Iunie, 1975

Iunie, 1975. Cireşele strălucesc, sunt coapte şi ademenesc. Sunt irezistibile. Sar din leagănul din parc, un leagăn vechi, din fier, cu un braţ desprins şi care scârţie exasperant pentru locatarii blocurilor din jur. Mă caţăr pe gardul de după care îmi zâmbesc cireşele şi ajung pe garajul al cărui acoperiş din carton smolit îmi arde tălpile tenişilor chinezeşti. Sunt în cireş. Smulg, cu inima să-mi spargă pieptul, fructele lucioase, roşii. Câte cinci-şase bag în sân, sub tricou, şi alte câte două le strivesc febril între dinţi. Zeama dulce-acrişoară mi se scurge pe bărbie, apoi în jos, pătându-mi tricoul alb.

          Pe neaşteptate, un retevei, sfârâind prin aer, îmi trece pe lângă cap. Vecinul, omul căruia îi jumulesc cireşul, ţipă la mine. Fug! Sar de pe garaj, dar îmi calculez greşit saltul. Gleznele mi se agaţă în sârma ghimpată şi, în secunda următoare, atârn cu capul în jos. Mă zbat, dau disperat din picioare şi scap. Gleznele îmi sângerează, zgârieturile mă ustură şi mă dor, dar, fericit, mă refugiez în braţele leagănului ruginit şi mă bucur mai departe , ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de cireşe.

          Legănul scărţie îngrozitor şi un bărbat, un alt om mare, ţipă la mine de la un balcon. „Măi, băiete! Ce faci acolo?”. „Mă joc!”, îi răspund.