Skip to content

Haiti – ziua a şaptea. „This is Hell!”, mi-am zis

27 Februarie 2010

A şaptea zi în Port au Prince. După cele două nopţi în care am fost zguduit de trei cutremure, am mai avut parte de acţiune. In urmă cu două zile am fost în patrulare cu doi poliţişti români, Mihai Nedea şi Felicia Manta. Intr-un Nissan Patrol, alături de o altă maşină în care erau doi francezi. Am fost în cel mai periculos cartier (dacă patru hectare full de „corturi” din cârpe, folii de plastic şi beţe pot fi numite aşa) din Port au Prince: Cite Soleil. Ce glumă tristă numele ăsta! A fost o experienţă teribilă, dacă mai era loc de aşa ceva, după ce văzusem deja atâtea chestii. Dar până să ajungem acolo, am trecut prin Centre Ville, centrul oraşului, desigur. 90 la sută din casele de acolo sunt prăbuşite. Mirosul de hoituri, dulceag şi înecăcios, este înfiorător. „This is Hell!”, mi-am zis.

Şi, cu toate astea, acolo este viaţă. Oamenii încearcă să supravieţuiască. Răscolesc molozul şi dărămăturile după orice, stau cu orele la coadă, sub soarele nemilos, pentru un gallon deau, încercă să câştige şi doar câţiva gourdes (moneda naţională în Haiti; 40 gourdes=1$) vânzând toate nimicurile, de la banane uscate, boarfe vechi şi chibrituri, până la medicamente expirate, pulpe de pui la grătar (făcute într-un ulei pe care nu-l vor arunca, probabil, decât odată cu ceaunul în care le prăjesc) şi cizme şi UGG trimise, la mişto, ca ajutoare la Tropice, de îmbuibaţii lumilor bogate, care nici nu ştiu să arate pe hartă unde e Haiti. Şi, se ştie, e mult mai ieftin să trimiţi un conteiner cu boarfe într-o ţară distrusă, ca ajutoare, decât să distrugi vechiturile în ţara ta.

Am văzut enorm. Imaginile şi informaţiile, sunt convins, nu s-au aşezat încă. Am mai văzut nenorociri în lumea asta. Şi morţi în războaie, şi înmormântări în masă, şi răniţi şi suferinţă. Dar nicăieri într-o asemenea densitate. Când merg prin oraş,  ridic, din când în când, ochii spre cer. Am nevoie să văd ceva curat, ceva pur. Dar ochii îmi cad, din nou, apoi, pe ceea ce e în jurul meu. Am început să visez noaptea ceea ce văd ziua şi în vis imaginile reale sunt potenţate şi amplificate de temerile mele, de gândurile rele care se adună peste zi. Îmi place, însă, pericolul, iubesc situaţiile care generează adrenalină. Şi sunt curios cât mă pot ţine nervii!🙂

Am fost impresionat de poliţiştii români şi nu spun asta gratuit. Sunt o comunitate mică, de oameni tineri, care au venit aici pentru o treabă gândită în anumiţi termeni (misiunea MINUSTAH) şi s-au trezit, după cutremurul din 12 ainuaire, într-o chestie mult mai gravă. Mulţi vor fi spunând, în ţară, „Păi s-au dus pentru bani!”. Da! Şi ce? Nimeni nu e nebun să-şi pună pielea în joc sănătatea şi viaţa, nimeni nu e dispus să-şi ţină familia în tensiune, la mii şi mii de kilometri distanţă, pentru no money şi, eventual o strângere de mână la Cotroceni şi un fanion. Cu siguranţă, aspectul financiar este luat în calcul de oricine. Dar am văzut aici români pasionaţi şi, cu siguranţă, meseriaşi. Plus că sunt de viaţă, lucru care îi face agreabili în toată misiunea (baza). Am mai văzut asta, zilele astea, la italieni şi spanioli, dar şi la egipteni sau unii africani (ivorieni sau camerunezi).

In altă ordine de idei, internetul merge teribil de prost aici. Când prinzi o conexiune, te rogi să te ţină cât să transmiţi ceva sau să-ţi citeşti mesajele. Telefonul mi-a fost blocat. Pe 12 convorbiri or something, Vodafone m-a ars cu vreo 30 de milioane. Asta nu era în buget. Anyway, de plecat înainte de 6 martie nu plec.

Dspre Cite Soleil, dar şi depsre altele, în curând, în Evenimentul zilei. Restul, chestii simpatice şi de „casă”, cât de curând, din nou, aici pe blog.

Babay, zami! Adică „La revedere, prieteni!”. În creolă😉

6 comentarii leave one →
  1. ion conchi-paris permalink
    27 Februarie 2010 6:36 pm

    Dumnezeule… impresionant…

    • 28 Februarie 2010 6:03 am

      Nu stiu daca ai vazut articolul din Evenimentul de miercuri. Am mai trimis cateva. Sa vezi pozel! E infiorator!

  2. Ana-Camelia permalink
    28 Februarie 2010 9:30 am

    Chiar e infiorator😦 Ti-am citit articolele si-am vazut pozele. Ma intreb cum rezisti sa vezi toate ororile astea, sunt rascolitoare si doar citind despre ele stand comod in fotoliul de acasa. Incerc sa-mi imaginez viata unui om obisnuit de acolo, cred ca e cumplit. Si eu care ma plang uneori de viata mea.😦

    • 1 Martie 2010 3:58 am

      Chiar asa este! Cumplit! Culmea ca imi vine foarte greu sa plec de aici. E greu de explicat, dar ma simt legat de ceea ce e aici…

  3. ion conchi-paris permalink
    28 Februarie 2010 10:12 am

    Am citit impreuna cu prietenii nostri din ”NO.35″ ziarul la „posta” si eram mandrii de tine .

    • 1 Martie 2010 4:00 am

      Multumuesc!🙂 Ma bucur ca ati citit materialul. Am mai trimis unul si mai „tare”. Nu stiu cand o sa-l bage. Cand ma intorc, o sa va povestesc la o bere tot ce am vazut. Cu poze! Ioane, saluta-i pe toti de acolo. Toate cele bune! Ura!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: