Requiem pentru o Revoluţie neterminată

Public acest articol în fiecare, în ziua de 21 Decembrie. Il republic pentru cei care până acum nu m-au citit. In amintirea tuturor fraţilor şi surorilor mele care au murit,  în acele teribile zile ale lui Decembrie 1989, în Bucureşti.

“Requiem pentru o Revoluţie neterminată”

Text: Cristian Botez , Fotografii, din Decembrie 1989: Cristian Botez

In fiecare an, în Decembrie, se vorbeşte intens despre Revoluţie. O fac politicienii, mai ales, o fac demagogii, impostorii şi o fac cei care, pe acest subiect, ar trebui să tacă în veci. Şi mulţi din cei care vorbesc nu au avut nicio o secundă vreo legătură directă cu Revoluţia.

„Am ieşit din metrou pe la Teatrul Naţional. Trecuse o oră de la spargerea mitingului lui Ceauşescu. Lîngă rond erau câteva grupuri de tineri înlănţuiţi care strigau „Timişoara! Timişoara!” şi „Asasinii! Asasinii!”. Fără să mă gândesc, m-am alăturat lor. Şi am strigat. Am strigat cum nu mai strigasem niciodată! „Timişoara! Timişoara!”

Se vorbeşte intens şi mai ales frivol faţă de de tăcerea dureroasă a celor care şi-au pierdut un părinte, fratele, sora sau copiii în acele zile. Frivol, faţă de cei care au fost împuşcaţi, atunci. Frivol faţă de cei CARE AU FOST ACOLO şi care şi-au văzut făcute praf, terfelite şi batjocorite toate idealurile şi visurile trăite în Decembrie 1989.

„Am făcut dreapta, pe Academiei, până la Hotel Union. Acolo, baraj de miliţieni şi un grup de civili. „Securiştii! Fugiţi! Inapoi! La Inter cu toţii!” Am fugit şi am început să ne adunăm la Inter. Eram deja vreo 2.000. „Libertate te iubim/Ori învingem ori muri!, „Jos Ceauşescu!”

Se vorbeşte şi acum, după 20 de ani, când mai aşteptăm –jenantă aşteptare!- să vedem, să aflăm dacă profeţia lansată atunci de un bătrân kaghebist, acum mort, se va împlini. „Poporul ăsta va ieşi din prostie peste 20 ani!”. Mai bine nu am afla răspunsul!

 „Au apărut steaguri. S-a smuls stema. Steaguri cu gaură în mijloc! Un bătrân cu părul şi barba albe se plimbă printre noi. La reverul paltonului ponosit are o cocardă tricoloră. În ochi lui albaştri sunt lacrimi mari. Plânge de fericire. „Suntem liberi, tataie! Suntem liberi!” Dinspre Colţea apare un grup de tineri. Unul din ei ţine deasupra capului un pulover verde cu două găruri în el şi o pată mare. E sânge! S-a tras!”

„S-a ales praful de idealurile Revoluţiei!” sau „A învins democraţia!”? Depinde de ce parte a mitralierei ai fost. De cea a glonţului care vine spre tine, sau de cea a trăgaciului sau a ordinului de tragere dat.

„Au apărut TAB-urile. Uruind asurzitor se năpustesc prin mijlocul mulţimii. Huiduieli! „Jos Ceauşescu! Asasinii!” Se lasă umbrele. Primele rafale!Se vede unghiul. Trag in sus. Deocamdată. Blindatele gonesc necontenit printre noi. Aruncăm cu bolovani.”

Dacă înlăturăm tot pavoazul de reclame şi vitrine ale cazinourilor şi băncilor de la Intercontinental, sau din centrul Timişoarei, ori din cel al Clujului, s-ar pute ridica, mute şi acuzatoare, umbrele celor seceraţi de rafalele armelor.

„Se aude un urlet prelung. Şi zgomot de oase sparte! Un TAB a intrat în plin, în oameni. Cei 13 tineri morţi la Dalles. Un bărbat alergă ducând pe braţe o fată. Are cizme albe. Capul îi atârnă moale pe spate, iar ochii sunt daţi peste cap. „La Colţea, la spital! La Colţea!” Sângele curge şiroaie din palton.”

„Revoluţia a învins!” Pe cine? Poate pe Călin Nemeş, eroul de la Cluj, care s-a sinucis acum câţiva ani? Pe Radu Chesaru, tânărul bucureştean care a luptat la Televiziune şi care a înfiinţat mai apoi organizaţia anticomunistă „Vulturul Brâncovenesc”? Şi care, peste ani, s-a sinucis şi el?

„Baricada. Când au fost aduse mesele de la Dunărea? La Batiştei, în spatele scutierilor, militarii desfăşuraseră deja dispozitiv de tragere. Tot mai multe ţevi de pistoale automate. Au apărut şi blindatele cu tunuri de apă. Cad în genunchi, sub jetul puternic. Acid! Nu. E doar apă. E întuneric, acum. Şi a început iadul. Trasoarele arată că se trage în plin!”

Dacă într-o noapte nu ar mai goni în neştire motocicletele prin Piaţa Universităţii, s-ar mai auzi şi acum ecoul gloanţelor trase asupra demonstranţilor.

 „Nopţile şi zilele se scurg într-un iureş ciudat. Cine trage în oraş? Intre timp, Ceuaşescu a fugit. Mai apoi, a fost prins. De unde tot răul ăsta? Şi, de fapt, cine mai e şi Iliescu ăsta? Aruncaţi carnetele de partid! Puneţi-vă brasarde! Daţi jos brasardele! E o nebunie. Cine trage în oraş? Cine sunt teroriştii? Veniţi să apăraţi televiziunea! De cine?”

„Revoluţia a învins!” Pe cine? Poate pe Cristian Paţurcă, trubadurul anticomunist, acum grav bolnav, a cărui logodnică, Ruxandra-Mihaela Marcu, a murit strivită de un TAB, în faţa sălii Dalles, în noaptea de 21 Decembrie?

 „Ceauşescu a fost executat. In oraş se trage. Sunt pe Academiei. O rafală loveşte în turla bisericii de la Arhitecură. Cine trage în biserică? Morgile sunt pline. Pe bulevarde trec camioane cu remorci încărcate cu zeci de cruci şi sicirie. De unde a apărut şi Iliescu ăsta? Langa Bellu , pe un teren viran, se sapa morminte. A inceput sa ninga.”

Decembrie 2009. Un nou prilej pentru securişti şi comunişti(convertiţi în politicieni şi oameni de afaceri), ca şi pentru puii lor şi noii aparatciki să-şi facă mii de cruci, să aprindă tone de lumânări şi să calce în picioare, la propriu şi la figurat, locurile în care au fost ucişi revoluţionarii. Cei autentici. „Revoluţia a învins!” A învins? De ce am ieşit, atunci, în stradă? Mircea Dinescu spunea, cu mulţi ani în urmă, că „de proşti!” „De ce, pentru ce au murit atâţia oameni, atâţia copii?” cel mai sugestiv răspuns îl oferă, poate, nişte fluturaşi, care, în această perioadă, au împânzit stâlpii şi zidurile din Bucureşti, pe care scrie, alb pe negru, „1989-2009 DEGEABA!”

„Cine a tras? Cât de departe sunt acele zile? Numai cu ochii închişi, cu dinţii strânşi şi pumnii încleştaţi mai pot să-mi amintesc!”

Notă: Pasajele îngroşate fac parte dintr-un documentar realizat de mine în 2004, (în care am inclus expereienţele mele proprii), şi publicat în ziarul „România liberă”.