Ludovic Orban se tratează de mahmureală la Realitatea TV

Bucureşti, 12 Decembrie 2009

De câte ori apare în vreun talk-show tv (de regulă, la Ora de foc, Realitatea TV) Ludovic Orban lasă impresia că se uită, cu disperarea unui rătăcit în deşert, după un chelner. Asta când nu-şi plimbă lasciv privirile pe pulpele Oanei Stancu sau când nu încearcă să se identifice printre siluetele de pe monitorul din faţa sa. Pentru cei mai puţini avizaţi, Ludovic Orban practică politica de multă vreme, de la începutul anilor 90, când a nimerit nu doar uşa democraţiei şi a pluripartitismului, ci şi tocul de la uşă. De aceea şi este aşa de confuz, încât nu ştie  nici acum, vorba cântecului, “câţi metri are căpitanul şi unde se termină vasul”.

L-am văzut pe Ludovic Orban, ieri, pară-mi-se, picotind pe un scaun din studioul tv amintit. Tind să cred că nimerise acolo absolut conjunctural. Şi asta  ca o consecinţă a unei nefericite (pentru el) întâmplări. Localul “la Radu”, de la intrarea în Parcul Herăstrău, din Piaţa Scânteii, era închis.

La un moment dat, trezit din toropeala cauzată de proiectoare şi de lămpile de la camerele de luat vederi, Orban s-a trezit spunând ceva de genul: “Aaaa! Că tot am fost luat în bâză de toată lumea pentru că am zis că Băsescu a fost votat doar de ţigani, beţivi şi curve, am mai aflat ceva! L-au votat şi 80 la sută din puşcăriaşii de la Rahova!”. După care a afişat un zâmbet de parcă tocmai găsise în dulapul de la baie o sticluţă neîncepută de Carmol.

Iată că Ludovic Orban n-a băgat nimic la cap din toate colcoviile la care a participat prin cârciumile pe care le-a colindat. Omuleţul ăsta o ţine din discriminare în discriminare şi o face cu nonşalanţa cu care prietenii săi, ospătarii, îi încarcă notele de plată. Şi, deşi porumbelul care i-a ieşit din gură, s-a găinăţat peste tot în studio, inclusiv pe chelia lui Adrian Ursu, nimeni de acolo nu  avut vreo reacţie.

Uite, tocmai de aceea ,  emisunea asta seamănă, de cele mai multe ori, cu o reuniune a Alcoolicilor Anonimi, unde oricine poate să spună orice cu speranţa deşartă că, la ieşire, s-o îndura careva să-i facă cinste cu o cinzeacă.