Skip to content

Reportaj in ziarul TIMPUL: „48 de ore, oră cu oră, în Piața Al-Tahrir”

10 Februarie 2011

Reportajul publicat astazi in ziarul TIMPUL.

 

48 de ore, oră cu oră, în Piața Al-Tahrir

Revolta egiptenilor, declanșată acum mai bine de două săptămâni, împotriva lui Hosni Mubarak s-a transformat, mai ales în zilele de 2 și 3 februarie, într-un adevărat război civil. După intervențiile poliției egiptene, care nu a ezitat să deschidă focul împotriva protestatarilor, confruntările dintre aceștia și susținătorii lui Mubarak au degenerat, violențele pornite atingând rapid cotele unui terifiant măcel. Semnatarul acestor rânduri a fost martor ocular la sângeroasele evenimente din Piața Al-Tahrir, locul violențelor, și încearcă, prin acest reportaj și prin fotografiile realizate chiar din mijlocul confruntărilor, să redea ceva din atmosfera teribilă a evenimentelor din capitala egipteană.

Restricțiile de circulație impuse de autoritățile egiptene, între orele 16.00 și 7.00 dimineața, ne-au obligat să petrecem noaptea pe aeroportul din Cairo, în așteptarea reprezentanților Ambasadei României. Trei ziariști români, subsemnatul, Oana Dobre de la Jurnalul Național și Carmen Gavrilă de la Radio România Actualități. Noi trei și o mână de alți câțiva jurnaliști occidentali, pierduți într-o masă de arabi.

Prima veste proastă a fost adusă chiar de cei de la ambasadă. „Nu aveți acreditări din partea autorităților!”, ni s-a spus. „Ministerul Informațiilor, cel care ar fi trebuit să vă acrediteze, practic nu mai există. Sunteți pe cont propriu!” Discuția are loc în fața terminalului Plecări. Mii de oameni fac cozi  enorme la intrare. Egiptul devine un loc din ce în ce mai nesigur și periculos. Occidentali, dar și africani și arabi, cu fețele crispate de grijă și teamă, așteaptă cu înfrigurare să intre în terminal. Toți vor să plece, să fugă din calea urgiei.

Descindere în Al-Tahrir

Plec de la aeroport împreună cu Oana Dobre într-o Toyota 4×4 veche, condusă de Sani, un tânăr egiptean tocmit de colega mea. Şoseaua care duce spre oraș este destul de liberă. Cu cât ne apropiem de Cairo, cu atât se îndesesc tancurile și blindatele. La un moment dat, Sani ne atenționează: „Aici e reședința lui Mubarak!”. O veritabilă divizie de tancuri înconjoară zona.

Rulăm și după o jumătate de oră ajungem la destinație. Hotelul Oanei Dobre, Downtown, se află la doar câteva străzi de al meu, City View Hotel. Suntem chiar în „buza” Pieței Al-Tahrir, Piața Eliberării, în traducere, locul unde, de nouă zile deja, opozanții lui Hosni Mubarak manifestează zi și noapte. Ușile înalte de metal, cu geam armat, ale hotelului meu (practic, un singur etaj, al cincilea, amenajat ca hotel) se închid cu un lanț masiv şi cu un lacăt. În hotel se intră numai cu parolă.

De la balconul camerei mele, pentru care, în treacăt fie spus, am plătit mult mai mult decât m-am tocmit la telefon din țară, se văd o mare parte din piață, Muzeul de Istorie Egipteană, păzit de tancuri, și, în fundal, imensul sediu al Partidului Național Democrat, al lui Mubarak, înnegrit de fum. „A ars două zile încontinuu”, îmi spusese mai înainte Sani. Pe sub balcon „curge” o stradă îngustă, El-Bostan, care „se varsă” chiar în piață. Sunt la nici 20 de metri de Al-Tahrir. Capătul străzii este blocat de două tancuri Sherman. Îmi arunc bagajele în cameră, îmi iau aparatul de fotografiat și un sac în spate și ies în Al-Tahrir.

Trec prin mai multe filtre. „You are from media? Where are you from? Aaaa! Romania! Hagi, Hagi!” Îi mulțumesc în gând regelui fotbalului românesc și trec mai departe. E abia ora 10.30 și în piață sunt mii de manifestanți. Unii mărșăluiesc în grupuri de zeci în jurul peluzelor, alții se odihnesc. Mulți se roagă pe preșuri, cârpe sau saci de iută. Se scriu lozinci anti-Mubarak pe pânze uriașe. Femei împart pâini și sticle cu apă. Afișe antipreședinte sunt peste tot. În arabă și/sau în engleză: „Leave!”, „We stay, YOU go!”.

Sunt îndârjiți. Tineri, maturi, femei, bătrâni, copii și adolescenți. Mă întâlnesc cu Oana și cu echipa de la Realitatea TV, Cristian Zărescu și cameramanul Dan Timofte. Fac câteva zeci de fotografii, iar după o oră urc în hotel. Asta nu înainte de a-l convinge cu greu pe Sammi, băiatul care avea cheia de la lacăt, că sunt singur.

Începe lupta. Primele victime

Sunt treaz de aproape 30 de ore. Ațipesc pentru câteva minute, când un vuiet și un zgomot înfiorător, continuu, ritmat, dar nedeslușit, mă fac să sar din pat direct pe balcon. Sute de egipteni, susținători ai lui Mubarak, încercau să intre în piață chiar pe strada de sub balconul meu. Protestatarii apucaseră să blocheze accesul. În doar câteva minute, între cele două părți izbucnise războiul. Sute de pietre și bolovani zburau dintr-o parte în alta. Iau aparatul și trag cadru după cadru. Am vedere fix perpendiculară pe locul bătăliei.

Pietrele izbesc pereții, tancurile, geamurile care mai rămăseseră întregi. Din când în când se înalță câte un urlet și cineva cade secerat la pământ. Împreună cu ceilalți ziariști din hotel, vreo zece reporteri, fotografi și cameramani francezi, dăm buzna spre ieșire. Managerul hotelului urlă isteric că nu ne desface lanțul. „It’s a very dangerous situation!”  Francezii aproape că sar la bătaie. „Fuck you! We are journalists!” Arabul, înconjurat de gealații lui, rămâne ferm pe poziție. Între timp, se scursese o jumătate de oră, atacatorii fuseseră respinși.

Din piață răsunau urlete, scandări și chemări la luptă. Mulțimea se deplasa în masă spre nordul pieței, pe bulevardul pietonal care duce spre celebra șosea „6 octombrie”. Ieșim din hotel. În colțul străzii, în jurul unui chioșc de piatră se amenajase un post de prim ajutor. Zeci de răniți, majoritatea loviți în cap sau la picioare, cu răni sângerânde, erau întinși pe jos. Locul era plin de bălți de sânge amestecate cu apă. Tampoane de vată înroșite erau aruncate peste tot.

Bolovanii, ca un stol de păsări deasupra pieței

Mă deplasez apoi spre partea de nord a pieței, acolo unde se masaseră mii de oameni. La nici două sute de metri mai sus, pe latura din stânga a Muzeului Egiptean de Istorie, se deschisese alt front. Protestatarii desprindeau pietre din caldarâm. Mii de pietre. Bolovanii zburau dintr-o parte în alta. Cu ochii cât cepele mă apropii până la limita tirurilor. Pe deasupra capetelor din fața mea se văd bolovanii în aer.

Trag cadru după cadru și verific. Pietrele par suspendate și arată ca un stol de păsări ce zboară pe deasupra bulevardului. Protestatarii și eu alături de ei, împreună cu alți și alți fotoreporteri și cameramani, avansăm. Manifestanții câștigă teren. „Allah Akbbar! Allah Akbbar!” Strigătele răsună de peste tot, umplu aerul, îl fac dens. Militarii de pe tancuri s-au retras în interior și au tras obloanele supra lor. Armata nu se implică în confruntări. Doar cei care apără muzeul privesc cu atenție iureșul de lângă ei.

Din când în când, din față vine câte un rănit. Pe picioarele lui, cu mâinile ținându-se de cap, cu sângele șiroindu-i pe față. Se retrage spre zonele sigure, unde va fi pansat pentru a reveni în primele rânduri. Steagurile Egiptului flutură peste tot. Culmea, și de-o parte, și de alta. Este război civil.

„Allah Akbbar! Allah Akbbar!” Ostaticii, aproape de linșaj

La un moment dat, se naște un vuiet prelung și puternic. Furie și spaimă. Mulțimea se mișcă înapoi ca un animal gigantic rănit pe neașteptate. În dreapta noastră, pe terasa unui bloc înalt, aflat mult în partea protestatarilor, s-au instalat vreo 20 de suporteri combatanți de-ai lui Mubarak și aruncă în noi cu pietre. Suntem victime sigure. Pietrele cad cu viteză, în plin, iar criza atinge cote imense când de sus se aruncă asupra noastră borduri întregi. Mulțimea este la limita panicii și a isteriei. Din fericire, cei de sus epuizează rapid muniția.

„Allah Akbbar! Allah Akbbar!” Strigătul de luptă reactivează masele. Este declanșat contraatacul. Alerg alături de protestatari, calc pe covorul dens de pietre, mă strecor printre mașini și camioane carbonizate și răsturnate. Totul este învăluit de praf și fum. Şi ne oprim. Se creează un nou front. Bătălia continuă. Protestatarii au câștigat teren.  Şi iarăși urlete. A fost capturat un adversar. Este adus de vreo cinci protestatari care încearcă să-l apere de furia mulțimii. Toți vor să-l lovească, să-l rănească, să rupă ceva din el.

Dacă ar putea, i-ar smulge inima din piept. Omul are fața scăldată în sânge. Plânge și cere îndurare. Protestatarii nu au însă milă. Lovesc cu furie. Picioare în abdomen, în testicule, scânduri și pietre în cap. Cineva încearcă să-l străpungă cu un fier-beton, iar o femeie, țipând din toți rărunchii, încearcă să-l zgârie pe față. Să-l sfâșie. Îndur ghionturi din toate părțile.

Pare cinic, dar vreau să fac fotografii. Să prind totul. Fiecare grimasă de durere, fiecare spasm de chin. Fiecare țipăt de groază care schimonosește fața omului.

Şi, ca mine, și ceilalți jurnaliști. Strâng din dinți, mă lepăd de astfel de gânduri și alerg din nou prin mulțime. Pe parcursul întregii zile aveam să văd alte și alte asemena scene. Şi poate cea mai cutremurătoare a fost cea în care victimă a fost un copil de cel mult 12 ani. Cu fața plină de sânge, cu un ochi închis în urma unei lovituri de piatră, copilul, capturat și el, avea să îndure același tratament sălbatic. Femei și bărbați, cu siguranță, cu copii acasă, loveau cu toată puterea în trupul firav, contorsionat de durere și de groaza unei morți de viu. Aveam să surprind cu aparatul foto chipul acelui copil.

Se deschide foc de arme automate

Căderea întunericului peste Al-Tahrir nu avea să aducă liniștea. Seara târziu m-am retras în hotel. De data asta, nu doar că s-a pus lanțul, dar ușile au fost blocate cu dulapuri de fier și scări de metal proptite în tocuri. În micuțul restaurant, la mesele pline de cești de cafea și sticle de apă, toți jurnaliștii de acolo rememoram teribilele evenimente de peste zi. Jos, afară, luptele au continuat până târziu în noapte.

A început să se tragă. Distingeam focuri de pistoale, dar și tiruri semiautomate și automate de arme mai grele. Aveam să aflăm că suporterii lui Mubarak dețineau Kalașnikovuri. Trei protestatari au murit împușcați în noaptea de 2 spre 3 februarie. A doua zi aveam să vedem la televiziunile arabe imaginile cu cei doborâți târâți de picioare, pe segmentul suprateran al șoselei „6 Octombrie”. Am adormit cu greu spre dimineață. După nici două ore de somn, un strigăt puternic, din sute de piepturi, îmi străbate din nou, ca un fier, inima.

„Allah Akbbar! Allah Akbbar! Alah Akbbar!” Şi zgomotul uriaș al fierului lovit de fier, scandări strigate de mii de oameni. O nouă zi. O nouă zi de luptă.

Într-o jumătate de oră ies din nou în stradă. Piața și bulevardul pietonal, din dreptul muzeului până la baricada dinspre nord, sunt devastate. Alte mașini arse și contorsionate de foc apăruseră în zonă. Peste noapte se aruncaseră dintr-o parte în alta zeci de cocktailuri Molotov. Protestatarii fuseseră copleșiți numeric, dar spre dimineață recâștigaseră terenul. La o sută de metri de șoseaua suspendată se ridicase o baricadă. Panouri de tablă și mașini distruse. Caldarâmul dispăruse, făcând vizibil nisipul de dedesubt.

Zeci de mii de pietre acopereau totul. Protestatarilor li se vede pe față toată intensitatea celor trăite peste noapte. Chipuri fantomatice, înnegrite de fum și praf, cu urme lăsate de sângele care le-a curs pe față. Haine rupte, murdare, cămăși și tricouri pătate de sânge, acum brun și negru. Voci răgușite. Dar nici un semn de renunțare, nici o urmă de frică. Doar îndârjire și hotărâre. Dincolo de baricadă, câteva tancuri și vreo două sute de miliari se interpuneau între protestatari și contrarevoluționarii lui Mubarak.

Deocamdată, doar scandări și doar din când în când câte o piatră răzleață, care cădea oricum mereu prea departe de țintă. Protestatarii îndeamnă la reținere. Soldații intervin de data asta de fiecare dată când suporterii lui Mubarak încearcă să atace. În oraș avuseseră loc lupte și în alte zone. Se vorbește despre morți și sute de răniți.

Muribunzii sunt bătuți sălbatic

După ora 13.00, brusc, militarii se retrag. Reîncepe lupta. De data aceasta, eu și cei vreo 50 de ziariști din spatele baricadei rămânem în linia întâi. Aceleași scene ca și cu o zi în urmă. Într-o oră număr aproape o sută de răniți. La nici 50 de metri de baricadă este amenajat un veritabil spital de front. Medici tineri în halate albe și voluntari au grijă de cei loviți. Se spală rănile, se dezinfectează. Se coase pe viu.

Nimeni nu mai reacționează în fața aparatului de fotografiat. Doar un ziarist britanic este cât pe-aci să fie linșat, când, în graba de a fotografia un rănit adus pe brațe, a călcat în zona în care protestatari musulmani se rugau îngenuncheați pe trotuar. Două ore mai târziu, în timp ce transmiteam prin telefon pentru o o agenție de știri din țară, o femeie îmbrăcată tradițional în negru se apropie de mine și îmi spune repetat pe o voce crescândă: „You are american! You are american!”. „No! I am from Romania!”

Ea nu și nu și arată spre șapca mea. „Dumnezeule!”, îmi zic. Uitasem că are brodat steagul Americii și inscripția USA. Dau cu șapca de pământ și mă îndepărtez rapid. Violențele continuă. Printr-o gaură din baricadă este adus în țipete și urlete un bărbat împușcat. De o jumătate de oră începuse să se tragă. Avea abdomenul înroșit de sânge, era livid și cu ochii aproape dați peste cap. Omul, în pragul morții, se scăpase pe el.

Era pe moarte, dar asta nu i-a împiedicat pe protestatari să-l lovească sălbatic cu picioarele în momentul în care au aflat că e un inamic capturat în timpul luptelor. Abia când a intrat în zona împrejmuită de prim ajutor, bietul om a scăpat de lovituri.

Vânătoare de ziariști pe străzile din Cairo

Luptele se prelungesc din nou până în noapte, fără ca balanța să încline în favoarea vreuneia din părți. „Noi vrem o revoluție pașnică, dar Mubarak vrea sânge!”, îmi spuneau revoluționarii din Al-Tahrir. Mă retrag la hotel. Pe fețele colegilor mei francezi se citește epuizarea. Mă gândesc că nici eu nu arăt mai bine. Din camere se aude iureșul continuu. Din când în când, jos, la capătul străzii El-Bostan, plantoanele bat în garduri. Este semnalul că oamenii lui Mubarak încearcă  să intre pe acolo.

La televiziunile arabe și pe agențiile de știri se anunță că s-a declanșat vânătoarea de ziariști. „Susținătorii lui Mubarak răscolesc hotelurile din Cairo în căutarea ziariștilor”, anunță Al-Arabya TV. Un jurnalist egiptean, de 36 de ani, a murit după patru zile de comă. Fusese împușcat de un lunetist. CNN publică online un raport despre 25 de ziariști care au fost bătuți și agresați în Cairo. Între timp, aflu că managerul hotelului a dispărut. La fel și apropiații lui. Proviziile în hotel sunt pe terminate.

Îl caut pe Sammi și îl întreb dacă hotelul are vreo ieșire prin spate. Nu! E clar. Aici e o cursă de șoareci. A doua zi urma să fie „Vinerea plecării”. Ziua ultimatumului dat de protestatari lui Mubarak ca să părăsească Egiptul. Dimineața, la prima oră, îl sun pe Sani, egipteanul care mă adusese de la aeroport. Pentru 50 de dolari și două țigări de foi mă trece pe jos, cu tot cu bagaje, pe străzi lăturalnice și peste un pod, în Zamalek, cartierul ambasadelor. Îmi schimb biletul de avion și anunț ambasada că peste o zi părăsesc Egiptul împreună cu Oana Dobre și echipa de Antena 3, Carmen Avram și cameramanul Cristian Tamaș.

Funcționarii ambasadei sunt foarte amabili, dar ambasadorul Gheorghe Dumitru pare sictirit de prezența noastră. Îi solicităm ajutor să ajungem la aeroport. „Nu am instrucțiuni în sensul ăsta!” și către un funcționar: „Hai, că deja oamenii ăștia îmi ocupă timpul!”. În cele din urmă, obținem un microbuz și a doua zi pornim spre aeroport, însoțiți de un diplomat plin de solicitudine. Domnul Merloi. După 17 ore de așteptare pe aeroport, printre mii de arabi, am reușit să urcăm în avion și să decolăm. Lăsam în urmă un oraș însângerat.

Corespondență specială din Cairo, de la trimisul nostru
, Cristian BOTEZ

6 comentarii leave one →
  1. 10 Februarie 2011 11:06 pm

    http://www.ziaristionline.ro/2011/02/10/cristi-botez-48-de-ore-ora-cu-ora-in-pia%c8%9ba-al-tahrir-reporter-special-la-cairo/

  2. 10 Februarie 2011 11:07 pm

    http://ziare.piatza.net/cristi-botez-48-de-ore-minut-cu-minut-in-pia%c8%9ba-al-tahrir-reporter-special-la-cairo/

Trackbacks

  1. Premiul Mile Carpenisan pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism atribuit anul acesta ziaristilor Cristian Botez si Florin Budea, pentru curajul si profesionalismului dovedit in exercitarea si apararea profesiei de jurnalist. COMUNICAT Civic Media | Victor
  2. Premiul Mile Carpenisan pentru Curaj si Excelenta in Jurnalism atribuit anul acesta ziaristilor Cristian Botez si Florin Budea, pentru curajul si profesionalismului dovedit in exercitarea si apararea profesiei de jurnalist. COMUNICAT | Ziarişti Online
  3. Un premiu în memoria lui Mile Cărpenişan « CRISTIAN BOTEZ. Reporter Special
  4. Mile Carpenisan - un ziarist ce nu poate fi uitat... | infocs.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: