiul. Trag in sus. Deocamdată. Blindatele gonesc necontenit printre noi. Aruncăm cu bolovani.”
Dacă înlăturăm tot pavoazul de reclame şi vitrine ale cazinourilor şi băncilor de la Intercontinental, sau din centrul Timişoarei, ori din cel al Clujului, s-ar pute ridica, mute şi acuzatoare, umbrele celor seceraţi de rafalele armelor.
„Se aude un urlet prelung. Şi zgomot de oase sparte! Un TAB a intrat în plin, în oameni. Cei 13 tineri morţi la Dalles. Un bărbat alergă ducând pe braţe o fată. Are cizme albe. Capul îi atârnă moale pe spate, iar ochii sunt daţi peste cap. „La Colţea, la spital! La Colţea!” Sângele curge şiroaie din palton.”
„Revoluţia a învins!” Pe cine? Poate pe Călin Nemeş, eroul de la Cluj, care s-a sinucis acum câţiva ani? Pe Radu Chesaru, tânărul bucureştean care a luptat la Televiziune şi care a înfiinţat mai apoi organizaţia anticomunistă „Vulturul Brâncovenesc”? Şi care, peste ani, s-a sinucis şi el?
„Baricada. Când au fost aduse mesele de la Dunărea? La Batiştei, în spatele scutierilor, militarii desfăşuraseră deja dispozitiv de tragere. Tot mai multe ţevi de pistoale automate. Au apărut şi blindatele cu tunuri de apă. Cad în genunchi, sub jetul puternic. Acid! Nu. E doar apă. E întuneric, acum. Şi a început iadul. Trasoarele arată că se trage în plin!”
Dacă într-o noapte nu ar mai goni în neştire motocicletele prin Piaţa Universităţii, s-ar mai auzi şi acum ecoul gloanţelor trase asupra demonstranţilor.
„Nopţile şi zilele se scurg într-un iureş ciudat. Cine trage în oraş? Intre timp, Ceuaşescu a fugit. Mai apoi, a fost prins. De unde tot răul ăsta? Şi, de fapt, cine mai e şi Iliescu ăsta? Aruncaţi carnetele de partid! Puneţi-vă brasarde! Daţi jos brasardele! E o nebunie. Cine trage în oraş? Cine sunt teroriştii? Veniţi să apăraţi televiziunea! De cine?”
„Revoluţia a învins!” Pe cine? Poate pe Cristian Paţurcă, trubadurul anticomunist, acum grav bolnav, al cărui logodnică, Ruxandra-Mihaela Marcu, a murit strivită de un TAB, în faţa sălii Dalles, în noaptea de 21 Decembrie?
„Ceauşescu a fost executat. In oraş se trage. Sunt pe Academiei. O rafală loveşte în turla bisericii de la Arhitecură. Cine trage în biserică? Morgile sunt pline. Pe bulevarde trec camioane cu remorci încărcate cu zeci de cruci şi sicirie. De unde a apărut şi Iliescu ăsta? Langa Bellu , pe un teren viran, se sapa morminte. A inceput sa ninga.” 
Decembrie 2009. Un nou prilej pentru securişti şi comunişti(convertiţi în politicieni şi oameni de afaceri), ca şi pentru puii lor şi noii aparatciki să-şi facă mii de cruci, să aprindă tone de lumânări şi să calce în picioare, la propriu şi la figurat, locurile în care au fost ucişi revoluţionarii. Cei autentici. „Revoluţia a învins!” A învins? De ce am ieşit, atunci, în stradă? Mircea Dinescu spunea, cu mulţi ani în urmă, că „de proşti!” „De ce, pentru ce au murit atâţia oameni, atâţia copii?” cel mai sugestiv răspuns îl oferă, poate, nişte fluturaşi, care, în această perioadă, au împânzit stâlpii şi zidurile din Bucureşti, pe care scrie, alb pe negru, „1989-2009 DEGEABA!”
„Cine a tras? Cât de departe sunt acele zile? Numai cu ochii închişi, cu dinţii strânşi şi pumnii încleştaţi mai pot să-mi amintesc!”
Notă: Pasajele îngroşate fac parte dintr-un documentar realizat de mine în 2004 şi publicat în ziarul „România liberă”.
Acest articol a fost publicat in Revista FEMEIA., în numărul de Decembrie, în serialul pe care îl ţin acolo, lună de lună, sub titlul ”Jurnal de vânătoare”
O să vă spun ce vreau să-mi aducă, anul ăsta, Moş Crăciun. Dar nu va zic acum. Cum ar ciripi Oana Andoni, de la PRO TV(Te pup, Oana! Fix pe broşă!), întreaga poveste, mai târziu, în Jurnal! J! Hai, că mi-a ieşit chestia asta cu „jurnalul”!
Până una alta, o poveste dintr-un studio tv. Am fost la OTV. Pardon de expresie. Am acolo doi prieteni, foşti colegi de la diverse ziare, care lucrează acum pentru emisiunea Oanei Zăvoranu. Horaţiu Tudor, zis Hormonel, şi Eduard Neagu, zis „băi, Edy”. Uite, mă, că v-am dat la revistă! Ei bine, mă sună într-o zi Horaţiu. „Frate, trăi-ţi-ar! Vino la noi să-ţi dai cu părerea. Avem emisiune despre cazul Mihaelei Runceanu şi tu ai fost primul ziarist care i-a luat interviu asasinului ei!”. Aplauze prelungite. Caz trist. Moment nasol. N-am încotro şi mă duc acolo. Studioul, undeva la margine de Bucureşti, unde liniile de tramvai se amestecă aiurea cu cele de tren. In foaier, sau cum îi zice, dau de Cristian Burcioiu, prietenul şi fratele meu de condei, de la Libertatea. „Ce faci, mă, aici?” „M-au chemat, moşule. Ca mare specialist în criminalistică!”. Bine, zic, şi aşteptăm să ne bage în platou. Şi cine se fâţâia pe-acolo? Nimeni alta decât Sexy Brăileanca. A fost prima oară când am văzut-o live. E mică rău. Cred că încape într-o cutiuţă de prezervative.
In fine, ne facem intrarea. În direct. Imi iese Oana în faţă. „Dau mâna cu ea şi atât!”, îmi spun. Oana, fată bună şi sexy, atât cât o ajută fizicul, se întinde spre mine şi ţuguie buzele. Brusc, mă gândesc la două lucruri. La acceleratorul de particule din Elveţia, cu posibila lui gaură neagră care ne-ar putea absorbi pe toţi, şi la Pepe. Sau El Pepe, n-am fost niciodată sigur. „Mă!”, îmi zic. „Dacă mă vede el, Pepe? Sau El Pepe, mă rog”. O pup, graţios şi mă tolănesc într-un fotoliu alb. În urma mea, Burcioiu pupă şi el fructul biped, cu funduleţ bombat şi microfon în mână. In studio, pe lângă o doamnă bine, care avea să ne ameţească vorbind năucitor despre astre şi destine, mai era şi domnişoara Andreea, verişoara sau nepoata(nu am reţinut exact) regretatei Mihaela Runceanu. Dar nu asta mi s-a părut senzaţional. Andreea, periculos de drăguţă, face parte din trupa Amadeus. Cele patru fete talentate au şi cântat, mai apoi, în emisiune. Sub ochii mei şi ai lui Burcioiu, care am savurat cu nesaţ momentul. De altfel, am şi primit, atunci, pe mobil, de la o prietenă care se uita la tv. „Mişto pianista, nu?”. Mda, ce să zic. Imi place mult pianul, mai ales cînd pianista poartă mini. Şi nu ne judecaţi prea aspru. Avem şi noi suflete de artişti!
Se termină emisiunea şi merg la machiaj ca să-mi şterg pudra de pe faţă. Acolo, senzaţie! Patru dansatoare(din buric? I don’t know, honey!) înfulecă nişte pizza. Stau tolănite pe jos şi se uită fix la mine ca la o insectă mare care le-a intrat pe geam.”E bună pizza?”, mă bag eu în seamă. Nu-mi răspunde niciuna. Din colţul guriţelor le picură puţin ketchup. Unde eşti, maestre Fellini, să tragi o dublă cu o scenă neorealistă?. Şi, că tot sunt meloman, mă gândesc la spanioloaicele de la Las Ketchup, cu a lor piesă „Asereje”.
Ies din studio. E seara târziu şi dincolo de cartierul Militari un nor negru pare a aduce iarna. Pe lângă mine trece un tip slab şi cocârjat. Poartă jeans negri şi un hanorac gri, cu gluga trasă pe cap. Are un început de barbă. „Uite un foetus de Moş Crăciun”, gîndesc. Şi continui: „Sper să nu devină ăsta moşul ăla simpatic despre care vroiam să vă vorbesc la început”. Aşadar, vroiam să-i spun, prin intermediul revistei, ce vreau să-mi aducă anul ăsta. Deci: „Dragă Moş Crăciun! Moşule, dacă-mi permiţi! Vreau şi eu o pipă mişto(am zis PIPĂ, nu TIPĂ!) şi nişte tutun olandez, cu aromă de miere. Şi te mai rog, moşule, să-mi aduci şi sacoul ăla de velur gri, pe care ţi l-am împrumutat anul trecut! Doar ţi-am mai scris despre asta, Barbă Albastră!”
Hai, La Mulţi Ani! Şi, Doamnelor şi Domnişoarelor, dedicaţia: „Driving Home For Christmass”/ Chris Rea(pe youtube, desigur). Audiţie plăcută, la gura şemineului!
Explicaţii foto:
1. Oana Zăvoranu încercând să ridice audienţa emisunii. Muşchii fesieri îi trădează încordarea şi efortul
2. Cristian Burcioiu şi cu mine la subredacţie, după emisiune
Bucureşti, 16 decembrie 2009
Titlul face referire, desigur, la ridicarea interdicţiei de a apărea pe post, impusă de Sergiu Toader, boss-ul de la Realitatea TV, mai multor persoane publice. Printre acestea se numără şi distinsa Lavinia Şandru.
Lavinia Şandru, dacă ar fi trăit în alte vremuri şi dacă s-ar fi născut pe alte meleaguri, de exemplu, în mijlocul unui trib de indieni nord-americani, ar fi avut, logic, alt nume. Şi acesta ar fi fost, bag mâna în foc, ceva de genul: „Gură mare”, „Gură bogată” sau, mai lung, „Gură care nu tace niciodată şi care îndrugă numai prostii, mai ales când se află într-un studio de tv”. Dar cum în secolul al XIX-lea, când pieile roşii erau stăpânii preerilor şi ai bizonilor, nu exista televiziune, tind să mă opresc doar la primele două variante.
Aşadar, transbordând personajul în timpul şi locul mai sus menţionate, ne putem imagina că, în lipsa existenţei vreunui trib, al cărui blazon ar fi putut fi un grizzly, indianca (chiar, frumoasa indiancă, să recunosc onest) „Gură mare” ar fi avut un post bine definit în viaţa tribului. De exemplu, ar fi putut fi cocoţată în vârful unui par, la marginea aşezării de corturi şi pusă, date fiind competenţele sale vocale, să ţină la distanţă coioţii sau vulturii hoitari.
Paralela aceasta nu este altceva decât o mică glumiţă şi motivul pentru care am scris despre Lavinia nu este altul decât că i-a venit rândul. In plus, mă face să-mi amintesc de două bancuri care au legatură atât cu titlul cât şi cu ceea ce-i urmează.
- Un indian, prostul tribului, se duce la Marele Vraci. „Mare Vraci! Tu care care le ştii pe toate şi faci fel şi fel de chestii, tu eşti şi cel care dă nume fiecăruia dintre noi, atunci când se naşte. Spune-mi şi mie cum dai numele? Cum le alegi?” „Păi, băi, prostule! Uite cum fac. Când e să se nască cineva, eu stau lângă cort şi cînd iese omuleţul, ce văd atunci prima oară, ăla e numele copilului. De exemplu: „Cerb care aleargă”, „Lună plină”… dar de ce mă întrebi „Doi câini se fut”?”.
- Bancul cu maimuţa cu fund roşu. O maimuţă cu fundul roşu s-a uitat în oglindă şi a văzut că are fundul roşu. Proasta a crezut că are ceva şi a început să se scarpine. Şi s-a scărpinat până a făcut rană.
Autorul caricaturii este Bogdan Petry
Corina Drăgotescu! Ţin să te felicit. Esti o fesenista perfectă! Imi pare rău pentru tine doar că, prietena ta întru crez, Corina Creţu, a fost mai deşteaptă şi s-a retras din presă (în interesul ei ”propriu şi personal”). Puteai să pupi şi tu, la timpul tău, un post de parlamentar şi ne-ai fi scutit şi pe noi, telespectatorii, în general, de prostiile pe care le debitezi (culmea!, pe bani mulţi) la postul ăla la care te-ai cuibărit!
Te-am auzit acum câteva minute la Realitatea TV cu o chestie: “Traian Băsescu a promis scandal şi de-acum înainte!” Corina, îţi dau o informaţie prin care ai putea să urci o treaptă în viaţă. Adică, să devii ziarist profesionist. Băsescu nu a zis niciodată aşa ceva. Ce ai tu impresia că ai auzit, este doar o consecinţă a ecoului gălăgiei penibile de la sediul FSN (pardon, PSD), cînd Geoană s-a crezut, ca după o combinaţie MJ&Whisky, preşedinte de ţară.
Corina, vrei să ai o imgine perfectă în studioul ăla? Ia-ţi două sacoşe în mînă, pune în spate, în fundal, vreo două tarabe cu zarzavaturi, şi dă-i din gură. Vei fi fix de-acolo, din peisaj!
In 1993 ziarul „România liberă” (la care lucram ca reporter special din aprilie 1991) lansa săptămânalul „Magazin internaţional”, un periodic care avea să atingă tiraje de peste 200.000 de exmplare. Mai mult decât orice tabloid din ziua de azi! Saptămânalul era tipărit în format mare, ca şi “România liberă”, iar una din pagini, care se numea CLUB, era realizată, în întregime, de mine. Era cam singurul spaţiu din presa de atunci, în care se scria cu regularitate despre muzică, modă şi alte chestiuni dedicate adolescenţilor şi tinerilor. Nici măcar “Tineretul liber”(unul din cele trei cotidiane centrale de atunci, alături de “Rl” şi “Adevărul”) nu avea aşa ceva. “Magazin internaţional” a fost locul în care, timp de cinci ani, fără întrerupere, am ţinut un top muzical la zi.
Reproduc, mai jos, un sondaj pe care l-am realizat în decembrie 1993, printre mai mulţi DJ şi redactori muzicali ai momentului.
In fotografie, Liana Stanciu, chiar în acel an! I-am făcut poza în studioul Radio Contact, din Splaiul Independenţei!
Primele trei melodii ale anului 1993
In opinia mai multor DJ şi redactori muzicali de la diferite posturi de radio
Raluca Moianu, Radio Contact: 1. What’s up - 4 Non Blondes 2. Living On My Own - Freddy Mercury 3. Hope Of Deliverance – Paul McCartney
Mihaela Dedeoglu, Radio Total: 1. If I Ever Lose My Faith On You - Sting 2. What’s up - 4 Non Blondes 3. I Got You - Cher
Ovidiu Roatiş, Radio Delta: 1. Stay - U2 2. Plush - Stone Temple Pilots 3. Chemical - New Order
Liana Stanciu, Radio Contact: 1. Living On My Own - Freddy Mercury 2. What’s up - 4 Non Blondes 3. Numb - U2
Titus Andrei, Radio România Tineret: 1. Cryin’ - Aerosmith 2. Living On My Own - Freddy Mercury 3. Hope Of Deliverance - Paul McCartney
Bogdan Stratulă, Radio ProFM: 1. Livin’ On The Edge - Aerosmith 2. Wild World - Mr. Big 3. Animal - Pearl Jam
Alex Preda, Radio Tinerama: 1. Living On My Own - Freddy Mercury 2. Tease Me - Chaka Demus & Pliers 3. Move In On Up - M People
Gabi Dobroiu, Radio ProFM: 1. Sweet Thing - Mick Jagger 2. Livin’ On The Edge - Aerosmith 3. What’s Up - 4 Non Blondes
Mihai Ciocârlie, FUN Radio: 1. Shape Of My Heart - Sting 2. Ordinary World - Duran Duran 3. Delicate - Terrence Trent D’Arby
Bucureşti, 12 Decembrie 2009
De câte ori apare în vreun talk-show tv (de regulă, la Ora de foc, Realitatea TV) Ludovic Orban lasă impresia că se uită, cu disperarea unui rătăcit în deşert, după un chelner. Asta când nu-şi plimbă lasciv privirile pe pulpele Oanei Stancu sau când nu încearcă să se identifice printre siluetele de pe monitorul din faţa sa. Pentru cei mai puţini avizaţi, Ludovic Orban practică politica de multă vreme, de la începutul anilor 90, când a nimerit nu doar uşa democraţiei şi a pluripartitismului, ci şi tocul de la uşă. De aceea şi este aşa de confuz, încât nu ştie nici acum, vorba cântecului, “câţi metri are căpitanul şi unde se termină vasul”.
L-am văzut pe Ludovic Orban, ieri, pară-mi-se, picotind pe un scaun din studioul tv amintit. Tind să cred că nimerise acolo absolut conjunctural. Şi asta ca o consecinţă a unei nefericite (pentru el) întâmplări. Localul “la Radu”, de la intrarea în Parcul Herăstrău, din Piaţa Scânteii, era închis.
La un moment dat, trezit din toropeala cauzată de proiectoare şi de lămpile de la camerele de luat vederi, Orban s-a trezit spunând ceva de genul: “Aaaa! Că tot am fost luat în bâză de toată lumea pentru că am zis că Băsescu a fost votat doar de ţigani, beţivi şi curve, am mai aflat ceva! L-au votat şi 80 la sută din puşcăriaşii de la Rahova!”. După care a afişat un zâmbet de parcă tocmai găsise în dulapul de la baie o sticluţă neîncepută de Carmol.
Iată că Ludovic Orban n-a băgat nimic la cap din toate colcoviile la care a participat prin cârciumile pe care le-a colindat. Omuleţul ăsta o ţine din discriminare în discriminare şi o face cu nonşalanţa cu care prietenii săi, ospătarii, îi încarcă notele de plată. Şi, deşi porumbelul care i-a ieşit din gură, s-a găinăţat peste tot în studio, inclusiv pe chelia lui Adrian Ursu, nimeni de acolo nu avut vreo reacţie.
Uite, tocmai de aceea , emisunea asta seamănă, de cele mai multe ori, cu o reuniune a Alcoolicilor Anonimi, unde oricine poate să spună orice cu speranţa deşartă că, la ieşire, s-o îndura careva să-i facă cinste cu o cinzeacă.
Tel Aviv, 9 decembrie
Abia s-au răcit urnele şi tocmai m-am liniştit şi eu că n-au pus feseniştii mâna pe fotoliul prezidenţial, prin intermediul saltimbancului oligarhilor, Mircea „Big Nose” Geoană, când, iată-mă prins într-o altă teribilă confruntare. Distinsele Evelyn Badea şi Ioana Popescu, ziaristele de monden despre care am mai scris, se încaibără din nou.
Mă trezesc, mai deunăzi, cu un mesaj pe Yahoo de la buna mea amică Evelyn Badea, în care îmi semnalează, prin intermediul unor fotografii, atitudinea, ţinuta, înfăţişarea (nu mi-e foarte clar) Ioanei Popescu. 
O domnişoară ziaristă despre care, nici acum, nu ştiu foarte multe. Ştiu doar că e redactor şef la Revista Şoc (sper să nu mă înşel), că a ajuns în preajma lui Adrian Mutu (nu ştiu cât de aproape şi în ce postură. Am zis „postură” nu „poziţie”!) şi mai ştiu că a cântat cu Alina Eremia, ziaristă la Click! (mi-a fost colegă şi, sincer, îmi plăcea tare mult de ea!), în trupa Ecstasy mai există?). Aaa! Şi mai ştiu că e la cuţite cu Evelyn Badea.
Repet, n-am înţels exact ce a vrut să transmită Evelyn prin fotografiile cu Ioana (precizez că mesajul era adresat unui grup întreg de destinatari). E drept, Ioana, în poze, pare cam ameţită. Cam aşa, ca după un joint. In rest, pink electric, cu sânii în vânt, abia ţinuţi în frâu de bluziţă, şi cu buzele ţuguitate a dorinţă. Cred că dacă mă nimeream pe-acolo, cu siguranţă nu rămâneam indiferent!
Ei, bine! După mesajul Evelynei, a venit, în replică, şi cel al Ioanei. Câteva vorbe răutăcioase, pe care nu am de gând să le reproduc, şi o serie de fotografii cu Evelyn în costum de baie, în mare. Nu ştiu care. (Dumnezeule! Câtă energie pusă în joc ca să pui mâna pe fotografiile personale ale rivalei!) Ioana comentează pozele cu Evelyn şi vrea să comunice că imaginile nu o avantajează deloc. Ioana, mie chiar îmi plac! Evelyn are forme şi orice bărbat ar spune că ar avea pe ce să pună mâna.
Fetelor, zău! Mă distrează la culme confruntarea asta continuă. Ce mai urmează? Uite, dacă vreţi, vă invit pe amândouă la o cafea, în oraş. Şi vă împac eu!
PS: Am primit, tot prin sistemul „mail la grămadă”, un mesaj de la psihologul Mirela Zivari, care îi răspunde, de fapt, Ioanei. Nu reproduc decât ultima propoziţie: „Recomand: post, spovedanie şi respect!”.
Mirela, eu le-aş recomanda, celor două simpatice combatante, sex. Protejat, desigur. Şi tot respectul meu!
SOSIREA
Titlul reprezintă o explicaţie. Asta, pentru a evita orice confuzie de ordin etnic! Mă aflu de zece zile la Tel Aviv, la invitaţia mătuşii prietenei mele, măritată cu un venerabil evreu. Sunt pentru prima oară în Israel şi mărturisesc că am plecat din ţară cu unele prejudecăţi. Fusesem atenţionat, de exemplu, că personalul de pe aeroportul de sosire va fi extrem de pricinos şi mă vă toca cu tot felul de întrebări. Nici pomeneală. Am avut un dialog extrem de agreabil cu o frumoasă israeliancă de la Poliţia lor de Frontieră. „Unde mergeţi? Care e relaţia dvs. cu persoanele respective?”. Şi cam atât.
In fine, mă instalez în frumosul apartament al mătuşii şi, în secunda a doua, mă năpustesc asupra televizorului, ca să caut canalele româneşti. Dezamăgire totală! Aniela, Dansez pentru tine, Happy hour, pe PRO TV internaţional şi muzică populară şi alte prişniţe cu parafină, pe TVRi.
VOTAREA
Noroc cu Internetul. Doar aşa am putut urmări ultimele zile de campanie ale turului al doilea pentru prezidenţiale. Doar aşa am putut să mă enervez la culme pe 6 decembrie, când am văzut exit-poll-urile. M-am culcat, târziu după miezul nopţii, vibrând cenuşiu după ce l-am văzut pe Geoană ţopăind ca un ţap în călduri. Asta, până pe la 3, când m-a trezit din somn telefonul. Suna din România. „Mă sufocam dacă nu te sunam! A căştigat Basescu!”. „Uf! Slavă Domnului!”, îmi spun şi adorm liniştit. Nu fără să mă gândesc şi să zâmbesc maliţios la promisiunea lui Geoană către Antonescu: „Ii voi fi dator toată viaţa lui Crin Antonescu!”. Aşa, Mircea! Vă văd eu în următoarele două săptămâni!
Ca să fac trecerea către câteva note de reportaj, ţin să vă spun că aici votarea nu este un eveniment senzaţional. La consulat, în primul tur, s-au prezentat vreo 550 de români. Acum, pe 6, au venit chiar mai puţini. In condiţiile în care în Israel sunt cel puţin 20.000 de români, majoritatea veniţi să muncească. Explicaţia pentru numărul redus de votanţi este foarte simplă. In Israel duminica este zi de muncă. Este chiar prima zi a săptămânii, astfel că muncitorilor români cu greu le-ar mai fi venit, după zece, douăsprezece ore de muncă, să se mai ducă la secţiile de votare.
ORAŞUL
Tel Aviv este un oraş superb. Arhitectural, domină blocurile de locuinţe construite de francezi, am înţeles, în anii 50, 60. Blocuri mici, ridicate pe piloni, fără parter locuibil, pentru a feri apartamentele de umezeală. In rest, o mulţime de zgârie-nori impresionabili. Oraşul e de o curăţenie impecabilă. Poate mai puţin zona cartierelor arăbeşti. Dar aici farmecul este de altă natură, iar bazarul este o nebunie! 
Tot oraşul este o imensă grădină botanică. Nu există petec de pământ, un sol roşu, deşertic, care să nu fie ocupat de palmieri, mici sau uriaşi, sau de zeci de soiuri de plante ornamentale. La fel şi terasele blocurilor şi chiar balcoanele. Toate zonele verzi sunt străbătute de o reţea de sute de kilometri de conducte subţiri, aproape invizibile în vegetaţie, pentru irigaţii. Plouă rar şi mai ales, în acest anotimp, care este un fel de iarnă şi care durează pînă în februarie.
PLAJA
Am prins temperaturi de 24-28 de grade, ceea ce mi-a permis să fac plajă şi băi în Mediterana la 18-20 de grade Celsius, temperatura apei. Plaja are vreo patru kilometri. Pe toată lungimea sunt vreo 20 de hoteluri din cele mai renumite lanţuri hoteliere. Hilton, Sheraton, Marriot, Carlton ş.a. Nisipul este extrem de fin. Are consistenţa laptelui praf. Fără nicio urmă de scoică, întreagă sau sfărmată. Când Mediterana este liniştită, înotul este o desfătare. Când sunt valuri (1,5-2 metri!), o luptă pentru supravieţuire. Marea Neagră, la Mamaia, este jacuzzi, pe lângă ce e aici! Lumea este destul de liberală, pe plajă. Nu prea am văzut tanga, dar sunt o mulţime de tipe singure sau perechi-perehi. 
Şi sute de surferi. Prima oară, văzându-i de la distanţă, mi-am zis (în glumă, desigur) „uite o colonie de foci!” (din cauza costumelor de izopren). Preţuri la barurile de pe plajă: berea, 25 de şekeli (1 Usd= 3.85 şekeli), o cafea, 25 de şekeli, o salată la restaurant, 55 de şekeli, un prânz pentru două persoane (cu o sticlă de vin), cam 600 de şekeli.
DISTRACŢII
Sunt câteva bulevarde dedicate promenadei, lenevirii prin cafenele sau cumpărăturilor. Ben Yehuda, Ben Gurion, Disengoff. Şi mall-uri, care, însă, nu m-au impresionat cine ştie ce. Bucureştiul este mult peste Tel Aviv, la capitolul ăsta. Nici cu decorarea vitrinelor nu m-au uluit. De fapt, din câte am observat, israelienii nu pun mare preţ nici pe felul în care se îmbracă. Femeile, de la adolescente la cuconetul de peste cincizeci de ani, umblă, mai toate, în colanţi negri şi ceva în sus, bluze, tricouri or something. 
Varietatea o creează, însă, chiar ele. Inalte şi slabe, dar cu bazinul lat, scunde şi plinuţe, cu pielea albă sau ciocolatie, majoritatea creţe. Brunete sau roşcate, cu pielea incredibil de albă. Multe din ele frumoase.
Pentru plimbările care să acopere o zonă mai largă, ideal este transportul în comun. Autobuzele sunt vechi, cam ce aveam noi, în Bucureşti, prin anii 90. Un bilet pentru o cursă costă aproape 6 şekeli. De recomandat biletul pentru o zi întreagă. 12 şekeli. O cursă cu un taxi face în jur de 50 de şekeli. Staţiile de autobuz nu au nume.Trebuie să ţii minte tot felul de intersecţii sau obiective. Ciudat că şi inscripţiile în engleză lipsesc aproape cu desăvîrşire. Ivrit şi arabă, atât.
Ma opresc aici, dar voi reveni cu alte câteva descrieri şi întâmplări.
Rânjetul lui Mircea Geoană, din momentul în care la tv se dădea declaraţia lui Traian Băsescu, după anunţarea rezultatelor la exit-poll, este extrapolarea prostănacă a zâmbetului lui Ion Iliescu din 1990.
Asta e! Pionul otrăvit Crin Antonescu şi-a făcut datoria faţă de păpuşari. A reuşit să zăpăcească electoratul de dreapta şi i-a permis lansatorului de astronauţi Geoană să scoată la frunzărit, în faţa mamelucilor pesedişti şi, ceea ce e grav, în faţa nevinovaţilor care se uitau la tv, două-trei fiţuici mânjite cu deşănţate lozinci de stânga. La cinci secunde după ce au fost făcute publice estimările, au ieşit în faţă câţiva dintre adevăraţii mânuitori ai lui Geoană. Ipochimenul Adrian Năstase şi analfabetul Marean Vanghelie, acest filosof de Zăbrăuţi, i-au luat faţa lui Geoană şi s-au dedat la declaraţii inepte.
Dar, de departe, figura cea mai sinsitră din această serie a fost cea a tovarăşului Ion Iliescu. După ce a lipsit de la confruntarea celor trei prezidenţiabili, pe motiv că îşi uitase Prostanolul acasă, iat-0 pe bunicuţa, această de nerecuperat, ideologic vorbind, cârpă kaghebistă, proţăpindu-se în faţa camerelor tv. Ce a mai spus chiar nu mai contează. Ilici spune mereu aceleaşi prostii comuniste, cu acelaşi ton de raşpel.
Memorabilă a fost, însă, şapca de comunist pe care şi-o montase pe scăfârlie. S-a speculat ceva pe această temă. Cea mai credibilă variantă ar fi că, în ziua în care Mircea Geoană a zburat pe şest la Moscova, Iliescu s-a ascuns în cala avionului, printre bagaje. Apoi, odată ce a aterizat, a zbughit-o, cu agilitatea unui ilegalist hăituit de alţi ilegalişti care îl căutau pentru cotizaţia pentru partid, fix la Mausoleul lui Lenin. Aici, după ce i-a prostit pe soldaţii care făceau de gardă la catafalcul părintelui URSS, luându-i cu “Măi, dragă!”, i-a subtilizat lui Lenin şapca de pe bilă.
Măi! Ăia de stăteaţi în faţa lui Iliescu cu microfoanele întinse, n-aţi simţit miros de hoit de comunism? Vouă chiar nu vă puţea nimic?
Discuţia dintre slujbaşii lui Sorin Ovidiu Vântu, la care se adaugă şi sferoidul presei româneşti, Cristian Tudor Popescu, continuă (21.45). In acelaşi studio, dependinţă a PSD.
PS: Stelian Tănase şi Hurezeanu, ca să nu mai zic de Mircea Dinescu, şi-au pierdut orice credibilitate în faţa publicului de calitate. Ce aţi fost şi ce aţi ajuns, domnilor!? Staţi liniştiţi! SOV vă alimentează cardurile!
PPS(22.00): Ce măgărie din partea lui CT Popescu: “Nu ştiu cât de bine şi-a crescut Dna Băsescu copiii!”. Asta apropos de raspunsul la întrebarea “care este modelul Dvs. moral?”, preşedintele raspunzând, “Soţia mea!”
Până la marea confruntare de mâine, puţină relaxare. Iată, mai jos, articolul (pagini de jurnal) pe care îl public, lună de lună, în revista FEMEIA. Aici, episodul lunii Noiembrie. Revista este încă la chio
şcuri (pe ici, pe colo)
Ce-mi mai place toamna! Dar nu mai prima parte a ei, până spre mijlocul lui octombrie, când mai găsesc, încă, în frunzişul copacilor ceva din strălucirea zilelor de vară. Of, of/Măi, măi! Aşa că noiembrie mă înfioară deja şi mă face să mă identific cu greierele lui Topârceanu. Şi asta mă furnică! :) Să lăsăm, însă, baladele triste, vântul şi burniţa. Am ceva hot. Dar mai întâi să te întreb ceva, dragă cititoare. Ai vreo treabă cu site-urile de socializare, oricare ar fi ele, de la colegi.ro, Hi5 sau Noi2?
I-auzi poveste! N-am avut ce face , la un moment dat, şi m-am lăsat târât(Doamne, şi cât de tare m-am mai ţinut de birou!) în vârtejul acestui spaţiu, pe cât de virtual, pe atât de periculos şi, uneori, chiar promiscuu. Mă rog, a fost un proces care a durat ceva. Nu zic că nu am avut parte şi de situaţii plăcute.Cu regăsiri de vechi cunoştinţe sau colegi(„Mamă, ce te-ai îngrăşat!” „Wow, ce ai chelit!”) ori oameni interesanţi(„Bună ziua! Sunt inginerul Croitoru şi am un plan de pace pentru Orientul Mijlociu”) şi chiar cu oportunităţi de afaceri („Vând ştruţuri!” –nu ştiu ce-s alea!). Dar m-am pomenit, aşa, în timp, pe mess, şi cu o listă incontrolabilă de ID-uri de tipe. Nu-ţi mai spun ce ce gelozii s-au iscat în casă! Dar asta e apă de ploaie. Faza cea mai tare e că un transexual a făcut o pasiune nebună pentru mine şi acum nu mai reuşesc să scap de mesajele şi declaraţiile lui. Mă rog, le şterg in corpore, dar ele curg ca dintr-un robinet defect. Nu intru în detalii, dar mesajele trădează un personaj cu imaginaţie, nu glumă. „Oama”, căci nu ştiu cum să-i zic, e perseverentă şi insistenţa ei se caţără pe zidul tăcerii mele absolute ca o iederă în călduri.
Vorbeam de regăsiri,nu? Vă spuneam acum vreo două luni, ca să nu zic numere, că mai multe domnişoare cu care am lucrat, cărora le-am făcut portofolii foto pe când aveam agenţia de manechine, au intrat, în timp, în high-life-ul bucureşetean. Ultimul nume, vehiculat recent prin tabloide? Rossana Oprea, fosta iubită a lui Dan Chişu şi actuală companioană a lui Ion Ţiriac. Rossana, călărăşeancă, din cât îmi mai amintesc, a absolvit un curs de manechine, prin 95 sau 96, la o şcoală obscură, dar care avea sala de curs pe lângă Atheneu. Eu, ziarist la România liberă, făceam fotografii, alb-negru, cursantelor. Rossana era una dintre ele. Blondă, ochi albaştri-cenuşii, picioare superlong, cu fibră tare(picioarele), plăcută, cu bun simţ. Iată cam ce îţi trebuie să ajungi să iei masa(cel puţin!) cu un tip care numără banii cu conteinerele. :) Mai am şi acum clişeele şi cîteva poze cu Rossana, dar, în graba predării Jurnalului, nu le-am găsit. Ataşez, însă, articolului, o fotografie(făcută de mine, desigur) cu Florentina Ban. Exact! Fosta iubită a lui Gheorghe Gheorghiu, trubadurul. Zis „Bivolul”, dacă nu ştiaţi.
Extraordinar! Şi te rog, distinsă şi delicată preopinentă a acestei pagini, să percepi exclamaţia în timpul real al scrierii acestor rânduri! Mă aflu, acum când scriu, în tren, în drum spre Constanţa. M-am aşezat la locul meu. După cinci minute, înainte să pornească trenul, intră în compartiment doi tipi trişti cu straie cernite, târând după ei o imensă coroană de flori. „Regrete eterne!”, miros de tămâie. „Dumnezeule!”, îmi zic. „M-am urcat într-un tren funerar!”. Imi iau geanta şi schimb vagonul. Işi face apariţia o femeie. Homeless. Tipa se apucă să stoarcă, direct pe podea, nişte tricouri pe care le întindea apoi pe suportul pentru bagaje. Plec iar. Ajung în ultimul vagon unde sunt mai mulţi refugiaţi. Studenţi subţiri, fete fine, domni respectabili, alungaţi de manele şi alte asemenea. Mă uit pe geam şi găsesc imediat dedicaţia de final. „Runaway train”/Soul Asylum. La Săruleşti, în gară am stat două ore pentru că s-au furat nu ştiu ce cabluri. Deci, runway! Dacă mai poţi. Vă pup!
Faptele: Staff-urile de campanie ale principalilor candidaţi la preşedinţie s-au întâlnit, în cursul dimineţii, şi au stabilit ca dezbaterea de la TVR care urma să aibă loc în cursul serii, să fie în formula de cinci. Băsescu, Antonescu, Geoană, Kelemen şi Oprescu. Asta, după ce au fost negocieri privind, desigur, numărul de participanţi, locul şi ora de desfăşurare, formatul dezbaterii (în detalii), numărul şi numele moderatorilor. S-a bătut palma, s-a semnat şi la plecare toată lumea a spus ne vedem, toţi cinci, la TVR. De reţinut, că preşedintele TVR, Alexandru Sassu, a participat la discuţii şi a luat act de hotărârea celor cinci. Un gentlemen agreement, fără doar şi poate.
Câteva ore mai târziu, Sassu anunţă că dezbaterea va avea loc în formula de şapte. Toată lumea a spus, pentru că aşa a şi fost, că Sassu s-a supus unui ordin direct dat de Viorel Hrebenciuc, eminenţa cenuşie şi malefică a PSD. Mai mult, în cursul serii, la Realitatea TV, PNL-istul Relu Fenechiu a afirmat că ştie, din surse 100% sigure, că Hrebenciuc i-ar fi telefonat lui Sassu, căruia i-a spus, “Intr-un sfert de oră să fii la Parlament!”. Preşedintele TVR se execută, deci, şi anunţă că la dezbatere ar urma să participe şi George Becali şi Corneliu Vadim Tudor. O hătărâre dictată de jupânii PSD, o decizie care a călcat în picioare înţelegerea bătută în cuie în cursul dimineţii.
Urmează reacţiile. Rând pe rând, Băsescu, Antonescu şi Oprescu califică drept inacceptabilă schimbarea înţelegerii, făcută în bătaia de joc a protocolului încheiat de staff-urile de campanie. Kelemen se retrage şi el. Fără a critica, însă, făţiş manevra pesedistă.
Apoi, potrivit unui scenariu care devenea deja vizibil, Mircea Geoană iese şi ţipă că celorlalţi invitaţi le e frică să dea piept cu el. Asta, după ce cu câteva zile în urmă dăduse bir cu fugiţii de la întâlnirea de la Cluj.
Astea au fost evenimentele. Subiect stufos pentru Răzvan Dumitrescu, la “Realitatea zilei”. Jurnalistul îşi cheamă invitaţii şi începe să facă pe prostul. Căci prost, cu siguranţă că nu e. IL cunosc şi bag mâna în foc pentru asta. Dar cu atât prestaţia lui este mai ruşinoasă. Degeaba şi Radu Berceanu-PDL, şi Relu Fenechiu-PNL au tot adus în discuţie faptul evident că dezbaterea a picat tocmai din neseriozitatea, abil jucată, nu de Geoană, ci de acest atât de periculos şi infect (politic vorbind) Viorel Hrebenciuc. Degeaba cei doi spuneau că, la acest nivel, este de nepermis să încalci o înţelegere clară, un acel gentelmen agreement, de care vorbeam. Degeaba i s-a demonstrat că includerea celor doi saltimbanci ai politicii, Becali şi Vadim, ar fi dus în derizoriu, în show (era să zic păcătos) toată dezbaterea. Totul, degeaba.
Răzvan Dumitrescu o ţinea pe-a lui, ca puiu maţu’. Că n-a vrut Băsescu să participe la dezbatere în şapte. Şi repeta asta ca un papagal. Dar nu că ar fi fost convins de asta, ci pentru că ştie că postul lui, scaunul lui şi banii de pe card viraţi de Vîntu depind, toate, de acest joc de a face pe prostul. Dumitrescu a simulat calitatea de moderator. A zâmbit subţire, ironic la observaţiile lui Berceanu şi Fenechiu. A făcut glume, cam în sitlul lui Cornelius Roşianu (fostul crianic al TVR), în 1990, când lua la mişto Proclamaţia de la Timişoara. Vă amintiţi (mă adresez maturilor)? Proclamaţia fusese făcută pe 13 martie 1990, iar Roşianu spunea, în direct, în studioul de ştiri: “13! Hm! Zi cu ghinion!” . Cam în acelaşi registru de băşcălie a tratat şi Dumitrescu subiectul. Şi nu doar azi. Seară de seară! Căci, ce este el? Jurnalist? Moderator echidistant? Nu! Răzvan Dumitrescu este o trompetă. Trompeta PSD. Şi nu e singur. Gaşca de alămuri este completată de Cosmin Prelipceanu şi Laura Chiriac. I-am pomenit în titlu dar, sincer, mi-e greaţă să mai vorbesc de ei. O singură observaţie. Cei doi au un joc de scenă, mă rog, studio, absolut caraghios. Cînd sunt într-un dialog cu vreun invitat care nu-i suflă în cur lui Geoană, cei doi încep să se bâţâie pe scaun şi să se strâmbe de parcă ar fi mâncat iaurt cu păr. Mai exact, Prelipceanu are un joc de trup (urmăriţi-l cu atenţie, e distractiv!) ca de şarpe în călduri, iar Laura, când nu-şi trânteşte ţâţele pe masa din studio, îl acompaniază.
Şi, o întrebare pentru Emil Hurezeanu, care, într-un dialog cu Melania Medeleanu, s-a plâns că Băsescu -după ce acesta l-a numit pe Alexandru Sassu “un nou mogul”, a dat, azi, un nou atac la libertatea presei. Domnule Emil Hurezeanu, dumneavoastră, plătit fiind de Sorin Ovidiu Vântu, cu, să zicem peste 10.000 de Euro, vă simţiţi un ziarist liber?
Halal să vă fie, la 20 de ani de la Revoluţie!
Ultimele două săptămâni de campanie electorală, aşa cum s-au văzut în special la Realitatea TV, mi-au produs mai multe revelaţii . Cea mai neplăcută a fost faptul că interesul însumat al mogulilor, al acoliţilor lor, al partidului roşu (PSD), acesta din urmă, în multitudinea sa de relaţii securisto-comunisto-mafiote, au produs coagularea unei părţi importante a presei (din cea cu vizibilitate tv) într-un produs media pe care îl credeam defunct. PRESA FESENISTA.
Cei mai tineri şi foarte tineri, chiar şi ziarişti, poate au auzit ce se întampla în presa începutului anilor 90. De o parte, era presa reformatoare, anticomunistă, reprezentată de Romania libera (unde scriam şi eu) şi Tineretul liber, ca ziare naţionale centrale, alături de Dreptatea, Baricada, Viitorul liberal şi altele, la fel, de anticomuniste, antisecuriste şi deschise spre democratizarea reală a ţării, deschise spre Vest. De cealaltă parte erau Adevărul (unde scriau şi Adrian Ursu şi Corina Drăgotescu), dar şi Azi şi Dimineaţa, ziarele care îl susţineau cu cerbicie pe Ion Iliescu şi toată clica lui comunistă.
Apucăturile celor care scriau la aceste publicaţii roşii s-au perpetuat. Au apărut ziarişti care s-au format, mai ales cei care s-au axat pe politic, la umbra FSN-PDSR-PSD. Pe aceştia îi înţeleg. Spălatul creierelor şi mimetismul ideologic (dacă nu e prea mult spus), dublate de oareşice interese materiale şi profesionale, explică această aderare.
Grav este când, la un moment istoric pe care eu îl consider suficient de îndepărtat de Big Bang-ul fesenist, apar creaturi media ale căror apucături pun cu mult în umbră pe cele ale înaintaşilor lor. Ajung să constat, astfel, că ziarişti ca Laura Chriac, Cosmin Prelipceanu, Ema Zeicescu, chiar şi Robert Turcescu, pe care îi suspectam de profesionalism şi neutralitate (cel puţin la nivel de expunere) în raport cu cunfruntările politice din perioada campaniilor electorale, se încadrează perfect (parcă pe Turcescu l-aş exclude totuşi din grupul acesta) în profilul ziaristului fesenist. Prestaţia acestora, şi mă refer fix la cea din timpul emisiunilor, este potenţată şi accentuată, evident, şi de prezenţa alături de ei a ziariştilor fesenişti dedicaţi (Corina Drăgotescu, din convingere, Adrian Ursu, el ştie de ce, Doru Buşcu, el ştie de ce şi din interes, Emil Hurezeanu, pentru bani şi din prea mare flexibilitate a coloanei vertebrale, Mihai Tatulici, pentru că are creier de cauciuc, Ion Cristoiu, că aşa a fost el mereu).
Desigur, o mare influenţă o au -în aceaşi idee anterioară, şi ţuţerii Mugur Ciuvică şi Cozmin Guşă, cele două “torpile” teleghidate de câtre cei care le alimentează conturile.
De restul moderatorilor nu pot să spun decât că fac orice pentru banii pe care îi iau şi pentru că le ţâţâie cururile pe scaun de frică să nu-şi dezamăgească patronii atunci când sunt asmuţiţi.
Dar, deasupra tuturor se ridică această Oana Stancu, moderatoarea (!!!) emisiunii “Ora de foc”. Dacă nu aş auzi-o, dacă nu aş auzi ce prostii poate să debiteze, şi aş vedea-o într-un troleibuz, să zicem, aş zice că e o tipă drăguţă şi chiar sexy. Căci, nu degeaba a apreciat-o foarte mult şi fostul ei şef, Cozmin Guşă. Dar când o aud cu câtă ură se aruncă asupra invitaţilor ei, indicaţi ca ţinte duşmănoase, fata se transformă într-o veritabilă Rottweiler-iţă cu coc. Da, ştiu că n-ar coc, dar ar putea să aibă. Asta, ca să intru puţin în logica ei de a-şi susţine ideile fixe sau de a inchide gura vreunui invitat care nu-i convine.
Oana, zău! Eşti fesenistă rău şi din câte am auzit eu, chiar din convingere. Îţi place teribil scaunul ăla din studio în care îţi tot răsuceşti funduleţul atunci când eşti gata-gata să ataci ca o cobra regală. Sau ca una cu ochelari. Oana, zău, intră pe Google (poate te ajută Vanghelie) şi caută o fotografie cu Ana Pauker. Poate nu crezi, dar semeni teribil cu ea, mai ales când mustăceşti în momentele alea, de aprigă tensiune, când te pregăteşti să sari la beregata vreunui invitat. Noroc că nu ajungi, nici din săritură.
Şi am o rugăminte la tine. Când o vezi pe Dragotescu prin redacţie, sau oriunde, spune-i că bate câmpii. Rău. Sau, mai bine, luaţi-vă de mână şi ieşiţi puţin la aer.
Asist(e trecut de miezul nopţii) la emisiunea amicilor mei Dan Capatos şi Mircea N. Stoian. “Un show pacatos”, desigur.
O cearta teribilă, extrem de vocală (Nikita ar fi fost bagată sub masă în iureşul ăsta) între “divele presei mondene”, după cum titreaza pe ecran. De fapt, nu stau cu ochii ţintă la tv. Mai scriu, mai sorb din cafea. Motanul meu, Jonsey, atârnă moale pe braţul fotoliului. In ciuda scandalului care trece sticla, în casă atmosfera e caldă, plăcută, molcomă. Lemnele troznesc în şemineu. Mă rog, n-am şemineu, dar îmi place cum sună chestia asta.
In studio Evelyn Badea, o veche amică şi colegă pe la diverse publicaţii(ne ştim de ani de zile), polemizează cu o ziaristă care nu arată rău. Zic eu, la ora asta târzie. Şi nu mă gândesc la proba cu duşul!. Brunetă, cu breton şi o gură care îmi aprinde şi mai mult interesul pentru emisiunea lui Capatos(mărturiesc că mi-aş fi dorit să o aud, o singură dată măcar, pe această domnişoară facând MIAU!). Ioana Popescu o cheamă pe fată, dar nu am reţinut pe unde scrie (am înţeles că e chiar redactor şef!).
Fetele se încing şi înţeleg că disputa are ca subiect cuplul Sabin Ivanov/Simona Pătruleasa. Evelyn o face varză pe Ioana, dar Ioana zgârie şi ea. Inchid o clipă ochii şi, printr-un exerciţiu de imaginaţie, mi le închipui pe cele două într-o confruntare electorală, într-o cursă pentru preşedinţie.
Sunt trezit la realitate de glasul Ioanei, care ţipa la Evelyn. “Când te dădeai tu la Cristi Botez şi îi puneai mâna pe piept. Şi ai fost la el acasă. Şi el era însurat!”. Sar ca ars. Să-nnebunesc! Ce treabă am în chestia asta? De unde ştie puştoaica asta de mine?
Prietena mea, care lucra la un dosar(e avocat) îşi aţinteşte brusc privirea asupra mea. Motanul ridică şi el, interesat brusc de subiect, capul. N-am ce să justific. Mă ştiu cu Evelyn de mai bine de zece ani. Cu ani în urmă, când eram colegi la ziarul CAPITALA, în glumă a ieşit vorba că ne placem. Chestia asta o susţinea şi Capatos, dar numai în glumă. Aşa cum o face el,de obicei, în legătură cu orice subiect. Iaca poznă! Au început să sune telefoanele. Cristi Burcioiu, de la Libertatea, e pus pe caterincă. Un alt prieten, şi văr al prietenei mele, intră pe mess cu ea şi o întreabă daca ştia că mi-o trag cu Evelyn. Eu râd şi încerc să par convingător. Motanul cască, însă, plictisit. El ar vrea să se uite la emsiunea aia cu peşti în acvariu(N24).
Mă salvează Capatos, care bagă publicitate. La revenire însă, Evelyn o trânteşte. “Cristian Botez, dacă vrei să ştii, nici nu are casă!”. Iată-mă şi homeless!. “Cristian Botez stă de zece ani la o fată”. Băi, nene! Bine că nu m-a plasat la vreun azil.
Burcioiu, care altădată sforăia la ora asta, mă sună şi îmi spune : “Băi, n-auzi! Poate te sună mâine unii de la vreo Imobiliară, induioşaţi de ce a spus Evelyn, şi îţi dau vreo casă. Ca să te simţi tu bine. Să nu mai duci gagicile prin boscheţi!”. Tipul se amuză teribil, n-am ce să-i fac.
Evelyn, mulţumesc şi te iubesc. Aşa ca să ştie şi Ioana(care n-a facut MIAU).
Explicaţii foto:
1. Evelyn Badea înşurubând nişte flori într-o frapieră.
2. Coperta romanului “Fiesta”, de Ernest Hemingway. In planul doi, Ioana Popescu. Fără nicio legătură cu romanul.
Gata! Am înţeles, în sfârşit, ce vor să spună cei de la Adevărul Holding când vorbesc despre, despre… cum îi zice?, a! Quality Press. Deci, la fiecare carte sau CD cu film primeşti un ziar moca!
Altfel, băi, nene! Cum adică, „Fără politică! Noi nu scriem despre politică!(„pentru că voi, cititorii, v-aţi săturat de politică)”. Ete, fleoşc! De unde aţi mai scobit-o şi pe asta? Sau, mai degrabă, cine v-a impus-o? Insultaţi inteligenţa cititorilor. Dar, nu-i aşa?, tăcerea sau omisiunea sunt instrumente mişto de îndobitocire şi control. Nu?
Quality Press… Măcar dacă aveam ceva mai de Doamne-ajută! de citit în Adevărul. Nu pocneşte nimic acolo, nu zbârnâie niciun condei. De la o vreme, nici măcar cele ale lui Cartianu, Isăilă sau Nahoi(singurii pe care îi mai citeam).
Iar editorialele(mă rog, articolele) lui conu Patriciu sunt teribil de amuzante, prin stângăcia jurnalistică şi sărăcia stilistică. Dar, deh, e patron şi vrea şi el să scrie la ziar.
Cred că şi dacă avea o afacere mai mică, să zicem o patiserie, tot ar fi vrut să facă şi el o merdenea, ceva. Pe care să o pună în vitrină, la vedere, chiar sub vitrina sub care ar scrie „La Dinu Pati-Bar”.
PS: Ma uit la Ora de foc, la realitatea tv. Am luat două Emetirale deja. Ciuvică, e clar, e un bou cu acte. Un prost cu limba scoasă şi un securist abject. Oana Stancu imi aminteşte, şi ei i se alătură o gramadă(nu „mulţime”!) de alţi ziarişti, de vremea feseniştilor. Oana (în treacăt fie spus, ar faţă de televiziune cum are Sexy brăilenaca, de Maica Tereza), dacă se năştea ceva mai devreme, ar fi fost fesenista perfectă.
Am urmărit şi eu, desigur, scandalul cu Macovei, Roşca Stănescu (aka Naşu) şi Bogdan Chireac. Şi n-am fost deloc surprins de combinaţia dintre ultimii doi. Naşu, se ştie, deţine titlul de excelenţă în materie de astfel de manevre.
Il cunosc de când am intrat în presă. Din 1991, de la România liberă, şi am fost şi martor la momentul( în 92 sau 93) când a fost deconspirat ca (fost)securist. Am mai fost, apoi, din nou colegi la Ziua, în 95 şi 96. Mă rog, el conducea ziarul. Eu eram la Investigaţii, împreună cu Sorin Ovidiu Bălan, Răzvan Savaliuc, Cosmin Barbu, Elena Oprea. In perioada aceea am început să aud, să aflu cum reuşea SRS să atragă publicitate şi reclame în ziar(într-o formă sau alta) de sute de mii de dolari. Ţin minte o campanie de anchete în care ţinte erau doi PDSR-işti: unul Rizescu şi Georgian Pigulea. Parcă. Vreme de vreo două luni politicienii, altminteri nişte combinatori notorii, au fost tocaţi şi tăvăliţi prin ziar. Apoi, după vreo săptămână de linişte, descopăr în ziar, în colţul de jos al aproape fiecărei pagini, câte o poză cu fiecare dintre cei doi, sub care scria: „Rizescu(Pigulea), un bun român, un bun creştin”. Fără alte comentarii!
Dar Roşca Stănescu avea şi accese morale. Ia, fiţi atenţi! Era pe vremea când erau la modă reclamele cu „sunt fierbinte! suna-mă la 89.89…”. Vine Naşul, într-o zi, în redacţie(fusese plecat din ţară, pentru câteva zile) şi găseşte ziarul plin de poze cu gagici goale sub care scria: „Sunt fierbinte! Stropeşte-mă pe burtă! Sună la 89.89…”. Sorinache a făcut o criză de nervi teribilă.
Va spuneam, în articolul precedent, ceva despre Gina Vişan, domnişoara care a lucrat, până mai ieri(acum trei-patru luni), la Departamentul Corectură de la ziarul Adevărul. De unde a fost dată afară şi umilită de Răzvan Corneţeanu. Managerul general.
Şmecherii de la Adevărul(vezi titlul articolului anterior) au iniţiat un atac împotriva Ginei. Am, aşa, o bănuială(dacă nu e chiar certitudine) cam cine ar fi în spatele acestei gogomănii. Băieţii(sau fetele de la Juridic) au depus(icre sterpe, într-o cochilie goală, cum ar spune un poet) la Secţia 6 de Poliţie o plângere(cry, baby, cry!) în care se spune că Gina ar fi vinovată de “ultraj împotriva bunelor maniere” şi de “violare de domiciliu”. Asta, referitor la ziua în care , aflându-se în prima zi de preaviz, a fost dată afară din sediul redacţiei, pe motiv că nu mai lucrează acolo. Ma rog, o tâmpenie marca Corneţeanu(cacofonie inevitabilă!). Aşadar “violare de domiciliu”. Adică, sediul Adevărului, din Pipera. Sună bliblic, nu? Sau, staţi puţin! Domiciliul cui? Al lui Corneţeanu? Al lui Dinu?(Nu, domne! Ce dracu’! Iar tre’ să vă spun? Nu Cornel Dinu!! Patriciu. Conu’ Patriciu!).
Băi, tată! Ce-aveţi cu Gina? V-a încreţit mocheta , când aţi târât-o afară din redacţie? V-a mânjit pereţii cu fond de ten, când nu-ştiu-ce trepăduş din firmă a împins-o afară din clădire? “Trepăduş” am zis? Adică, vreun şef de departament? Răzvan, tu tre’ să ştii! Poate a fost doar un badigard în trening mov, cu jar la cur pus de tine!
PS: Gina Vişan continuă procesul împotriva Adevărul Holding. Cazul a fost preluat de un avocat familiarizat cu “sistemul” practicat în trusturile de presă şi care mai apară şi alţi ziarişti, tot în litigii de muncă. www.avocatexpert.ro.
Da. Exact! Pe 7 ( uite, alaltăieri, cum ar veni) am avut cel de-al treilea termen în procesul pe care îl am cu alde Adevărul Holding… Ştiţi voi… Răzvan Corneţeanu şi gaşca.
“Adevăreii” s-au scărpinat puţin(sau l-au scărpinat pe jupân Dinu Patriciu) şi mi-au virat şi mie nişte “bulioane” în cont. Un fleac. I-au dat atac lui nea Dinu, probabil, la banii de trabucuri(cum ar zice amicul Tiberiu Lovin, www.reportervirtual.ro). Trabucurile dintr-o singură zi, vreau să zic.
Altminteri, distracţia merge mai departe. Următorul termen va fi pe 17 noiembrie. Subiectul? Tot “hărţuirea morală la locul de muncă”.
Şi… staţi pe-aproape. Revin, puţin mai târziu(dar tot azi) cu nişte chestii simpatice despre subiectul “Gina Vişan vs. Adevărul H.”. Cum care Gina Vişan!? Fata care a lucrat la corectură, la Adevărul şi pe care slugile lui Corneţeanu au dat-o de tocul uşii de la intrarea în redacţie. Just stay around! ; )
PS: Cazul a fost preluat de un avocat familiarizat cu “sistemul” practicat in trusturile de presa si care mai apara si alti ziaristi, tot in litigii de munca. www.avocatexpert.ro
Preludiu(ca sa zia aşa! J)
Am promis unor fete, care toată vara au lucrat pentru un beach-bar din Mamaia Nord, din dreptul complexului Estival(la „Butoaie”), că reiau,aici, pe blog, articolul care a apărut în revista FEMEIA, unde ţin, număr de număr, un jurnal personal. Este vorba de Virginia(şefa lor; Virginia, scuza-mă pentru „Cecilia”!), de Elena, Lorena, Adelina şi Cristina. Fetelor, de data asta sunteţi în formaţie completă. Îmi pare rău(motive tehnice) că în revistă unele aţi lipsit. Bine că aţi fost în poze!
Impuşcat, revoltat, dar consolat la un Beach Bar
Am fost împuşcat în coloană, zona lombară, de trei ori. Cel puţin aşa arăta radiografia pe care am făcut-o la Spitalul Municipal din Bucureşti. Cum asta? Păi, fiţi atente! Intr-o dimineaţă, cand dau să ies de sub duş, simt o durere cruntă, ca şi cum mi-ar fi înfipt cineva un cuţit în coloană. Brusc, m-am gândit la Anthony Perkins şi la scena lui din Psycho, când flutura un cuţit de tranşat porci în baia unei delicate domnişoare blonde. Nici vorbă de aşa ceva! Doar un curent de aer rece, rugina celor 44 de ani şi consecinţele sutelor de placaje la care am fost supus în toţi anii în care am jucat rugby.
Pe jumătate înţepenit, mă târâi, apoi, într-un autobuz, în care m-am bucurat de indiferenţa totală a celor care stăteau pe scaune, şi mă duc la Spitalul Municipal. Intru să-mi fac radiografia de rigoare. Asistentul tocmai intermedia, la telefon, vânzarea unei case. Ne înţelegem prin semne. Imi scot tricoul şi îi arăt centura de la blugi, nădăjduind din tot sufletul să nu ia gestul ca pe un avans sexual. Omul scutură din cap, fără să lase tefelonul de la ureche, şi mă bagă la raze. După zece minute îmi dă radiografia cu care mă duc la medicul specialist. „Ce e asta?”, mă întreabă speriat doctorul. „I don’t know, man!”, dau să-i zic. Dar tac. Pe radiografie apărea, fix în dreptul coloanei, imaginea negativă a trei capse de alamă de pe centura mea. L-am rugat cu cerul şi pământul să-mi dea radiografia, aşa ca trafoeu. Nu a vrut. Dar acum ştiu de ce mă durea spatele. Gloanţele au fost reci! J
După acest mic buletin medical să vă spun ceva despre scandalul cu Marian Dârţă, păr-stilistul suspectat că s-ar fi dedat la tandreţuri cu puşti fugiţi de-acasă. L-am cunoscut pe tip în 1997, în casă la Ozana Maria Barabancea. Nu daţi buzna pe „guagăl”, vă spun eu cine este Ozana. Poate cea mai bună voce feminină de jazz de la noi, coristă la Operă şi, potrivit presei tabloide, posesoarea celor mai mari sâni din show-bizul autohton. Pot confirma asta! Am avut cu ea o relaţie chiar strânsă, aş putea spune. Mă rog, pe vremea aia avea câteva măsuri mai mici. Imi poza cu regularitate şi îi făceam tot felul de cronici prin diverse publicaţii. Dârţă, care atunci era un tip mai decent, se afla mai tot timpul prin preajma Ozanei. Era, de fapt, ca un bichon uriaş, cu ochelari şi comportament de gay fericit că are o confidentă. Iar acum să aud grozăviile astea, cu petreecri la care erau momiţi cu dulciuri copii şi adolescenţi. Brrr! Şi am dat mâna cu Dârţă. Băiete! Un kil de bromocet, te rog!
Slavă Domnului, I’m straight! Şi uite aşa ajungem, din susburbiile mondene, din nou, la Mamaia, unde ne întâlnim cu unul din episoadele(Bună, episodule!) cele mai plăcute din lunga vară fierbinte pe care am petrecut-o la mare anul acesta pînă aproape de sfârştiul lui septembrie. Toate cele 40 şi ceva de zile de pe Litoral am fost clientul fidel al celui mai distarctiv Beach Bar din Mamaia Nord, din dreptul complexului Estival. Iar “vinovatele” au fost cele cinci sau, uneori, şase domnişoare care serveau acolo. De la Virginia, şefa lor, la Adelina, Lorena, Elena şi Cristina, blonda care mă ducea mereu cu gândul la Madonna în varianta Marlyn Monroe(Am fost la concert! Groaznic!”). Toate superdrăguţe şi superdulci! “Aoleuuuu!”, ar striga fetele dacă m-ar auzi…scriind! “Aoleuuu!”(la exclamaţia asta, toate fetele ciripeau şi se bucurau ca un stol de rândunele care tocmai fuseseră anunţate că a venit primăvara), zic şi eu. Fetele îmi spuneau Dl. Gosser(pentru pasionatele de fresh-uri şi apă plată, asta e o marcă de bere!) J Şi asta, pe bună dreptate. Nu m-am întîlnit cu apa decât în mare, la duşuri şi în ciorbă. Girls, pentru toate momentele plăcute şi distractive de la Beach bar, o dedicaţie specială(intraţi pe youtube!): “Sweat”/Inner Circle! See you next year!
Explicaţii:
Foto 1 – ACEL beach-bar! Tarziu, în septembrie.
Foto 2 – Superband – Me & VEGA GIRLS, adică Adelina, Virginia, Cristina,Lorena si Elena, care nu se vede acum, dar e in fotografia nr.3, adoua din stanga.
Foto 3(cu dedicaţie) – „Girls just want to have fun”/Cindy Lauper
Salut!
…dupa ceva vreme. Nu stiu daca v-am spus, dar urmatorul termen in procesul cu deştepţii de la Adevărul va fi pe 7 octombrie. Domnişoara avocat care îi reprezintă a adus niste acte noi la dosar in care Holdingul spune că ar fi iniţiat procedura prin care să mi se dea banii cuveniţi din sporurile pe care nu le+au respectat la timpul lor. La fiecare săptămână scutur delicat cardul şi nu se aude nimic. Se mişcă greu băieţii… sau chiar deloc. In fine… E o chestiune de ordin secundar. Altceva m-a intrigat din cele depuse la dosar. Este vorba de un referat semnat de fosta mea şefă de secţie, Simona Ionescu(odinioară eram în relaţii foarte bune), prin care spune că într-o anumită zi (din perioada care a urmat rezilierii contractului meu de drepturi de autor, dictată de R. Corneţeanu) am lipsit nemotivat din redacţie. Mi-a lăsat un gust amar chestia asta… Mi-am aminitit doar de vremurile in care făceam echipă, la Evenimentul zilei cu Silviu, soţul Simonei(semna “Paul Tudoran”) şi când mă suna omul, de multe ori, să-mi zică mersi după ce îi apărea semnătura la vreo anchetă sau la vreun reportaj pe care îl făcusem singur… Dar astea sunt lucruri perisabile, nu?
Şi, altă chestie! Pe referatul respectiv apare şi o rezoluţie -nu am recunoscut semnătura, dar este vorba, desigur, despre vreun şef…Corneţeanu, Halpert sau Cristi Stancu- şi rezoluţia spune aşa: “Oana, ştii despre ce caz e vorba!”…Oana fiind simpatica tipă care conduce serviciul de Resurse umane… Quod erat demonstrandum!
Anyway! Mai vorbim pe tema asta după teremenul din octombrie. Până una alta, imi voi relua postările mai relaxate… De genul “jurnalelor” pe care le public în fiecare lună în revista FEMEIA… Dar şi alte chestii..
Apropo… tot am vrut să mă bag şi eu în seamă cu nişte comentarii despre codul ziariştilor (sau cum îi spune) elaborat/scris/compilat/creat de G. Cartianu..o mică introducere! Mă ştiu cu Grigore de la începutul anilor 90 dar nu cred că am schimbat zece vorbe cu el. Mai mult am vorbit cu Liliana, soţia lui -o femeie de o delicateţe şi o cumsecădenie deosebite, cu care am fost coleg prin 1999 la Informaţia de prânz a lui Adrian Sârbu.
Pe Cartianu l-am întâlnit prima oară când eu eram la România liberă, iar el la EVZ Grigore se ocupa de înscrierile la prima ediţie a Cupei presei la fotbal… M-am dus atunci în redacţie la el cu Claudiu Hârceagă(nu are rost să-l prezint pe om…ziariştii purii ştiu despre cine e vorba)… Şi cam atât…La Adevărul, în patru luni, ne-am salutat de două ori… Si eu sunt un tip f.f.f prietenos!
Aaaa! Să nu uit! Atunci, în 1993, parcă, i-am rupt pe ăia de la Adevărul cu 5-0! Iar eu am dat două goluri…
Dar vroiam să spun ceva despre “Codul lui Cartianu”..La câteva zile după ce l-a popularizat prin redacţie, a băgat o chestie într-un editorial de-al lui… zicea că nu-ştiu-cine “a prăduit” nişte bani … ceva de genul ăasta… E o confuzie pe care mulţi o fac… “A prădui” nu este tot una cu “a prăda”. “A prădui” înseamnă “a sifona, a da în gât, a turna…”… Desigur, există şi o portiţă. DEX-ul spune că “a prădui” înseamnă şi a cheltui fără rost, a risipi… Dar asta nu e o scuyă pentru confuzie… Nu e mare lucru, dar îmi stătea pe creier. Şi nu e un atac(nici nu are cum să fie, un astfel de lucru minor) la Cartianu…
Adică şi marii maeştri mai greşesc! Sau cum zicea cineva “Şi zeii se cacă!”
Keep smiling!
PRECIZARE!
NU am timp de corectura la litera!!! In acelaşi timp lucrez la un grătar!!!
Hai noroc!
Revin cu date despre procesul pe care îl am cu Adevărul Holding. Am avut primul termen pe 22 aprilie, dată la care am depus o completare la acţiunea iniţială. De data aceasta, după ce m-am sfătuit şi cu cei de la MEDIASIND, dar şi cu alţi prieteni cu cunoştinţe juridice, am cerut şi onorarea, din partea trustului de presă, a obligaţiilor prevăzute în Contractul colectiv de muncă pe breaslă, document la care Adevărul H. este semnatar. Chit că Răzvan Corneţeanu, directorul general al A.H. huleşte aceste obligaţii pe unde apucă, arătând, ca un capitalist zelos, dospit sub pulpana sacourilor marelui Patriciu, o iritare teribilă faţă de drepturile angajaţilor. „La muncă, bă, nu la cerşit drepturi!” Mama voastră de ziarişti! SMILE.
In fine, tot la primul termen, distinsa doamnă avocat care reprezintă Adevărul H. în proces, a depus o întâmpinare la acţiunea mea. Următorul termen, acordat pentru studierea de către ambele părţi a documentelor depuse va avea loc pe 17 iunie. Voi fi, desigur, acolo. Deocamdată nu mi-am angajat niciun avocat. Voi organiza un casting pe tema asta. SMILE!
Şi acum, să ne relaxăm puţin. Am fost impresionat de numărul foarte mare –zic eu- de comentarii şi accesări de care tentativa mea de blog şi articolul legat de proces postat au avut parte. Nu am vocaţie de blogger(prefer să-mi consum timpul lucrând la cele două romane pe care le am în pregătire) şi, tehnic vorbind, trebuie să apelez mereu la cineva din preajma mea pentru a mă ajuta să postez una-alta. Aşadar, am fost încurajat foarte mult, am fost şi huiduit sau ironizat de negrişorii lui Corneţeanu. Iar unii, din fericire puţini, neutri, cred, au dovedit că nu au înţeles mare lucru din demersul meu. „Ce, bă!? Au ţipat şefii la tine şi te-ai supărat? Ce, ţie îţi ardea de concedii, de asta te-ai enervat?”. Aici e o chestie pe care ori o ai, ori nu o ai. Ori o înţelegi, ori nu o înţelegi. Principiile, vorba marelui Corneliu Coposu, nu se negociază(desigur, în marketing şi pe piaţă se poate călca totul în picioare, nu?). Şi, la urma urmei, e treaba fiecăruia pe cât şi cum se vinde.
Altminteri, din postura de freelancer(corespondent special al revistei Convergences, din Strasbourg şi semnatarul unei rubrici/pagini permanente, lună de lună, număr de număr, în revista FEMEIA) ţin neapărat să spun că mă simt SUPERBINE! Eeei, îmi cam lipsesc serviciile de week-end, orele de stat aiurea în redacţie, camerele de supraveghere(pentru securitatea noastră, nu!?), comunicatele penibile de pe intranet, hârtiile care veneau de la Resurse Umane(Chiar nu am nimic cu fetele de acolo. Sunt drăguţe şi amabile, iar de Oana chiar îmi plăcea).
Răzvan Corneţeanu. Nu am un război cu omul ăsta. Deşi m-a enervat teribil. O fi competent pe parte de marketing, dar duduie băşinile în el. Dar poate omul e calin şi dulce cu familia lui, cu gagicile lui şi cu Dinu. Nu, domne, nu Cornel Dinu. Ci marele Patriciu, care-i umflă contul şi aerele de director. Mă rog, probabil că acolo sus, gazul e mai tare şi te ia de cap. Dar altceva vreau să comentez. A stat de vorbă, la un interviu, cu Iulian Comănescu, pe blogul acestuia. Am citit ceva pe-acolo. Omul e un finuţ. A băgat la „bă” şi „mă” la greu. A spus câteva lucruri interesante, stufoase, dar şi multe inepţii. Şi nu vorbesc aici de criticile stupide la adresa contractului colectiv de muncă. Răzvan, referindu-se la declinul presei scrise şi la cauzele acestuia, a spus că presa scrisă din România e de proastă calitate. Acum, ce să înţelegem? Că se referea şi la publicaţiile de la Adevărul H.? Şi a pus tunurile şi pe ziarişti, insinuând că majoritatea sunt nişte idioţi. Sau ceva de genul ăsta, negândind sau durând-ul de-a dreptul în poponeţ că îşi poate jigni prin aceste afirmaţiii proprii angajaţi. Ca şi cum el nu ar avea nicio contribuţie la vulgarizarea presei(în opinia mea, chestiune aflată în directă legătură cu non-calitatea presei). Şi asta în virutea unor principii manageriale mai presus şi în detrimentul tocmai al calităţii presei, de absenţa căreia se plânge Corneţeanu. Şi, omului îi mai scapă nişte chestii. Se plânge (sau invocă) de non-calitatea presei, şi chiar de a ziariştilor, dar nu înţelege că acest lucru s-a petrecut şi din cauza lui şi altora de pe acelaşi palier profesional. Şi cei care au intrat în presă la începutul anilor 90 înţeleg asta foarte bine. Principiile manageriale actuale, alea care umflă conturile sau care gâdilă orgoliile marilor patroni de presă, sunt cele care au ucis spiritul creativ al ziariştilor. Căci, asta e! Presa nu mai are spirit. Are foarte mulţi ziarişti-funcţionari, soldăţei ascultători, care scriu minuni de genul „Shakespeare, autorul romanului HAMLET” sau care au consacrat expresii de genul „Uite, frate, ce bunăciuni!”, „Răduleasco, eşti dilie!” şi mii de altele la fel. Tâmpenii manageriate chiar de Corneţeanu.
Hai că m-am enervat! SMILE!
Ne mai auzim. Toate cele bune!
Reiau serialul si voi sari cateva episoade. Pentru cei care nu stiu, este vorba de un Jurnal de vanatoare publicat lunar, numar de numar, in revista FEMEIA. O rubrica distractiva, in care mai mai ca as face si dezvăluiri, dar cel mai adesea povestesc niste chestii draguţe care mi se intampla in timpul unei luni. Başca incursiunile in trecut.
Jurnal de vânătoare 6 martie 2009
T1: Manii, scandal, stil şi, în final, o melodie!
Cristian Botez
Am mania organizării lucrurilor şi a planificării până în cele mai mici amănunte, chiar şi a celor mai banale acţiuni. Şi vă dau câteva exemple, începând cu planificarea. Să spunem că sunt în pat sau în maşină şi urmează să mă deplasez într-un loc, să fac ceva şi să vorbesc cu cineva. Ei, bine, până să încep să fac toată acea succesiune de acţiuni, le exersez, ca să spun aşa, şi le vizualizez gest cu gest, în cele mai mici detalii, până obosesc. Apoi, cu organizarea lucrurilor. Am, perioade când, de exemplu, dacă întind rufe (să nu râdeţi, sunt şef la bucătărie şi peste maşina de spălat!!), asortez cârligele la culoare cu rufele. Şi dacă stau de vorbă cu cineva, la el/ea în birou, am tendinţa să aranjez obiectele de pe birou sau să le evaluez conţinutul ori greutatea. O dată, în timpul unei partide de sex, m-am surprins că împătuream, la linie, tricourile din jurul meu! E grav nu? Se numeşte ceva de genul profil compulsiv şi este specific persoanelor super active. Intelectual şi fizic! J Asta, aşa, ca să mă scot. Oricum, sunt tovarăş, la chestia asta, cu David Beckam şi Wentworth Miller, care îl joacă pe Scofield în Prison Brake.
Ţine-ţi pasul cu mine, căci vreau să vă duc la nişte chestii interesante. Aşa, mai luaţi o gură de cafea, Martini sau iaurt cu fructe şi fibre şi… puţină atenţie! Vorbeam de organizare, nu? Problema cu organizarea e că, în cele mai multe ori, duce la haos, Revoluţii, crize mondiale. Ca mai apoi să o iei de la capăt. Ca şi cu perioadele de calm. Sfârşesc într-un scandal. Ce se-ntâmplă(vorba lui nea Nicu Văcăroiu)? Am ajuns la un mare conflict cu un mare şmecher din presă, mega manager –ce mai! superstar de companie!- într-un trust cu nume ce aminteşte de presa ceuaşuşistă. Ideea e că băiatul ăsta, un Răzvan, şi-a încălecat rău angajaţii, tăvălind principii şi legi. Foarte pe scurt, eu m-am opus, spunându-i că nu pot fi ziarist câd ies pe uşa redacţiei şi cârpă în interior. Iar omul s-a răzbunat. Mai multe amănunte pe cristianbotez.wordpress. In fine, hai s-o scurtez şi să ajung la lucruri mai distractive. Ziariştii sunt de mai multe feluri. Sau cum zicea un bucătar: „oamenii sunt de două feluri: felul întâi şi felul doi”. Nu, acum pe bune. Aparţin generaţiei care în anii 90 ducea tirajele ziarelor la sute de mii de exemplare, dacă nu chiar la milionul de copii.. O, tempora! Câtă poezie! Vreau să vă faceţi o mică imagine despre stilul acelor ani. Noi, cei din gaşca aia, suntem împrăştiaţi acum pe fel şi fel de publicaţii. Ne recunoaşteţi uşor. Călcătura apăsată, ochi de vultur, zîmbet misterios… Hey! J Glumesc! Relaxaţi-vă! Anyway, avem un stil de a lucra de a lucra pe teren şi de a obţine informaţii pe care n-o să-l găsiţi în niciun manual de specialitate. Era, odată –şi cu ocazia asta vi-l prezint pe camaradul meu de arme şi condei Cristian Burcioiu (de ani buni semnează în Libertatea; criminalistică, de regulă) la o crimă, într-un bloc insalubru din Piaţa Reşiţa, Berceni. Lucram amândoi la Evenimentul zilei. Iarnă, frig, seară. Noi, paltoane lungi, de „hailanderi”, ochelari de soare full black. Pe hol, în bloc, unde fusese înjunghiat mortal un om, o doamnă în capot ştergea cu o cârpă sângele de pe linoleumul verde. „Sărut mîinile… Spuneţi-ne şi nouă alea-alea”. „Dar de unde sunteţi, că miliţia şi procuratura au fost deja?” Femeia, agilă la minte ca o gazelă în călduri. Problema e că noi nu prea spuneam, când făceam investigaţii, că suntem de la presă. Ne şi ajuta asta şi, oricum, era şi mai distractiv. „Păi”, îi zicem doamnei, „suntem de la Serviciile secrete!”. Ea nu se lasă. „O legitimaţie aveţi?”. „Păi, cum să avem, doamnă, dacă e secret?!”. Stă, se gîndeşte şi spune: „Aha! Păi, atunci să vă zic!”. Într-un sfert de oră aveam profilele psihologice ale tuturor locatarilor din bloc şi amănunte despre crimă pentru care ne-ar fi invidiat şi mama criminaliştilor care se ocupau de cazul respectiv.
Mesajul (către conţopiştii şi trepăduşii de firmă) era că neconvenţionalismul şi stilul fac diferenţa. Şi în presă! Aş vrea să mă opresc aici, dar sunt sigur că o să mă sune (sunteţi în reality time!) Crista Darie, editorul coordonator, şi o să-mi mai ceară vreo 500 de semne (deja am 300, Crista!).
Aaaa! Ia te uită! A venit primăvara! „Ti-am luuuuat un mărţişor/Să-ţi murrrrmure el/Cât de mult de iubesc!”. Il ştiu pe tot, dar la vocea mea… mai bine vă iert.
PS: Aş vrea să am timp să ascult, măcar două minute din Sonata 32 de Haydn.
Am trăit, timp de patru luni şi câteva zile(1 oct. 2008-9 fev. 2009), una din cele mai nefericite perioade din cariera mea de ziarist, ca reporter special la tabloidul Click!. M-am decis sa iau atitudine faţă de ce mi s-a întâmplat la acest ziar şi sper ca cele relatate de mine în materialul următor să-i ajute pe cei interesaţi -şi mă refer la colegii de breaslă, mai tineri sau din generaţia mea, să se orienteze mai bine în această lume a noastră.
Povestea o găsiţi mai jos şi reprezintă acţiunea in justitie depusă la Tribunalul Bucureşti-secţia Litigii de muncă, acţiune în care demasc abuzurile care se practica la Adevarul Holding SA.
TRIBUNALUL BUCURESTI
SECTIA A VIII-A LITIGII DE MUNCA
DOMNULE PRESEDINTE,
Subsemnatul, CRISTIAN STEFANITA BOTEZ, formulez
CERERE DE CHEMARE IN JUDECATA
In contradictoriu cu S.C. MEDIA PROMOVALORES S.R.L., cu sediul in Bucuresti, str…….. nr……., sector ….,
Pentru ca in baza probelor ce le veti administra, sa constatati si sa dispuneti:
- Obligarea paratei la plata de daune morale in suma de 1 (un) Ron, pentru hartuire morala la locul de munca.
- Obligarea paratei sa publice pe cheltuiala ei, in ziarul Click!, atat in editia tiparita, cat si in cea online, intr-o singura aparitie, dispozitivul integral al hotararii pe care o veti pronunta, in termen de maxim 15 zile de la data redactarii acesteia de catre instanta.
- Obligarea paratei la cheltuieli de judecata.
Preambul – Situatia de fapt
M-am angajat la ziarul Click! Pe 1 octombrie 2008, la câteva zile după ce îmi încheiasem contractele cu Antena 1. Am stabilit, în discuţiile premergătoare pe care le-am avut cu Simona Ionescu, redactor-şef adjunct al ziarului şi cea care urma să îmi fie şefă directă, să fiu angajat ca reporter special în cadrul Secţiei Investigaţii, cu un salariu net de 3.200 de lei, fapt acceptat şi de redactorul şef al publicaţiei, Cristian Stancu. Menţionez că în cei 18 ani de presă centrală, în presă scrisă, radio şi televiziune, am avut permanent acest statut, de reporter special, funcţie care defineşte ziaristul capabil să scrie în orice domeniu şi să abordeze orice gen publicistic.
Dupa câteva zile am semnat cu parata, care face parte din trustul Adevarul Holding si este detinatoare a ziarului Click!, două contracte, un contract de muncă – nr. …/…., pentru suma de…. 850 lei brut (650 net) şi unul de cesiune de drepturi de autor – nr. ……./…….., pentru suma de 2.700 lei brut (2.511 net), după tipicul obişnuit în lumea presei. Fără posibilitatea unor negocieri în amănunt, după reţeta “salariul minim pe economie pe contractul de muncă, restul banilor conveniţi pe contractul de cesiune de drepturi de autor”.
Pana la jumatatea lunii Decembrie 2008, am publicat materiale jurnalistice, cu ilustraţie proprie, atât pentru Secţia Investigaţii, cât şi pentru cele de Monden şi Sport.
DOMNULUI PRESEDINTE AL TRIBUNALULUI BUCURESTI
- SECTIA LITIGII DE MUNCA -
Aşadar, la miljlocul lunii decembrie, am primit din partea departamentului Resurse Umane un formular, un tabel –anexă în acest dosar, intitulat “declaraţie de colaborări externe”, în care mi se cerea să declar dacă mai lucrez în altă parte, dacă sunt acţionar sau manager la vreo firmă, cât câştig din aceste activităţi şi câte ore pe săptămână aloc acestor activităţi!
Mi s-a părut anormal să dau curs acestei solicitări, în primul rând pentru că nu ştiam la ce fel de colaborări externe se face referire. Apoi, dacă aş fi avut vreun contract de “colaborare”, sub orice formă, anterioară semnării contractelor cu cei de la Click!, ştiam că nu sunt obligat să dau astfel de explicaţii.
Mai mult, legat de cererea de a declara “cât câştig in alta parte”, se presupunea că în eventualitatea existenţei vreunui alt contract, exista o clauză de confidenţialitate în ceea ce priveşte veniturile câştigate. Am vrut, cu toate acestea, să aflu mai multe despre aceste solicitări, astfel că am retrimis formularul departamentului Resurse Umane, solicitand precizări asupra a ceea ce înseamnă “Colaborări externe”. Angajata din acest departament careia i-am inmanat formularul l-a luat si, aruncandu-si sumar ochii pe el, mi-a spus “Nu ai trecut CNP-ul”. Am raspuns ca nu inteleg de ce le trebuie CNP-ul meu pe foaia aia, ca doar au buletinul meu. Abia atunci s-a uitat cu atentie la ce scrisesem si mi-a spus: “nu pot primi asa ceva”. I-am lasat, totusi, raspunsul pe birou.
Nu am primit niciun răspuns oficial, dar “mi-au ajuns la urechi” vorbe despre faptul ca “acolo sus”, in conducerea companiei, cineva fusese iritat de raspunsul meu.
La câteva zile după acest episod, am găsit pe birou un alt formular. Era un tabel în care eram solicitat să îmi programez concediul pe anul 2009. Asta, după ce mi se comunicase că 2(două) zile din concediul pe anul 2009 mi se “consumaseră” pentru perioada de Sărbători ale sfârşitului anului 2008 ! Fără să fiu întrebat sau consultat, ca un fel de acceptare tacită de catre toţi angajaţii, în vederea asigurării unor perioade de permanenţă pentru zilele de Crăciun şi Revelion.
In acelaşi timp cu primirea formularului de programare a concediului, pe sistemul Intranet, de comunicare electronică, am primit o “circulară” semnată de Directorul de trust, Răzvan Corneţeanu –anexă în dosar, prin care toţi angajaţii erau anunţaţi că “sunt obligaţi să-şi programeze concediul după cum urmează…”:(vezi anexa)
“Angajaţii sunt obligaţi să programeze şi să efectueze concediul de odihnă după cum urmează:
a. Două zile pentru perioada sărbatorilor de iarnă (20 decembrie – 05 ianuarie);
b. În perioada low season, 01 ianuarie – 17 mai, se va efectua jumătate din concediu;
c. În perioada high season, 18 mai – 20 septembrie, se va lua cealaltă jumătate;
d. În perioada 21 septembrie – 01 decembrie se vor acorda concedii doar noilor veniţi în companie care trebuie să-şi efectueze zilele de concediu la care au dreptul până la sfârşitul anului, dar cu respectarea primului punct;
e. În perioada 01 – 19 decembrie nu se va aproba nici un concediu de odihnă;
Angajatul poate să programeze şi să efectueze concediul de odihnă în perioade de maximum 10 zile lucrătoare neîntrerupte. Angajatul nu îşi poate fracţiona concediul de odihnă în perioade mai mici de 3 zile lucrătoare.
Vă mai amintim că zilele de concediu de odihnă neefectuate într-un an calendaristic, nu se reportează pentru anul viitor şi nu vor fi remunerate.
Fiecare şef de departament a primit o listă cu numărul de zile de concediu de odihnă la care au dreptul angajaţii din departament şi va trebui să completeze tabelul de planificare a concediilor. “
Intrigat de faptul că solicitarea era contrarară prevederilor legii şi îmi aducea prejudicii în ceea ce priveşte modul în care aş fi putut beneficia de concediul de odihnă legal prevăzut, am cerut lămuriri în cadrul Secţiei. În mod concret, colegei mele, Cristina Marcu, desemnată de Simona Ionescu, redactor-şef adjunct, să coordoneze Secţia de Investigaţii.
Mi s-a spus că acestea sunt regulile pentru toţi şi “că toată lumea face la fel”.
Dincolo de faptul că solicitarea era formulată contrar prevederilor Codului Muncii, mi s-a părut de neacceptat ca, la o vechime de 24 de ani de muncă, şi 18, în presă, să fiu tratat în acest fel.
Drept urmare, am cerut lămuriri celor de la Resurse Umane.
Şefa acestui serviciu mi-a spus acelaşi lucru. “Acestea sunt regulile companiei. Cum te programezi acum rămâne bătut în cuie. Nicio zi în minus sau în plus. Am fost şi în instanţă cu astfel de probleme”. Fără să-mi fi spus şi cu ce rezultate…
Astfel, o zi mai tarziu, am revenit la Resurse Umane cu răspunsul meu scris la solicitarea de programare a concediului pe anul 2009. Am cerut să îmi fie înregistrata programarea de concediu, care continea urmatoarele date:
“-15 zile lucratoare, legate, in intervalul 15 iunie -15 septembrie 2009, urmand ca datele exacte ale efectuarii concediului sa vi le comunic prin cererea efectiva de concediu pe care urmeaza sa v-o depun anterior efectuarii acestuia, cerere prin care voi solicita si acordarea indemnizatiei de concediu, pentru a-mi fi platita in avans, conform legii.
-Restul de 10 zile de concediu de odihna, de care beneficiez conform vechimii in munca, urmeaza sa le efectuez fractionat sau legat, in momentul in care voi avea nevoie efectiv de zile libere pentru rezolvarea unor situatii neprevazute, astfel: 4 zile in perioada 5 ianuarie – 6 aprilie, 2 zile in perioada 7 aprilie- 12 iunie 2009 si 4 zile in perioada 16 septembrie – 31 decembrie 2009.”
In finalul programarii de concediu am invocat art. 143 din Codul Muncii.
Dana Filip, din cadrul Departamentului Resurse Umane, a luat programarea mea, si după ce a citit conţinutul, pufnind de câteva ori, a zis că nu-mi inregistreaza cererea de concediu şi mi-a spus să mă duc la unul din directori să mi-o aprobe. Nu era decât un răspuns la o solicitare de-a lor, şi nu o cerere din partea mea. Am plecat, atunci, fără alte comentarii. O zi mai târziu, pe 17.12.2008, am trimis programarea prin poştă, cu confirmare de primire.
Câteva zile nu s-a produs nicio reacţie.
În ziua de 23 decembrie, în timp ce eram la redacţie, am fost chemat de Directorul editorial Adrian Halpert, într-un birou.
La scurt timp a venit şi Răzvan Corneţeanu, directorul general al trustului Adevărul Holding. Avea în mână programarea de concediu pe care o trimisesem prin poştă, plus răspunsul meu scris la solicitarea privind “colaborările externe”.
“Tu ai trimis hârtiile astea?”, m-a întrebat Cornăţeanu, vădit iritat.
“Da!”, i-am răspuns.
“Cum crezi că poate compania să lucreze cu cineva care trimite astfel de notificări?”, m-a întrebat.
I-am spus că nu era vorba de o notificare, ci de un răspuns civilizat şi legal la o solicitare din partea Departamentului Resurse Umane. Şi i-am spus că şi în contract era specificat clar faptul că “între părţi comunicarea se va face în scris”. Am spus, de asemenea, că atâta timp cât nimeni dintre angajatii firmei nu a acceptat să primească răspunsul meu cu privire la planificarea concediului, nu aveam la dispoziţie decât varianta comunicării prin poştă.
Mi-a spus atunci că în loc să mă concentrez asupra muncii, “mă ţin de notificări.”
I-am răspuns că mi-a luat fix zece minute să scriu acel răpsuns şi că dacă vrea indicii asupra muncii mele de reporter special să consulte colecţia ziarului Click!
Mi-a spus că sunt ciudat, că nu acceptă un astfel de precedent în companie, “că ce-ar fi dacă toţi mi-ar trimite astfel de scrisori?”.
I-am raspuns că nu pot să fiu de acord cu ilegalităţi în materie de Dreptul muncii pe spatele meu şi că nu pot accepta să fiu ziarist dincolo de uşa firmei, şi cârpă în interiorul redacţiei.
Mi-a raspuns: “atunci, să încheiem, de comun acord, colaborarea.”
Am spus “NU.”
In clipa următoare a chemat-o pe şefa Deparatamentului Resurse Umane şi i-a spus spus ca de a doua zi, 24 decembrie 2008, să-mi desfacă contractul de cesiune de drepturi de autor. Iar dacă vreau să rămân angajat pe contractul de muncă, pe un salariu de numai 600 lei, să vin în continuare la muncă, urmând ca, daca ma “încăpăţânez sa nu îmi dau demisia, ceea ce este puţin probabil, peste un timp să se restructureze postul”
Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la Răzvan Corneţeanu.
Am realizat, instantaneu, că am fost victima acestui veritabil instrument de şantaj pentru ziarişti, care este contractul de cesiune de drepturi de autor.
Dacă îndrăzneşti să îţi ceri drepturile pe partea legală, eşti executat imediat.
Îmi permit sa fac o paranteză:
Marile aşa-zise “restructurări din cauza crizei economice” care se fac în instituţiile de presă în ultimele luni, se fac pe acelaşi tipar. Ziariştilor li se reziliază contractele de drepturi de autor, în baza cărora îşi primesc cu adevărat banii, contracte care se reziliază printr-o simplă scrisoare. Nu e nevoie de motiv, în multe cazuri nu e nevoie nici de preaviz. Ramaşi cu 600 de lei pe cartea de muncă şi trebuind să alerge dupa ştiri nu 8 ore, ci oricâte ore zi şi noapte – pentru că ziaristul este ziarist 24 de ore din 24 – după câteva zile sau săptămâni cedeaza şi îşi dau demisia, în căutarea altui angajator – radio, televiziune sau ziar – unde vor intra din nou, fără drept de apel, în caruselul “drepturilor de autor”.
Acest sistem functioneaza de la inceputul anilor 2000, cu acordul tacit al statului.
M-a durut sa aflu ca la finalul recentei intrevederi dintre Emil Boc, Mircea Geoana si reprezentantii Clubului Roman de presa, – patroni, directori de media si ziaristi apropiati patronatului media, intrevedere ocazionata de intentia Guvernului de a scoate in “ilegalitate” contractele de drepturi de autor, – s-a pecetluit inca o data acest sistem abuziv aplicat ziaristilor.
“Nu vom desfiinta contractele de drepturi de autor pentru ziaristi, este dreptul ziaristilor sa fie platiti pentru munca lor”, a declamat Mircea Geoana la iesirea de la intrevedere, unde, cel mai probabil, marii patroni de presa au implorat Guvernul sa nu le strice “socotelile”, pentru ca ar fi insemnat sa fie obligati sa treaca pe cartile de munca, salariile integrale ale ziaristilor. Si asta ar fi insemnat impozite mai mari, deci, implicit, costuri mai mari pentru firmele lor. Si ar mai fi insemnat disparitia sistemului de control si santaj al ziaristilor executat prin intermediul acestor contracte de cesiune incheiate in paralel cu cartea de munca.
Asa cum am aratat, contractul paralel de drepturi de autor mi-a fost impus la angajare de catre parata, la fel ca tuturor celorlalti ziaristi colegi de la Click!. Dincolo de avantajul material al paratei, deja aratat - care, folosind contractele de cesiune de drepturi de autor evita sa plateasca impozite mai mari pe salarii, acest contract este, in fapt, “demisia” in alb pe care o semnezi la momentul angajarii, intrucat, daca indraznesti sa “cracnesti” in fata angajatorului/cesionar, indiferent pe ce tema, in secunda urmatoare esti “penalizat” cu rezilierea contractului. Reziliere prin care, practic, iti pierzi veniturile. La fel cum am pierdut eu 3.441 de lei, reprezentand banii din drepturile de autor ce mi s-ar fi cuvenit pentru sfarsitul lunii Decembrie 2008 si pentru luna ianuarie 2009…
In sprijinul celor afirmate, veti putea constata ca din cei circa 500 de ziaristi care lucreaza in cadrul Adevarul Holding, inclusiv in ograda paratei, tot atatia au in acelasi timp contract de munca – pe cateva sute de lei – , si contracte de drepturi de autor, in baza carora primesc restul de venituri negociate pentru munca depusa – duble, triple sau chiar mai mari, fata de cele de pe cartea de munca. Si asta nu pentru ca asa ar fi vrut colegii mei de breasla, ci pentru ca asa li s-a impus.
Regula este: accepti drepturile de autor, sau esti somer.
Si tot in sprijinul celor afirmate sta marturie cartea mea de munca, unde veti putea observa ca, de la Revolutie incoace, de cand am devenit ziarist, nu am avut niciodata venituri mai mari de cateva sute de lei (milioane de lei vechi), din acelasi motiv: la toti angajatorii din presa in care am lucrat, mi s-au impus, in paralel cu contractul de munca, contractele de cesiune de drepturi de autor.
Inchei paranteza.
Am continuat să vin la serviciu şi în noile condiţii. Eram reporter special cu doar 600 de lei pe lună. Colegii se uitau in fiecare zi surprinsi la mine, mirati de faptul ca ma mai vad in redactie.
Imediat dupa Anul Nou, o colega care se ocupa de repartizarea turelor de week-end (pentru ca, Da, am lucrat si in week-end-uri) si a zilelor de “serviciu” in redactie (o astfel de zi inseamna sosirea la ora 9 in redactie si plecarea la ora 21), m-a intrebat daca “ma mai baga in schema”. I-am spus ca Da, normal, continui sa vin la munca. M-a intrebat, cu mila in glas: “Cum, mai muncesti pe 6 milioane? Am crezut ca pleci de tot. Ce o sa te faci? “…
În tot timpul acesta, pe aproape întreg parcursul lunii ianuarie 2009, nu am fost anunţat oficial, in scris, că mi s-a reziliat contractul de cesiune de drepturi de autor.
Abia spre sfârşitul lunii am fost chemat la Resurse Umane unde, aceeaşi Dana Filip mi-a pus în faţă nişte hartii, spunându-mi că sunt comunicările de încetare a contractului de cesiune de drepturi de autor.
Mi-a zis că am două variante: “semnezi de primire sau scrii că nu vrei să semnezi” !
Nu mi s-a părut deloc corectă procedura, astfel că nu am semnat nimic, cu exceptia articolului din ziar de a doua zi…
O săptămână mai târziu mi-a ajuns la urechi că aş fi fost pus absent pentru o zi de luni în care nu aş fi venit la serviciu, respectiv ziua de 26 ianuarie.
Precizez că munca mea, de reporter special, de reporter de investigaţii, este, prin excelenţă, una de teren. Chiar si in fisa postului este mentionat acest lucru: “reporter de teren”.
Este absurd, din perspectiva acestei profesii, şi mai ales a celei izvorâte din statutul de reporter special sau de investigaţii, să ceri socoteală pentru timpul petrecut în afara redacţiei, atâta vreme cât numai investigatiile pe teren si contactul direct cu sursele, cu evenimentele si cu protagonistii acestora conduce la realizarea materialelor specifice care sunt publicate în ziar.
Nu am reuşit sa aflu, nici până acum, dacă acest episod a fost generat de un raport pornit din Secţia de Investigaţii sau a fost “opera” observării prin camerele de supraveghere de către alte persoane. Cert este că nu am fost întrebat niciodată ce am făcut în acea zi, ce s-a întâmplat cu mine, de ce “nu am venit”, la ce am lucrat. Pe de altă parte nici eu nu am considerat necesar să dau lămuriri cu privire la acea zi, atata timp cat eu am fost la munca, pe teren, ca de obicei.
Pe tot parcursul lunii ianuarie am simţit o schimbare de comportament din partea celor din jurul meu, colegii mei de redactie. Cei care aflaseră de ceea ce mi se întâmplase sau cei cărora le povesteam eu, se fereau să comenteze.
Aveam să aflu, în afara redacţiei, – pentru ca in redactie nu prea mai avea nimeni curaj sa se apropie si sa imi vorbeasca, multi dintre colegi nici macar nu imi mai raspundeau la salutul de “buna ziua” de teama ca, fiind vazuti in preajma mea, pot fi asociati cu “paria din institutie” – că toţi se ştiau urmăriţi-văzuţi şi ascultaţi, prin camerele de supraveghere montate in cladire.
De asemenea, în cadrul Secţiei din care făceam parte, am început să mă simt izolat. Într-un fel îi înţelegeam pe colegii mei şi nu am ce să le reproşez. Într-un mediu în care eşti urmărit minut cu minut şi orice opinie contrară celei dictate de conducerea companiei, era tratată ca un delict, puteai fi “executat” oricând, si cine ar risca asa ceva ??
Nu pot să nu spun însă că m-am simţit abandonat în faţa atacului conducerii companiei, o atitudine pe care personal, ca ziarist, nu o pot concepe. Şi aceasta atitudine nu poate decât să imi confirme, din păcate, încă odată, că în această breaslă solidaritatea nu există, iar curajul opiniei nu se manifestă decât atunci când este bine remunerat şi direcţionat cu grijă de patronat.
Desigur, colegii mei au scuza dependenţei de un salariu care le asigură subzistenţa, si mai ales cea a spectrului rezilierii contractului de cesiune de drepturi de autor, la fel ca in cazul meu, situatie in care ar ramane sa munceasca doar pe 600 de lei, ca si mine, si in cele din urma ar claca, si ar pleca, la fel ca mine.
In acest context, consider cu atât mai ticăloasă practica conducerii companiei care, prin mijloace fruste, fără echivoc, a îngenuncheat ideea de jurnalist liber.
Fie că o recunosc sau nu cei mai mulţi dintre ziaristi.
Revenind la cursul evenimentelor, vreau să mai spun că, spre sfârşitul lunii ianuarie, am fost sunat de Dana Filip, de la Resurse Umane, care m-a anunţat că nu voi mai primi salariul pe card, ci îl voi ridica de la casierie.
Când am întrebat cât am de luat, mi-a spus că nu poate să divulge suma.
Aveam să aflu, odata ajuns in redactie, că este vorba de doar 219 de lei, asta după ce mi se opriseră 491 de lei pentru “depăşirile de la mobilul de serviciu, pe lunile decembrie şi ianuarie.” Pe “fluturasul de salariu”, suma apare trecuta drept “telefoane casierie”.
Menţionez că “fluturaşul” de salariu pentru luna ianuarie l-am ridicat de la Resurse Umane, după câteva zile. Casieriţa îmi spusese, deja, că “aici aşa se practică”. Am mai primit doar “fluturasul” aferent lunii noiembrie 2008, pe celelalte, nu.
Am realizat că, în aceste condiţii, nu îmi mai pot desfăşura activitatea de ziarist la standardele morale şi profesionale de la care nu eram dispus, sub nicio formă, să abdic.
Drept urmare am luat hotărârea să părăsesc compania. O zi mai tarziu, pe 04.02.2009, am notificat parata, tot prin scrisoare recomandata, despre incetarea contractului de munca prin acordul partilor, incepand cu data de 10.02.2009. In zilele urmatoare m-am prezentat la serviciu in mod normal, desfasurand activitate pe teren si scriind articole care au fost publicate in ziar.
Probabil ca la aceasta ora Răzvan Corneţeanu, directorul general al trustului Adevărul Holding, este multumit. Metoda “taierii drepturilor de autor” a functionat inca o data.
“Ciudatul” n-a mai rezistat si a plecat.
Compania a incheiat acest “diferend” cu o victorie.
Nu s-a creiat un precedent.
Nimeni nu va mai indrazni sa ceara concediu de 15 zile sau in perioada 1-19 Decembrie.
Toti stiu acum ce ii asteapta daca se ridica impotriva “stapanirii”: sa “faca foamea” pe 600 de lei, si astia “topiti” de firma, prin diverse retineri, cel mai probabil ilegale, (din cate stiu, retinerile din salariu se pot face doar in baza unei hotarari judecatoresti), la doar 219 de lei pe luna, apoi vor pleca, oricum, de nevoie, si pentru ca nu vor mai rezista presiunii, izolarii si sicanelor.
“Precedentul” Cristian Botez a fost “executat”.
DOMNULE PRESEDINTE,
Va adresez multumiri pentru rabdarea cu care ati citit paginile anterioare.
In cele de urmeaza, voi detalia natura actiunii mele de chemare in judecata.
Hartuirea morala la locul de munca
1. Momentul “zero”.
Hartuirea mea morala la locul de munca a inceput odata cu angajarea, prin faptul ca mi s-au pus pe masa, pentru a le semna, doua contracte cu aceeasi firma, din care cel de munca, singurul care imi garanteaza protectia drepturilor legale, imi oferea banii cei mai putini. Nu mai vorbesc aici de faptul ca suma mica trecuta in contractul de munca va insemna, peste niste ani, o pensie la fel de mica…Am incercat sa alung aceste ganduri, gandidu-ma ca mai e mult pana atunci, si, oricum, nu aveam cum sa ma impotrivesc sistemului.
Intr-o maniera eleganta, pe hartie cu antet Click, S.C. Media Promovalores S.R.L. ma anunta, la 01.10.2008 ca ”ne face placere sa iti propunem postul de Reporter in cadrul Departamentului Investigatii.[..] Pe durata contractului tau cu S.C. Media Promovalores S.R.L, va trebui sa dedici companiei tot timpul de lucru si eforturile tale, indeplinind atat sarcinile care iti revin..[…] Felicitari pentru noul tau post! Avem convingerea ca vei fi un excelent membru al echipei Departamentului Investigatii si asteptam cu nerabdare sa te alaturi acesteia pentru a face fata cu succes viitoarelor provocari ! “
“Provocari” care nu s-au lasat asteptate…
Bineinteles, oferta de angajare se referea la contractul de munca, cel de 650 de lei. Nicio vorba despre al doilea contract.
Că acest al doilea contract este in fapt, un contract “mascat”, si ca el reprezinta doar o deghizare a contractului de munca, reiese chiar din prevederile contractului de munca incheiat cu parata. In acest contract, respectiv in Fisa Postului, care, conform art. F din contract, reprezinta anexa la contract, se mentioneaza ca obiectivul principal este “realizarea articolelor pentru publicare”.
Veti observa ca parata a ales sa insereze in anexa contractului de munca referirea la clauza implicita privind drepturile de autor, pentru a evita sa o “afiseze la vedere” chiar in cuprinsul contractului.
De regula, salariaţii care pe parcursul derulării contractului de muncă realizează opere de creaţie intelectuală şi artistică au o situaţie specială. Drepturile de autor şi drepturile conexe, drepturile patrimoniale născute pentru operele de creaţie artistică aparţin, ca regulă, autorului lor. Atunci când o persoană realizează opere protejate prin intermediul legislaţiei drepturilor de autor în timpul exercitării sarcinilor sale de serviciu, aceste drepturi se consideră că aparţin angajatorului, ca drept dobândit în consideraţia faptului că angajatorul este beneficiarul muncii prestate de salariatul său. Dacă există o clauză contractuală contrară, semnificaţia ei constă în cesiunea drepturilor patrimoniale de autor care ar trebui să aparţină angajatorului către salariatul care le-a realizat, parte în contractul individual de muncă.[1]
Ori, in cazul meu, contractul de munca nu contine o astfel de clauza contrara, ba, din contra, cesiunea drepturilor de autor catre parata este “intarita” de specificatia din Fisa Postului.
In aceasta situatie, contractul nr. cesiune reprezinta, in fapt, o “dublura” a contractului de munca. De ce? Pentru ca deja prin contractul de munca, drepturile de autor aferente articolelor scrise de mine in ziarul Click! fusesera cedate implicit paratei, doar ca acest lucru s-a petrecut in sfera drepturilor de munca, ori, in al doilea contract, drepturile de autor sunt cedate tot paratei, cu singura deosebire ca acest lucru se petrece in mod explicit in sfera drepturilor conexe.
Iar toate articolele scrise de mine au fost publicate in ziarul Click! pana la data prezentei cereri de chemare in judecata.
Si, daca mai era nevoie de o confirmare suplimentara a celor de mai sus, veti observa ca ambele contracte au antetul ziarului Click!, respectiv, publicatia editata de parata in redactia caruia subsemnatul mi-am desfasurat activitatea ca ziarist angajat si ca autor/cedent de opere….
Indraznesc sa fac un comentariu, care, sper sa nu dauneze fostilor mei colegi care inca lucreaza la Click!, si nici celorlalti colegi de breasla de oriunde…
In toate celelalte institutii de presa in care am lucrat, obligat fiind, de asemenea, sa semnez si un contract de munca, si unul de cesiune de drepturi de autor, respectivele institutii au avut macar inspiratia sa infiinteze cate 2,3,4 societati pentru acelasi ziar/televiziune etc., astfel incat, avand contractul de munca la o firma, – cu sediul in Oradea, de exemplu, si drepturile de autor la alta, cu sediul in Ploiesti, era mai greu sa dovedesti faptul ca tu, biet ziarist de investigatii, lucrai de fapt in aceeasi redactie, la Bucuresti, pentru ambele firme…
A fost doar un comentariu.
In urma caruia mi-as dori ca de azi inainte, niciun ziarist sa nu mai cedeze santajului semnarii “la dublu” cu cartea de munca, a contractelor de cesiune de drepturi de autor.
2. Premise legale
Art. 8 alin. 1 din Codul muncii prevede că relaţiile de muncă se bazează pe principiul bunei credinţe, ceea ce înseamnă că toate acţiunile angajatorului trebuie să urmărească îndeplinirea scopului bunei funcţionări a unităţii. În nici un caz, acţiunile conducătorilor nu trebuie să vizeze lezarea personalitatii si/sau a integritatii morale şi profesionale a unui salariat.
De asemenea, conform art. 39 alin. (1) din Codul muncii salariatul are dreptul la securitate şi sănătate în muncă. Este de forţa evidenţei că în sfera acestui drept se include sănătatea şi securitatea atât fizică, cât şi cea psihică.
În temeiul acestui text de lege, angajatorul este obligat să ia toate măsurile pentru ca prin acţiunile sale salariaţii să nu fie afectaţi psihic de mediul în care lucrează.
Protecţia sănătăţii psihice a salariaţilor este reliefată în existenţa unor sporuri menite să compenseze salariaţii care lucrează în medii stresante: ex. sporul de suprasolicitare neuropsihică acordat profesorilor, magistraţilor etc.
În acest context, trebuie să intre şi protecţia psihică a salariatului împotriva abuzurilor angajatorilor printr-o serie de măsuri aparent neutre, dar care, în realitate, având în vedere caracterul lor continuu, urmăresc un singur scop: eliminarea salariatului incomod.
Acest tip de acţiune al angajatorului a fost identificat în psihologie şi denumit hărţuire morală (mobbing).
În multe ţări, având în vedere efectele devastatoare pe care hărţuirea morală le are asupra integrităţii şi sănătăţii fizice şi pshice a subiectului supus hărţuirii, hărţuirea morală a fost incriminată, fiind pedepsită cu închisoare.
În ceea ce priveşte noţiunea de hărţuire morală, în literatura de specialitate[2] se arată că „hărţuirea este un tip de violenţă rece, perfidă, ipocrită, uneori invizibilă practic, pe care o persoană o poate exercita asupra alteia. … Harţuitorul dacă se simte ameninţat şi deţine puterea, vă va ataca, iar scopul său este de a vă face să dispăreţi din firmă. … Ştie că într-un interval mai lung sau mai scurt veţi solicita, până la urmă, un concediu de odihnă sau chiar veţi demisiona. Hărţuitorul îşi zăpăceşte victima în aşa măsură, că aceasta ajunge să se îndoiască de propriile trăiri şi sentimente.”
„Hărţuirea morală se derulează în general în mai multe etape:
- alegerea victimei (în general nu este un grup ci o anumită persoană),
- condiţionarea ei (victima trebuie să devină receptivă),
- destabilizarea ei (victima nu înţelege ce i se întâmplă: comportamentele persoanei care hărţuieşte nu sunt logice şi, oricum, explicaţiile sale sunt iraţionale)
- culpabilizarea victimei (individul hărţuit începe să îşi imagineze că are o parte din vină pentru suferinţa sa),
- destructurarea victimei (persoana care hărţuieşte şi-a atins obiectivul: victima a demisionat sau s-a îmbolnăvit grav).”
Nu există un profil psihologic standard al victimei, ci mai degrabă, situaţii de muncă, situaţii care favorizează hărţuirea morală. Respectiv, acolo unde stress-ul este deja mare, unde sistemul managerial are prea puţin respect faţă de indivizi sau acolo unde solidaritarea între salariaţi e slabă. … Hărţuirea afectează în mod preferenţial persoanele atipice… între 3 şi 10% dintre angajaţi cad victime hărţuirii … ”[3]
Hărţuirea este una dintre cele mai dure manifestări agresive care pot să apară la locul de muncă. Acest tip de agresiune poate să apară indiferent de domeniul de activitate.
Hărţuirea morală la locul de muncă are în vedere un comportament irational, repetat, fata de un angajat sau grup de angajati, constituind un risc pentru sanatate si securitate.
Hărţuirea morală la locul de muncă poate sa implice o exercitare greşită a unei funcţii sau abuz de funcţie, faţă de care persoanele vizate pot intampina dificultati în a se apara.
Pentru victimele hartuirii morale, consecintele pot fi semnificative mai ales din punct de vedere medical.
3. Câteva exemple de hărtuire morală la care am fost supus din partea paratei:
A. Intimidarea
Intimidarea a fost declansata odata cu solicitarea paratei de a-i declara “colaborarile externe” si a continuat cu refuzul de inregistrare la sediul paratei a programarii de concediu. Scopul acestui refuz, dincolo de aspectul ilegal, a fost acela de a mă intimida, de a creia o presiune asupra mea, sub actiunea careia se renunt la solicitarile mele „rebele” de a beneficia de concediu de odihna conform legii.
Intimidarea a continuat din partea Departamentului Resurse umane, dar si in cadrul redactiei, cand angajati cu „comportament respectuos” fata de abuzurile angajatorului, m-au sfatuit sa renunt la demersurile mele, mi-au spus ca „asa ia concediu toata lumea”, ba, mai mult, am fost avertizat ca „s-a ajuns si in instanta” in situatii de genul asta, cu inducerea ideii ca n-as avea castig de cauza.
Intimidarea a continuat in biroul directorului general Razvan Corneteanu, intreaga discutie cu acesta, relatata in cadrul Preambulului, avand drept scop sa ma intimideze.
Conform art. 39 alin. 1 lit. e) din Codul muncii salariatul are dreptul la demnitate în muncă.
Acestui drept al salariatului îi corespunde obligaţia corelativă a angajatorului de a se abţine de la orice act/gest care ar putea aduce atingere demnităţii şi onoarei salariatului. De asemenea, aceasta prespupune că locul de muncă al salariatului trebuie să fie astfel organizat încât sa nu lezeze demnitatea salariatului.
Demnitatea în muncă mi-a fost încălcata în mod flagrant de catre directorul general Razvan Corneteanu, care, de la „inaltimea” biroului sau, m-a tratat ca pe un „lucrator pe plantatie” in prezenta unui alt angajat, sefa Departamentului Resurse Umane, dandu-i acesteia, de fata cu mine, dispozitia de reziliere a contractului de drepturi de autor, exprimandu-se in sensul aratat cu privire la campania de intimidare pe care o lansa in acel moment, si de constrangere, in acelasi timp, care avea drept scop final plecarea mea din cadrul companiei.
Momentul a fost unul de maximă incalcare a demnitatii mele, în condiţile în care martor al acestei scene a fost si Adrian Halpert, ziarist, care, indiferent de pozitia ocupata ierarhic in cadrul structurii organizatorice a companiei, respectiv cea de Director Editorial, este si ramane un coleg de breasla, fiind in acelasi timp si un coleg de serviciu. Felul in care am fost tratat de catre Directorul General depăşeşte cu mult limitele unei normale colaborări profesionale şi ierarhice.
Acesta m-a numit „ciudat” in prezenta unui alt membru al companiei, aceasta exprimare fiind deosebit de jignitoare. De asemenea, si-a exprimat „pozitia de forta” fata de mine, atunci cand, dupa ce i-am replicat ca „nu pot fi ziarist dincolo de usa firmei si carpa in redactie”, mi-a cerut sa plec din companie. Prin aceasta, a confirmat ca, in acceptiunea paratei, relatiile dintre aceasta si angajati sunt inegale, de dominare si control din partea celei dintai, dominare materializata prin atitudini si actiuni de desconsiderare si incalcarea demnitatii angajatului.
I-am mai spus, atunci, in birou, lui Razvan Corneteanu, ca sunt ziarist de 18 ani si ca nu pot accepta sa mi se incalce drepturile, si mai si semnez ca sunt de acord cu asa ceva.
A pufnit, cand a auzit aceste cuvinte, si a replicat „nu ma intereseaza acest aspect”.
Intimidarea a culminat cu neplata drepturilor de autor, cu „lasarea mea pe un salariu de numai 600 de lei”, ca, in final, sa mi se aplice „lovitura de gratie”, cand mi s-au platit doar 219 lei pentru o luna intreaga de munca.
Ce trebuie remarcat este maniera, atitudinea în care s-au desfăşurat toate aceste acţiuni ale paratei, şi anume eforturile concertate vadit intimidatoare, succesive si sustinute, pentru a-mi destabiliza respectul de sine si verticalitatea, intr-un cuvant, demnitatea.
De altfel, în cadrul hărţuirii morale, intimidarea este primul pas, în vederea „destabilizării subiectului supus hărţuirii”. [4]
B. Subminarea autorităţii profesionale
Alături de caracterul intimidant, actiunile paratei au mai avut si un alt scop, şi anume subminarea autorităţii mele profesionale. Actiunile de destabilizare profesională au continuat din partea paratei pe tot parcursul lunii ianuarie 2009. Asa cum am aratat, chiar in primele zile de dupa Anul Nou, am fost pus in situatia sa imi „confirm” prezenta la munca, dupa ce fusesem exclus din programarea de „servicii”.
Colegii din redactie aflasera ca fusesem „dat afara”. Pentru ei, nu mai faceam parte din „schema” redactiei. La fel ca si lui Razvan Corneteanu, le era clar inca din acel moment ca dupa rezilierea contractului de drepturi de autor, va urma, inevitabil, momentul plecarii mele din redactie, mai repede sau mai tarziu, depinde cat de rezistent eram la stresul si la tensiunea permanenta la care am fost supus. Ori plecam eu, ori ma concediau ei.
Si pe teren, in intalnirile ocazionale cu diversi ziaristi de la alte institutii de presa, acestia ma intrebau “unde mai esti, am auzit ca te-au dat afara de la Click!” .
In plus, s-a intamplat de mai multe ori in redactie ca la unele din afirmaţiile mele cu privire la subiectul unor articole propuse, sau modalitatea de abordare a acestora, sefii de departament, dar si mai multi colegi, sa dea dezaprobator din cap, sau chiar sa comenteze rautacios, si neargumentat, in contra celor afirmate de mine, concluzia fiind ca propunerile mele de articole „nu sunt bune”.
Rupte din contextul general al acţiunii de hărţuire morală la care am fost supus, poate aceste gesturi ar fi trecut neobservate, însă ele fac parte dintr-un plan de creare a unei presiuni psihice asupra mea pentru a-mi prezenta demisia sau pentru a greşi şi a se găsi, de catre parata, un motiv de desfacere a contractului individual de muncă.
De altfel, unii dintre colegi au sesizat această presiune psihică la care am fost supus, spunându-mi, in mai multe randuri, ca „rezist bine” sau intrebandu-ma: „mai rezisti?” sau, „cat mai rezisti?”.
Sincer vorbind, nu ma astept ca vreunul din colegii mei de redactie sa vina sa depuna marturie in favorea mea in acest proces.
Teroarea instituita in redactie este mult prea mare pentru ca cineva sa o poata infrunta. Si daca ar avea curajul sa o faca, le-as multumi, dar mi-ar fi limpede ca isi asuma un risc prea mare, acela de a „ramane pe drumuri” (a se citi, fara banii din contractele de drepturi de autor), imediat dupa ce vor iesi pe usa tribunalului, si nu le-as putea cere un asemenea sacrificiu.
Marturisesc ca am deschis aceasta actiune fara sa stiu ce sanse de castig am.
Dar este un bun prilej de a demasca in mod public sistemul prin care ziaristii sunt facuti prizonieri ai propriei munci, supusi in orice moment santajului prin rezilierea contractelor de drepturi de autor, santaj prin care sunt fortati sa renunte la concedii, la plata orelor suplimentare, la concediile de ingrijire a copilului, la zilele de nunta, la dreptul de a avea o pensie decenta, la dreptul de a vorbi deschis, liber si fara teama chiar in redactia unde lucreaza, si de aici nu mai este decat un pas pana la ingradirea dreptului de a scrie si de a se exprima liber despre orice subiect, si chiar la renuntarea, sub constrangere, la dreptul de a isi cere propriile drepturi.
Intr-un cuvant, la Demnitate.
Daca, totusi, justitia imi va face dreptate, acel 1 singur leu cerut ca daune morale va reprezenta pentru mine una dintre cele mai pretioase recunoasteri ale abuzurilor la care sunt supusi ziaristii romani la locul de munca. Voi considera ca prezenta actiune – de altfel, un articol de presa – manifest, pe care nu cred ca mi-l va publica vreodata cineva (doar nu s-a nascut inca institutia de presa al carei patron sa vrea sa plateasca la stat sute de milioane de lei impozite pe salarii), ca fiind cel mai bine platit si rasplatit articol din cariera mea de pana acum.
De aceea am si solicitat instantei ca parata sa fie obligata sa publice cele cateva randuri ale dispozitivului hotararii, in cazul in care justitia va decide sa redea ziaristilor dreptul la Demnitate la locul de munca.
Pentru ca toti ceilalti ziaristi, colegi de breasla, sa stie ca nu sunt ai nimanui. Si sa isi aduca aminte ca au drepturi si ca pot cere ca acestea sa fie respectate acolo unde lucreaza fiecare dintre ei, fara sa le mai fie teama.
Statutul Jurnalistului si Codul Deontologic, adoptate la Sinaia de catre Conventia Organizatiilor de Media, in iulie 2004, arata:
1. Profesiunea de jurnalist este libera si independenta, în concordanta cu principiile dreptului la libera exprimare si ale dreptului la informatie, enuntate de Declaratia Universala a Drepturilor Omului, de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, de Constitutia României, precum si de Codul Deontologic al Jurnalistului, ce face parte integranta din prezentul Statut .
2. Jurnalist este acea persoana care exercita dreptul inviolabil la libera exprimare si acarei principala sursa de venituri este obtinuta din realizarea de produse jurnalistice – fie ca angajat, fie independent – indiferent de domeniul mass-media în care lucreaza (presa scrisa, audiovizual, online, etc.).
ROLUL JURNALISTULUI
1.1. Jurnalistul este dator sa exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea dreptului publicului de a fi informat.
Jurnalistul se bucura de o protectie sporita în exercitarea acestui drept datorita rolului vital, de aparator al valorilor democratice, pe care presa îl îndeplineste în societate.
1.4. Jurnalistul este dator sa semnaleze neglijenta, injustitia si abuzul de orice fel.
C. Tratamentul diferenţiat şi supravegherea excesivă
La finalul lunii Decembrie 2008, si pe parcursul lunii ianuarie 2009, am fost supus unui tratament diferenţiat cu singurul scop de a mă şicana, de a se crea presiune psihică şi profesională asupra mea şi de a mă hărţui permanent.
Ba eram sunat de cate 4-5 persoane din redactie, intr-un interval foarte scurt, toate intrebandu-ma acelasi lucru, la ce articol lucrez, unde ma aflu, cat mai dureaza interviul, si din nou, la ce articol lucrez, unde ma aflu, cat mai dureaza interviul etc., ba „ma evaporam” din orizontul tuturor, si, dupa ce lucram sustinut la cate un material, nu mai era nimeni care sa intrebe de soarta lui sau a mea.
Nu mai stiam care dintre cele doua comportamente este „de semn bun” sau „rau”, si singura „aparare” pe care am putut sa o aplic a fost sa ma astept in permanenta, la „neasteptat” .
Au fost situatii in care eram chemat in redactie sa dau explicatiile foto pentru anumite imagini si sa contribui la paginatie, si alte ocazii in care mi s-a spus ca acestea erau deja facute de altcineva.
In ultima saptamana, mi s-a spus ca mi-a fost „taiata” ziua de lucru pentru data de 26 ianuarie, pentru „absenta”. Am detaliat acest aspect in Preambul. Nu am inteles cum poti sanctiona reporterul de teren pentru ca a fost pe teren, dar am inteles ca un episod „neasteptat” se produsese si ca sefii luasera hotararea sa ma monitorizeze in ziua respectiva, chiar pe ..monitoarele din redactie, unde, evident, nu apaream, pentru ca eram pe teren, nu in redactie. Culmea, insa, in acea zi nu m-a mai sunat niciunul dintre cei care inainte ma „monitorizau” telefonic.
Nu mi-a fost greu sa inteleg planul. O zi de munca „taiata” echivaleaza cu un prim „punct marcat” de angajator, al carui scop era sa reuseasca un „scor 3 la zero”, – 3 zile de absente nemotivate – ca apoi sa imi desfaca si contractul de munca, din motive disciplinare.
Cand a venit unul dintre sefi la mine, cateva zile mai tarziu, cu doua hartii in brate, cerandu-mi sa le semnez, am intrebat ce contin. „Decizia potrivit careia luni ai absentat nemotivat de la serviciu”. Nu am semnat. Dar stiam ca deznodamantul se apropia cu pasi repezi.
Nici acum nu mi-e clar daca mi-au taiat acea zi de munca, sau nu. Si in ce baza legala.
D. Izolarea
Printre metodele de hărţuire morală se înscrie şi izolarea subiectului supus hărţuirii în vederea unei mai bune manipulari a psihicului acestuia. Acest lucru s-a întâmplat şi în situaţia mea.
Am fost izolat de catre colectiv. Am ajuns sa ma simt izolat. Asa cum am aratat in Preambul, o parte din colegii mei evitau să îmi vorbească, iar alţii intrau in conversatii cu mine doar in locuri ferite, si de cele mai multe ori in şoaptă. Ştiau, asa cum am descris anterior, că peste tot in redactie sunt camere de supraveghere şi orice ar fi fost spus in apararea mea, s-ar fi putut întoarce împotriva lor.
Am petrecut, astfel, mai multe zile si ore in redactie, aproape de unul singur, desi eram in mijlocul colegilor. Stateam la calculator si scriam, si parca ajunsesem invizibil. Am continuat sa imi indeplinesc sarcinile de serviciu atat in redactie, cat si pe teren, facand investigatii jurnalistice si lucrand la mai multe proiecte de articole.
In ultimele zile ale muncii mele in redactie, dupa ce anuntul meu oficial de parasire a redactiei a sosit prin posta, atmosfera s-a schimbat. Unii dintre colegi s-au mai „inviorat” putin si au devenit mai vorbareti, initiind dialoguri cu mine despre planurile mele de viitor.. Acum nu mai reprezentam un pericol pentru ei, era sigur ca urma sa plec, asocierea lor cu prezenta mea nu ar fi putut sa le mai aduca prejudicii.
Altii, chiar si in al doisprezecelea ceas, s-au aratat indignati de „tupeul” meu de a continua sa „sfidez” compania, reprosandu-mi faptul ca „iar ai enervat conducerea cu scrisorile tale, ce, nu puteai sa-ti dai demisia pur si simplu, trebuia sa faci tu spectacol?”
Mai mult chiar, unii dintre colegii mei, cu care mai lucrasem si alte redactii, m-au facut sa ma simt vinovat si pentru faptul ca plecam, desi acum asta era dorinta tuturor, sa se termine odata „precedentul Botez”: „Noi ti-am intins o mana si tu ti-ai batut joc! ”
E. „ Tragerea pe linie moartă”
Din momentul în care în Secţia de Investigaţii, din care făceam parte, s-a aflat că mi s-a reziliat contractul de cesiune de drepturi de autor, am fost exclus de la programările de servicii.
A trebuit sa le explic pe indelete ca eu totusi doresc sa lucrez, ca sa ma includa inapoi in schema. De asemenea, nu am mai fost chemat nici la şedinţele de sumar săptămânale. Cateva dintre materialele propuse de mine nu au mai fost publicate, fara prea multe explicatii de natura profesionala, si nu mi s-au mai cerut alte propuneri, nu m-a mai intrebat nimeni daca am vreun subiect, daca vreau sa dezvolt o ancheta. Aceste lucruri au dus automat la excluderea mea din ritmul activităţii Secţiei.
La fel ca si in cazul comportamentului colegilor, si cel al sefilor s-a schimbat brusc dupa ce s-a aflat in redactie ca „Botez si-a dat demisia” (mai exact, dupa ce scrisoarea mea de reziliere a contractului de munca prin acordul partilor a fost primita de parata).
Coordonatorii mei au redevenit interesati de propunerile mele jurnalistice. Ba chiar mi-au publicat un material in zilele anterioare plecarii. Probabil, dintr-un rationament asemanator cu cel al colegilor: „Botez pleaca, s-a terminat jocul de-a soarecele si pisica, acum putem sa-l scoatem de pe linia moarta, sa-l mai publicam putin, doar scrie bine, doar nu pierdem nimic”.
Acestea sunt faptele.
DOMNULE PRESEDINTE,
Luand in considerare cele de mai sus, va rog sa imi admiteti actiunea asa cum a fost formulata si sa dispuneti acordarea daunelor morale in cuantumul precizat, în temeiul art. 269 alin. (1) din Codul muncii, precum si obigarea paratei sa publice dispozitivul hotararii ce urmeaza sa o pronuntati.
IN DREPT
Art. 112-114 Cod Procedura Civila, art. 8, art. 39 alin. (1) si art. 269 al. 1 din Lg. 53/2003.
Solicit judecarea in lipsa conform art. 242 Cod de Procedura civila.
PROBE
Solicit proba cu înscrisuri, proba cu martori si interogatoriul paratei, precum si orice alte probe ce vor rezulta din dezbateri.
Depun copii pentru comunicare.
Reclamant,
Data: 09.02.2008
[1] Ion Traian Ştefănescu, Magda Volonciu, Raluca Dimitriu, Dreptul muncii, Editura Academiei de Studii Economice Bucureşti – Catedra de Drept, Bucureşti 2000, 89
[2] Conform N. Bouchard, „Rezolvarea conflictelor la serviciu”, trad. Dana-Maria Cimpoi
[3] Patrick Légeron, „Cum să te aperi de stress”, trad. Genoveva Teleki.
[4] Patrick Légeron, „Cum să te aperi de stress”, trad. Genoveva Teleki.
Jurnal de vânătoare – episodul 2 Noiembrie FEMEIA
Autor: Cristian Botez
Am fost în Egipt cu Alex, băiatul meu cel mare, de 17 ani. Doar noi doi –a men bussines, după mulţi ani. Maică-sa, prima mea soţie –suntem divorţaţi din 1995, nu a avut nimic împotrivă, deşi, probabil, a fost oarecum surprinsă de iniţiativa mea.
Iată-ne instalaţi într-un bugalow, la marginea unui golf al Mării Roşii, în Hurghada.
Şi uite aşa, m-am aruncat într-o aventură de opt zile în care am trăit la maximă intensitate fiecare zi, fiecare oră petrecută acolo. Fie, în unele dimineţi, în tihnă pe o plajă de vis desfăşurată, ca într-un poster în faţa şi în stânga bungalow-ului închiriat, într-un golfuleţ albastru, senin.. Fie într-un iureş nebun, la bordul unei Toyote de teren călărind dune, stâncos-nisipoase. Sau pe ATV-uri ori în scaunele unor maşini desprinse parcă din seria Mad Max. Totul într-o singură zi petrecută în deşert, la 50 de grade, încheiată apoteotic cu o masă egipteană, fachiri, cîrnăciori din carne de capră si un dans din buric, în care protagonista semăna la talie cu Stelian Tănase după un prânz copios.
A fost o nebunie. Ne-am tocmit, de fapt doar eu, cu taximetriştii –incredibile creaturi băştinaşe!, în dialoguri decupate parcă din filmele lui Mel Brooks. „Fifty pounds (lire egiptene), mister!” „Are you crazy? I give twenty” „OK, give me 30. Are you Russian?” „Fuck Russia!” „Fuck you!”. Ne-am bătut pentru fiecare liră prin zecile de prăvălii de suveniruri. Nici acum nu-mi vine să cred câţi scarbei, magneţi şi piramide am cumpărat! Au egiptenii ăştia un talent teribil să-ţi vândă orice. Iţi zâmbesc larg în faţă şi îţi spun că ei iubesc Romania pentru că”my name is Romany!”, sau că ce simt eu, şi mă plâng, la zece metri de restaurant, nu e urina a patru cămile parcate la umbra unui palmier, ci mireasma Mării Roşii. Dar , de departe, taximetriştii îi surclasează pe toţi. Cum te văd cum te claxonează, chit că tocmai ai coborât din maşina unui confrate de-al lui. „Do you want a taxi, sir?” „No, thanks”, „Why not?”.
Dar ceea ce făcut cu adevărat această vacanţă a fost apropierea dintre noi. Dintre mine şi Alex. A fost cu totul altceva faţă de orele din cluburile de biliard sau restaurantele pe care le frecventam împreună în Bucureşti. Am reuşit să mă port cu adevărat ca un tată? Nădăjduiesc că da. Am băut şi bere împreună- el, fără alcool, pe terase pitoreşti din mizerul, dar atât de frumosul oraş Hurghada, am şi hălăduit pe străzi periferice, aparent interzise turiştilor şi total diferite de imaginile promovate de agenţiile de turism. Am stat cu gura pe el pentru tot felul de fleacuri, dar l-am şi privit cu adâncă dragoste cînd dormea în autocarul carea ne-a dus/adus pe şoseaua de Cairo. M-a ascultat cu gura căscată când îi povesteam despre tot felul de peripeţii din ultimii mei 12-13 ani extrem de agitaţi. Am vorbit despre sex şi am căutat să-i răspund, într-o cheie rezonabilă, şi atractivă, şi decentă, despre cum se agaţă femeile şi despre atâtea altele. „Ce-ar fi să agăţăm două rusoaice?”, i-am spus. „Nu, tati. Două italience!”. Am râs, căci glumeam. Şi ne-am amuzat amar ascultând la saturaţie cele doar două posturi tv cu muzica, jumătate arăbească, jumătate italienească. Dar am şi am simţit cum mi se răsuceşte un cuţit în inimă, când încercând, a câta oară?, să-i explic de ce m-am despărţit de mama lui, m-a întrebat „Cum, tati? Ai părăsit-o pe mama pentru o tipă de care, apoi, te-ai despărţit?”. Zadarnice teoriile mele. Ca şi statisticile. Că una din trei căsnicii eşuează. Că trei din cinci sunt bazate pe compromisuri. Şi-am strâns din dinţi şi am glumit şi am schimbat subiectul. Şi el a râs, făcându-mi pe plac şi scurtându-mi supliciul.
Ca a doua zi, în orele încă suportabile ale zilei, să traversăm înot golful, umăr lângă umăr. Tată şi fiu. Şi am strâns din dinţi atunci când am realizat dureros câte astfel de vacanţe aş fi putut petrece cu fiul meu.
Voi publica, periodic, in acest spatiu, in serial, un jurnal, jurnalul meu personal, asa cum il pulbic în revista FEMEIA, lună de lună.
Episodul I
Nu par genul de bărbat care să ţină jurnal. Introvertirile mele iau, de regulă, forma poeziilor. Deşi, demult, foarte demult, prin ‘82(eram a zecea, elev la “Spiru Haret”) aveam o agendă, în care, zi de zi, îmi treceam măreţele, pe-atunci, peripeţii. Că m-am văzut cu Carmen, ah, cât de îndrăgostit eram de puştoaica aia din Neculce, care semăna cu o foarte tânără Angela Similea. Că am băut două beri la “umbreluţe”, lângă Palatul Telefoanelor. Că m-am bătut, la magazinul Muzica pentru un album Back In Black (eram mare fan AC/DC). Sau că am luat şase la purtare pentru că am refuzat sistematic, un trimestru întreg, să mă tund. S-a ales praful de jurnal, însă, când mi l-a descoperit mama. Tocmai aflase de escapadele mele la un cămin de fete de pe lângă Piaţa Moghioroş. Mi-a făcut un scandal monstru, deşi, se simţea şi ceva mândrie în atitudinea ei. Cu siguranţă nu eram un papagal, probabil că gândise. E drept că nici unul dintre noi nu şi-a imaginat atunci(ne-ar fi trebuit o forţă de anticipare uriaşă) câte complicaţii aveau să-mi aducă, pe tot parcursul vieţii, toate relaţiile mele cu diferitele femei pe care le-am cunoscut.
Iata-mă, aşadar, la 43 de ani abia împliniţi, ţinând, din nou, un jurnal. E drept, cu o periodicitate lunară, dar cu un spaţiu care îmi poate permite să povestesc în rezumat tot felul de întâmplări, la care, vă asigur, până acum, foarte, foarte puţini din cei din jurul meu aveau, şi doar parţial, acces. Am 43 de ani, 18 ani de presă la maximă intensitate, două divorţuri, doi băieţi adorabili, Alex, d 17 ani şi Nicolas, de 10, o relaţie caldă şi coaptă, care dureză de opt ani. Şi un trecut preaplin de relaţii, de infidelităţi, de itinerarii profesionale, deşi pasionale, teribil de bulversante. Un trecut ale cărui fantome sau ecouri, ori chiar personaje vii, îşi fac simţită prezenţa aproape zi de zi. Şi nu întotdeauna în modul cel mai plăcut. Jurnalul acesta va fi un joc periculos. Un joc pe linia subţire dintre trecut şi prezent, dintre ceea ce poate fi spus şi din ceea ce ar trebui sa rămână secrete absolute. Dar ce provocare! Să tragi adânc aer în piept şi să spui public că, în urmă cu fix zece ani, Adela, cea de-a doua mea soţie, mă anunţa brusc şi rece că vrea să divorţeze. Nicolas avea doar opt luni. O lună întreagă nu m-am oprit din plans şi alte trei luni, ca o descărcare nervoasă ce nu se mai termina, nu am trăit decât pentru sex, mâncare şi băutură. Şi asta zi de zi, cu femei din trecutul meu sau cu altele noi, cu care, disperat încercam să umplu golul imens ce se căscase în jurul meu. Ca peste timp, iată, ciudat că abia acum, să apară discuţii, tranşate între timp la tribunal, despre pensia alimentară. Nicolas mă iubeşte enorm. Face yachting, are înclinaţii artistice şi, mai deunăzi, m-a rugat să-i cumpăr o barcă cu motor. “Vorbeşte cu taică-tu”, i-a spus Adela. Am zâmbit, am glumit cu el şi i-am luat o bicicletă nouă. Şi încă mai caut un album mare, frumos şi bogat ilustrat despre ambarcaţiuni.
Un jurnal e ceva riscant. Exemplu: mi se întâmplă, destul de des, să mă întâlnesc femei cu care, cândva am avut relaţii. Intime. Pasionale. Nebuneşti. Şi care acum au un statut bine conturat. “Dă-mi voie să ţi-o prezint pe soţia mea”, mi-a spus, pe stradă, acum vreo săptămână, când ne-am cunoscut întâmplător, un vechi cunoscut, om de afaceri. “De fapt vă cunoaşteţi.Vorbeşte foarte frumos despre tine”, îmi spuse omul entuziasmat. Da. O cunoşteam pe tipă. Imi fusese amantă cu mulţi ani în urmă. Şi mie ca şi unor politicieni de primă linie, impresari de fotbal sau directori de ziare. Acesta e unul din acele aspecte care poate da unui jurnal consistenţa unui calup de dinamită. Fitilul? Detonatorul? Numele aproape dezvăluit! Care, însă, iată se diluează, metaforic, desigur, în cerneala condeiului…
Articol publicat in revista Convergences, Strasbourg
O mare minciună: Micul Paris
Autor: Cristian BOTEZ
Iulie 2008
La sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea, sau pe-acolo, României i se spunea “Belgia Orientului”. Nu mai contează pentru ce motive. Puţini mai ştiu asta, cu excepţia erudiţilor. Mă folosesc de această amintire doar ca să fac trecerea la ideea următoare. In zilele noastre eticheta de “Micul Paris” mai este, încă, lipită Bucureştiului, mai mult în băşcălie, ca un crocodil Lacoste brodat pe o bluză lăbărţată, fabricată la Strehaia.
Uitaţi, zău, chestia asta. Uitaţi, voi ce intraţi acum în Bucureşti pentru prima oară, indiferent ce naţie sunteţi, europeni sau români reveniţi în ţară după mulţi, mulţi ani. Uitaţi de chestia cu Micul Paris, mai ales după ce aţi trecut, venind de la aeroport, prin calvarul traficului de pe DN1 şi apoi, mai departe spre Piaţa Presei. Ocoliţi Arcul de Triumf, ruda săracă şi ostracizată a celui de pe Champs Elysees, şi nu vă întrebaţi de ce acesta este îmbrăcat în schele. Bunul simţ v-ar putea spune că e în plin proces de renovare, dar, potrivit minţii creţe, perverse şi corupte a edililor Capitalei, nu ar trebui să vă mire, dacă după de-schelizare, monumentul ar apărea îmbrăcat în termopane. Ca un fel de replică şchioapă şi hidoasă a celebrului Centru Georges Pompidou din Paris.
Avântaţi-vă spre Centru şi, pentru numele lui Dumnezeu, dacă sunteţi într-un taxi pescuit din faţa aeroportului, nu vă mai uitaţi la aparatul de taxat. Tot undeva la vreo 150-200 de lei o să vă ia şoferul. Sunteţi turist, să presupunem, şi vă pregătiţi pentru un sejur de, să zicem, două săptămâni în Bucureşti. Pregătiţi-vă cardurile, buzunarele, răbdarea şi nervii deopotrivă. Vă aşteaptă o experienţă unică. De neuitat. Dar nu neapărat de invidiat.
Veţi descoperi un oraş, nu doar aglomerat de trafic şi sufocat de noxe. Ci şi o aglomerare umană în care indolenţa şi incompetenţa autorităţilor se împreunează ghebos, nereuşit cu directivele băgate cu forţa pe gât, ca unui pacient îndărătnic, de instituţiile europene. Cum altfel să explici că rampele de la trecerile de pietoni, făcute special pentru cărucioarele persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, sunt blocate cu nesimţire de maşini parcate aiurea? Cum altfel să explici că pistele pentu biciclişti, făcute după modelul oraşelor civilizate, se termină brusc şi inept în stâlpi, copaci sau ziduri sau că sunt blocate inclusive de maşinile Poliţiei, parcate fix pe ele (vezi cazul celor de la Secţia 1, de pe Bulevardul Lascăr Catargiu)? Veţi descoperi un oraş în care mizeria şi proasta creştere ţopăie şi tropăie nestingherite pe străzi, pe bulevarde, prin magazine, metrou şi mijloacele de transport în comun. Nu ştiu unde se mai scuipă, în halul ăsta, pe stradă. Nu ştiu unde mai eşti nevoit să ştergi de praf cu hainele maşinile care blochează trecerile de pietoni şi nu ştiu unde poliţiştii de la Rutieră îţi mai întorc spatele sau ridică, sictiriţi de deranj, din umeri atunci când le semnalezi neregulile. Sau unde mai eşti claxonat sau chiar ameninţat, înjurat de toţi sfinţii şi originile şi aproape luat pe capotă pentru că ai întârziat o secundă în traversare.
Acesta este Bucureştiul stradal, pe timp de zi. Teren de sport extrem. Sau junglă. Teritoriu în care, printe altele, eşti filat constant, cântărit şi vânat de şuţi (hoţi de buzunare), de maradonişti(falşi poliţişti), de şmenari (hoţi care te înşeală la schimbul valutar) sau de proxeneţi. De taximetrişti gata “să ardă fraierii”.
Gata? Aţi ajuns la hotel? La unul din cele situate pe marile bulevarde? Lăsaţi bagajele şi ieşiţi în oraş, la o terasă, la un restaurant. Căutaţi ceva popular, dar pe-aproape, tot prin Centru. Încercaţi să vă relaxaţi puţin. Încă nu ştiţi ce vă aşteaptă mai târziu, la ceasurile somnului, când pe bulevarde ies la alergat zeci de motocilclişti care fac curse şi care îşi ambalează înebunitor motoarele.
Aţi găsit masă, da? Sunteţi, eventual, cu câţiva prieteni. Veţi descoperi că ospătarii adoră să fie băgaţi în seamă. Şi reuşesc asta lăsându-se rugaţi ba să aducă şerveţele, ba trei cutii de dero şi un mop ca să şteargă masa, ba scobitori sau să schimbe, ah, ce tupeu! scrumierele pline de mucuri. Le place, zău, să fie sâcâiţi cu chestiuni de genul acesta, deşi mutrele lor acre par a spune altceva. Şi nu încercaţi să înţelegeţi sau descifraţi nota de plată! Veţi primi, probabil, la orice fel de nedumerire veţi fi având, cine ştie ce răspuns halucinat. De genul celui pe care susemnatul l-a primit recent, după o masă la resaurantul Ministerului de Interne (de evitat!), de la un ospătar. Asta în momentul în care i-am cerut să explice de ce , la şase porţii de peşte (păstrăv la grătar) unde s-a adus câte un sfert de lămâie, mi-a trecut în notă 12 lămâi evaluate la 170 de mii de lei vechi. “Simplu!”, mi-a răspuns. “6 x 2 x 2 egal 24”, după care mi-a întors spatele. Ce să-i fi făcut, atunci? Să fi chemat Poliţia la reasturantul Poliţiei? J
Buuun! Să vă fie de bine, aşadar! Acum e noapte deja şi vreţi să vă întoarceţi la hotel. Vă sâcâie fetele brunete, îmbrăcate în fuste de o palmă şi încălţate cu sandale scâlciate? Nu! Nu sunt brazilience şi nici cubaneze. Sunt prostituate din Rahova, Ferentari sau Chitila. Ignoraţi-le! N-au carnete de sănătate , iar prostituţia este ilegală. Duceţi-vă la nani. Noapte bună! Este 3 noaptea şi v-aţi zvârcolit, în patul camerei de hotel mai bine de două ore. Au plecat, în sfârşit şi ultimii motocilclişti. Să se îmbete sau să se culce cu fetele pe care le-au ameţit în zecile de curse pe care le-au făcut pe bulevard, pe sub ferestrele hotelului în care v-aţi cazat. Mâine veţi porni prin oraş. Nu l-aţi văzut niciodată. Cel puţin nu pe viu, la pas. Sau ultima oară aţi fost, să zicem, imediat după Revoluţie.
Veţi avea ce vedea. Începând chiar din Centru, de unde porniţi. O sa vă sară în ochi, mai întâi, tentativele de zgârie-nori care strivesc cartiere întregi de case, biserici şi catedrale. Apoi, sedii de bănci, pe cât de lipsite de personalitate, pe atât de frivole. Şi nu pot să nu pomenesc de sediul Secţiei 1 de Poliţie, de pe Bulevardul Lascăr Catargiu (fost Ana Ipătescu), o chestie sinistră şi lipsită de imaginaţie, din beton şi sticlă (cum atlfel? E cea mai ieftină şi cretină combinaţie a unui constructor), la fel de potrivită ca un borcan de murături pe un raft cu obiecte rococo.
Aaaa! Vă atrage Centrul istoric al Bucureştiului? Aveţi înclinaţii spre tragism? Vreţi să vedeţi valori (chiar şi fragmente doar) de minunăţii arhitectonice sufocate de mizerie, gunoaie, peturi şi excremente de şobolani? Vreţi să vedeţi şantiere de renovare şi restaurare începute la mişto? N-aveţi decât! Mai e mult până când acest perimetru va deveni ceea ce ar trebui să fie. Un loc curat, încărcat de istorie bla-bla. Iertaţi-mi patetismul. Ascunde o mare durere… Mai vorbim peste ani de zile despre Centrul istoric al Bucureştiului. Şi asta doar dacă vor fi evacuaţi chiriaşii ilegali, cu miile, cei mai mulţi ţigani, care au ocupat în urmă cu decenii casele din zonă.
Citeam, în anii de liceu din 80, în Sinteza, revista Ambasadei SUA la Bucureşti, articolul unui jurnalist american, care vizitase oraşul, încântat de “spaţialitatea” cartierelor. Cred că dacă ar reveni acum s-ar spânzura de unul de calcanurile de care era atât de extaziat acum 25 de ani.
Ei, bine! Să revenim la periplul Dumneavoastră. Vreţi să vedeţi şi altceva decât zona centrală? Ia luaţi tramvaiul/metroul/autobuzul şi daţi buzna într-unul din cartiere. Nu-i aşa că umbra hâdă a lui Ceuaşescu rânjeşte de după fiecare colţ de bloc gri şi urât? Ne-a ars piticul pe decenii. Nu scăpăm de ele. Dar primarii au avut soluţii. Aceştia mai noi, căci cei vechi au avut grijă să bazarizeze cartierele, ca să aibă de unde să sugă şpăgi de la miile de comercianţi cu pătura şi baraca de 2 pe 2. Deci, ce-au făcut videnii, vanghelii, inimăroii şi onţanii? Mall-uri, frate! Acum şi în România, vorba cântecului. Templele fiţelor şi snobismului! Şi hypermarket-uri, căci foamea şi shoppingul ţin, la greu, loc de cultură şi alte apucături mai fine. Nu?
Da, ştiu! Sunt teribil de cârcotaş! Da, ştiu! Sub haina asta şi jegoasă, dar şi trasă-n strasuri, şi puţindă, dar şi cu damf de parfumuri scumpe, de curve sau femei de afaceri, de businessmen şi codoşi, se văd mătăsuri şi dantele. Se vede lucrul fin, de calitate, vechi şi nobil. Se simte mireasma castanilor din Cotroceni, ori Herăstrău (cel vechi, nu partea violată dce afacerişti veroşi şi vulgarizată).
Da. Ştiu! Niciun ticălos de primar, nicio dictatură a banului mai presus de VALOARE nu vor reuşi, vreodată, să ucidă total farmecul acestui oraş. Îl veţi descoperi, cu siguranţă, chiar şi în iureşul celor două săptămâni imaginare pe care vi le-am propus. Toate chestiile de mai sus vi se pot întâmpla, poate, doar dacă aveţi ghinion. Altele, care există şi nu se întâmplă, sunt de neevitat. Şi vă veţi bucura, cu toate acestea, şi de acele unice libertăţi, vulgare, poate, ori vicioase, pe care Occidentul le trage, rând pe rând, la index.
Aşadar, Bine aţi venit în Bucureşti! MARELE Bucureşti!
Aseara, 7 ianuarie 2008, a fost prima editie a emisiunii Autor Necunoscut http://www.antena1.ro/index.php?page=show&id=98 , la Antena 1.
Astept comentarii.. )
Cristi
Acesta esta un text test.
Pentru început, să facem cunoştinţă.
Mda… Sunt Cristian Botez 
şi în seara acesta voi interpreta… Nu nu voi interpreta nimic! Aşadar, ce spuneam? Aa, sunt Cristian Botez, ziarist vechi, bătrân (hm!), sau puriu, cum spun unii (Burcioiule, vezi că te-am băgat în seamă! Să mă cinsteşti!). 18 ani de presă, o perioadă nebună, zbuciumată, dar at de frumoasă. O să vă povestesc, aşa, din când în când, tot de felul de chestii haioase. Poveşti neştiute sau, mai bine zis, prea puţin ştiute, din culisele vieţi de radacţie. din ziarele, radioruile ori televiziunile prin care am trecut. O mulţime de istorii simpatice, pline de haz, dar unele cu iz de dramă. Fără “chiloţării”, însă, fără răzbunări sau vorbe grele. I fine…O să aflaţi, un exemplu dat la întâmplare, care este misterul petei de un metru pătrat de lângă uşa biroului lui Cristoiu (prin 1996) şi tot cam de atunci, ce era cu urmele de paşi (numai piciorul stâng!!) de var din redacţia EVZ şi care a fost rolul lui Christian Levant (acum la Adevărul) în treaba asta… Sau, că tot vorbim de Cristoiu, de ce i se spunea Jack!
Credeţi-mă, am ce povesti. Poveşti despre Cistian Burcioiu, Bogdan, Costea, Andrei Dumitru, Gabriel Rusu, Cornel Nistorescu, Daniel Capatos, Cosmin Barbu, Simona Ionescu, Petre Mihai Bacanu, Sorin Roşca Stănescu, Lucian Mătchescu, Alecu Racoviceanu, Igor Drag, Adrian Stoica, Adrian Bărbulescu, Gabriel Rusu, Valentin Leahu ş.a. Poveşti cu flori…filme…fete sau… OK! Vă garantez distracţie, dar nu numai.
Voi fi “la zi” cu tot felul de evenimente care ne ARD…Sociale, politice, mondene sportive, din mass-media etc. Şi, uneori, de ce nu, eseuri, versuri, topuri, fotografii varia alea-alea.
Şi, desigur, aştept reacţii, comentarii…mă rog…socializare şi băgare în seamă…
Vă pup, vă aştept şi vă respect.
