Skip to content

„Sunt greu guvernabil!” Interviu acordat lui Dan Terteci -duminică 20 Noiembrie 2011

21 Noiembrie 2011

Cristian Botez: „Sunt greu guvernabil!”

Publicat de Dan Terteci în http://terteci.blogspot.com/2011/11/cristian-botez-sunt-greu-guvernabil.html

Face parte din garda veche! A intrat în presă în 1991, atunci când foarte mulţi descopereau libertatea informaţiei ca rod al muncii unor tineri gazetari. Drumul în media nu a fost uşor. Nu se plânge, dar nici nu poate fi mândru de fenomenul jurnalistic de la noi. Ştie că a renunţat să fie fotbalist în Olanda pentru a sta alături de români. Nu regretă! Cristian Botez e numele lui!

Cum este lumea văzută de Cristian Botez? Pentru mine Lumea este un loc cu teritorii şi zone sălbatice (geografice, urbane şi socio-interumane), care incită la aventură, la explorare, la acţiune, dar printre care se află rispite şi, uneori, ascunse, oaze de linişte (locuri sau oameni) în care mă retrag din când în când. Sau altfel spus, îmi place să mă avânt în larg, spre furtuni şi uragane, ştiind, însă, că la un moment dat mă pot întoarce la aceleaşi ţărmuri însorite.

Ai renunţat la canoanele unei munci redacţionale. De ce? Am renunţat în momentul în care, prin prisma vechimii, a experienţei şi a maturităţii dobândite în 18 de ani de presă (la momentul anului 2009), am realizat că îmi este tot mai greu să mai accept conveţionalismul unei munci în cadrul unei corporaţii. În ultimii ani, din păcate, jurnaliştii şi-au pierdut rolul principal în lumea presei, acesta fiind preluat – în forţă, fără menajamente, fără prizonieri – aş spune, de patroni, de finanţişti, de funcţionarii de top din marketing. Cei mai tineri dintre ziarişti au reuşit să se adapteze, pentru că asta e lumea în care au intrat de la începutul carierei lor. Noi ceilalţi, formaţi la începutul anilor ‘90 (dar nu toţi, desigur), ne-am simţit din ce în ce mai marginalizaţi. În plus, în ceea ce mă priveşte, eu sunt şi un rebel şi un răzvrătit. Sunt greu guvernabil.

Freelencer! E uşor, e greu? E relaxant! Asta de prima chestie care îmi vine să spun. E greu însă, până intri într-un sistem în care poţi să-ţi vinzi munca, produsele. Scrise, foto, audio sau video. Dar şi atunci e greu! (zâmbeşte) Dacă nu ai o înţelegre fermă privind plăţile, poţi să alergi mult timp după banii care ţi se cuvin. Sunt păţit. În plus, în toată treaba asta nu poţi să intri ca în anii 60, să zicem, doar cu un pix sau două şi cu un carnet pentru notiţe. Trebuie să investeşti în tehnică IT, foto, video, telecomunicaţii. Nu intru în detalii, dar trebuie să fii rapid, gata să transmiţi „la zi” din orice parte a lumii te-ai afla. Asta înseamnă MONEY! (zâmbeşte) Dar pentru mine e mai bine (ca freelancer) chiar şi când mi-e greu! Libertatea este mai importantă decât siguranţa şi căldura unui loc de muncă garantat.

Se poate face un astfel de jurnalism fără a trece prin etapa de redacţie? Cred că da. Nu cunosc cazuri, dar cred că da. Dacă eşti înzestrat pentru meseria asta, dacă înveţi şi te adaptezi rapid, dacă ai un model sau un mentor, dacă ai ceva bani, cred că se poate, fără doar şi poate.

Cât de mult contează „relaţiile” pentru a reuşi să-ţi vinzi marfa? Relaţii în sens de conexiuni cu cei care cumpără? Neîndoilenic. Deşi poţi să încerci şi să „baţi pe la uşi” direct cu marfa în mână. Totul e să ai cu ce să rupi gura târgului. La noi, cel puţin, orice marfă „din afară”. Chiar dacă e „piesă” este privită şi tratată cu suspiciune şi, cel mai adesea, respinsă. Sistemele interne, din redacţii, protejează orgoliile vedetelor proprii. Mai degrabă îţi croieşti drum spre piaţa externă.

Poţi vorbi de un venit constant sau trebuie să îşi faci provizioane pentru momente mai austere? La un moment dat, da. Dar până reuşeşti şi chiar şi după aceea, e bine să ai şi alte surse, să ştii să faci şi alte chestii din care să câştigi bani. Desigur, nimic ilegal, imoral sau care să îngraşe! (zâmbeşte) Nu dau exemple. Întotdeauna îţi trebuie un spaţiu de recul, o zonă de activitate în care să te retragi sau să poposeşti. Ideea e (cel puţin asta mă caracterizează pe mine) să poţi reveni oricând în atenţia publicului consumator de presă!

Eşti ferit de acuzaţiile de partizanat atunci când activezi ca freelancer? Nu pot vorbi decât în nume propriu. Aici nu ai decât două variante, zic eu. Ori o scalzi şi bagi scăfârlia la cutie şi, da, domnule, zici că eşti imparţial (exceptăm cazul moderatorilor), ori spui ce gândeşti, ce crezi, ce părere ai şi atunci da, ceilalţi pot spune că eşti partizan. Dar, dacă un număr de oameni susţin o idee proastă, imorală, confuză, o minciună o „ceva” care nu te reprezintă, atunci cum naiba poţi fi imparţial? Nu! Dacă ai principii, le afirmi. Nu le negociezi, nu le înăbuşi, nu te faci că nu le ai!

Care este scopul tău în viaţă? Să supravieţuiesc. Să supravieţuiesc încercând ca suma împlinirilor să fie mai mare decât cea a nereuşitelor, a deziluziilor. Să supravieţuiesc încercând să fiu mai bun decât am fost, sunt sau aş mai fi rău.

Ai vrea să fii purtătorul de cuvânt al… În niciun caz al vreunei instituţii! Cred că aş vrea să fiu purtătorul de cuvânt al unei IDEI mari! Al unui SCOP umanitar uriaş!

De ce? Pentru că aşa îmi spune inima!

Spune-mi, te rog, care a fost cel mai greu material pe care l-ai realizat! Nu am avut niciodată afinităţi deosebite pentru temele legate de finanţe şi bănci. Nici anchetele economice nu m-au atras. Acum vreo trei ani m-am ocupat de o situaţie foarte încâlcită a unui mare obiectiv economic din Nordul ţării. Mi-a dat serios de furcă. Până la urmă i-am dat de capăt şi chiar am făcut serial. Începuse să-mi placă! (zâmbeşte)

Dar cel mai periculos? Fără îndoială, transmisiile de anul acesta, din februarie, din timpul revoltelor din Cairo. A fost de departe cea mai periculoasă incursiune într-o zonă de conflict, de război (mai periculoasă decât cele din Sarajevo, Mogadiscio -Somalia, Iraq, Afganistan). Pe timp de zi am fost expus permanent, în zilele în care am stat în Piaţa Al Tahrir, pericolului fizic. Nu voi uita never ever luptele stradale soldate cu morţi şi sute de răniţi şi tirurile armelor. Iar în noaptea de 2 spre 3 februarie a fots teroare. Eram 14 ziarişti într-un hotel chiar din Piaţa Al Tahrir când Al Jazeera anunţa că fundamentaliştii islamici au declanşat vânătoare de ziarişti. „Orice ziarist prins va fi decapitat!”, au anunţat islamiştii radicali. Incepuseră să răscolească prin toate hotelurile din Cairo.

Ai simţit vreodată cum munca ta este călcată în picioare? Desigur. Şi au fost situaţii când nu am mai avut ce să fac. Cazul care îmi vine cel mai rapid în minte este cel de acum câţiva ani, când lucram la o maaaare televiziune. Făcusem, împreună cu fostul coleg şi bunul meu prieten Valentin Mondoc, un mare reportaj, filmat chiar de noi cu o handicam şi cu o cameră ascunsă despre slăbiciunile de securitate ale „culoarului 1”, din timpul summit-ului NATO găzduit de România. Ne-a ieşit un SUPER material, iar cei răspunzători de jurnalul principal de ştiri se declaraseră extaziaţi. „Cu asta deschidem!”, au zis. Ulterior, de la oră la oră. Materialul tot cădea din sumar, până a ieşit de tot. Nu ni s-a oferit nicio explicaţie. Dar ştiu ce s-a întâmplat. Telefoane la patronat, la avocaţi, legătura postului tv cu nişte instituţii „speciale”, chestii de genul ăasta. Acela a fost momentul în care am realizat că trebuie să mă orientez… A mai durat câteva luni, însă, până să plec.

Care a fost cel mai impresionant subiect pentru tine? Cazurile sociale. O fetiţă, Alina, bolnavă de SIDA şi abandonată de mamă într-o casă de copii din Focşani (1997, Evenimentul zilei), cazul unui bătrân bolnav „furat” de pe stradă, zona 11 iunie, Bucureşti, de mafia cerşetorilor (Antena 1, 2007), cazul celor cinci copii, fraţi, arşi de vii într-un bordei dintr-un sat, la Sud de Bucureşti, în timp ce părinţii, săracii satului şi alcoolici, erau în vecini, duşi să vadă la tv „Surprize, surprize” (Naţional TV, 2004) Şi zeci de altele, asemănătoare.

Cine te-a dezamăgit cel mai mult? Poate EU, prin unele greşeli făcute de-a lungul timpului.

Ai vreun proiect de suflet la care a trebuit să renunţi? Orice proiect abandonat lasă locul altuia! (zâmbeşte)

Când ai fost cenzurat ultima dată? În general, au fost cazuri minore. Când s-a depăşit limita, am predat informaţiile şi produsul brut şi am cerut să nu fiu semnat sau pomenit în vreun fel în produsul finit.

Cenzură sau autocenzură? Ca freelancer, ştiu cu cine lucrez, iar subiectele sunt discutate înainte. Autocenzura trebuie să funcţioneaze tot timpul. Dar e vorba de acurateţe, de obiectivitate, de etică. NU-mi cenzurez, însă, principiile şi opiniile. Pe care le consider juste! (zâmbeşte)

Crezi în libertatea presei? Cred, bineînţeles. Chiar şi atunci când sunt obligat să mă manifest într-un mediu, societate, sistem, în care această libertate este călcată în picioare. Sau, mai bine zis, mai ales atunci!

Dar în independenţa ei? Într-o lume în care BANUL şi INTERESELE determină existenţa şi funcţionarea PRESEI, acest lucru e aproape imposibil. Poate doar pe termen scurt. Dar situaţia e cu atât mai jalnică.

A trecut perioada cârnăţarilor din presă? Categoric, NU! Întodeauna şi oriunde va exista cineva dornic să „mănânce o friptură”! (zâmbeşte)

Care e preţul corect în ceea ce te priveşte? Preţul? Propria-mi mulţumire! Şi, de ce să nu recunosc, aprecierile celorlaţi. Şi, desigur, banii! Căci, vorba unui proverb american: „Nimic nu e mai dulce ca mierea, afară de bani!”. Glumind mai mult sau mai puţin.

Cele mai importante 10 calităţi ale tale sunt… Să nu exagerăm. De ALTRUISM sunt sigur.

 Primele 10 păcate se referă la… Trebuie să fiu atent la ce declar! (zâmbeşte))) ORGOLIU exagerat. Şi mă opresc! (zâmbeşte)

Regreţi că… … în câteva rânduri, în loc să mă urc în anumite trenuri, m-am uitat zâmbind indiferent la ele. Şi că, alteori, în loc să rămân în nişte trenuri, am coborât ca fraierul din ele.

Îţi doreşti să uiţi… Nu-mi doresc să uit nimic!

Ai vrut să pleci din ţară? Şi am plecat. De atâtea ori! (zâmbeşte) Şi, acum, serios. În 1990 (abia peste un an aveam să intru în presă) am avut, în vară, un aranjament să plec în Olanda, ca să joc fotbal la o echipă obscură din liga a patra sau ceva de genul ăsta. Nu am plecat şi nu regret. E clar!

Se apropie 1 Decembrie. Eşti patriot? Sunt creştin, sunt naţionalist. Sunt ROMÂN! Iubesc ROMÂNIA!

Avem un sentiment de mândrie naţională? Aproape că îmi impun să cred asta. Prietenii mei au acest sentiment!

Fiecare sărbătoare înseamnă mâncare şi băutură! Ăsta-i românul! E urât să foloseşti cuvinte ca gloată, dar… În România micul cu muştar, ciorba şi fasolea sunt la mare preţ. Vorba unuia de-acolo: „Beau, mănânc, fut, mă distrez. Ce-mi trebuie mai mult?”. Vina este însă a celor care întreţin, care organizează astfel de penibile „festivităţi”. A politicienlor din România (reţineţi că nu am spus „români”!).

Unde petreci sărbătorile de iarnă? Undeva, în România. În jurul bradului. Oriunde ar fi el! (zâmbeşte)

Pe final, te rog să transmiţi un mesaj pentru cititori! Iubiţi România! Şi haideţi să gândim şi să facem mai mult pentru ea, nu doar să ne plângem şi să căutăm vina la alţii!

2 comentarii leave one →
  1. Mirela permalink
    15 Aprilie 2012 1:05 pm

    Perfect! Prin tot ce spui, imi intaresti si atati si mai mult perceptia si curiozitatea in ceea ce te priveste. Felicitari!

    • 28 August 2012 11:36 am

      🙂 Mulţumesc!🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: