Patru poveşti cu animale. Trei, triste. Una, nu.

Tot am vrut, de la începutul anului, să evoc întâmplările prin care am trecut anul trecut, legate de diferite animale, care, într-un fel sau altul, mi-au ieşit în cale. Mai întâi, însă, câteva scurte precizări. Nu sunt genul care să care saci cu mâncare pe la colţurile blocurilor, pentru haite întregi de câini, nu scriu articole pline de revoltă despre „vânătoarea” (în fapt, o activitate perversă, specifică unui abator) de la Balc, nu trimit bani în conturile asociaţiilor sau ONG-urilor care, chipurile, se dau de ceasul morţii de soarta necuvântătoarelor. Dar când văd o vietate, din orice specie şi de orice mărime, aflată în suferinţă sau dificultate, nu pot, în niciun chip, să merg mai departe sau să întorc capul prefăcându-mă că nu am văzut nimic. Am trecut, aşadar, anul trecut prin câteva mici întâmplări de acest gen. Unele tragice(3) şi doar unul cu final fericit.

Căţeluşa

Încep cu cel fericit, căci a fost, cronologic, primul. Era o nesuferită seară târzie de ianuarie. Un frig umed şi pătrunzător, o zăpadă murdară şi bălţi semiîngheţate făceau mersul prin oraş un chin. În drum spre casă, la un colţ de stradă (N. Bălcescu şi C.A. Rosetti) un căţeluş mic, un guguloi de blană neagră ondulată. Îşi făcea drum cu greu prin zăpadă. Scâncea şi se ţine după fiecare om care trecea pe lângă el. Nimeni nu-l băga, însă, în seamă. M-am oprit, l-am privit şi m-am gândit la căţelul meu şi la motan (pe care îl culesesem în 2008 de pe stradă, când nu era mai mare de un pachet de ţigări), care stăteau bine-mersi, la căldurică. M-am hotărât într-o clipită. L-am luat în braţe, iar sufleţelul necuvântător s-a cuibărit imediat la pieptul meu, încercând să-mi lingă faţa. Şi l-am dus în casă. Bruno era confuz şi a preferat să se ascundă într-un colţ. Motanul, sâsâind şi scuipând, s-a urcat pe bibliotecă, de unde nu s-a mai dat jos ore întregi. Între timp căţeluşa, cum avea să se dovedească, hrănită bine, a pus stăpânire pe casă. De-acum, pe scurt. Am ţinut-o trei zile. Am dus-o la veterinar, am deparazitat-o, am spălat-o. După care i-am găsit şi stăpână. Pe Gabriela (ajutor de bucătar la Home Bar, Grădina Icoanei), care stă la casă cu curte, în Bucureştii Noi. Astăzi, Pufi, cum o cheamă acum, e bine, sănătoasă şi iubită.

Delfinul

A doua întâmplare este, pe cât de simplă, pe atât de tragică. De fapt este vorba de constatarea morţii unui pui de delfin. S-a întâmplat la începutul lui iunie, pe plaja din Mamaia. Fusese adus de valuri, probabil, deja mort. A stat acolo ore întregi, în soare, sub privirile curioase ale celor care se plimbau pe plaja, încă neaglomerată. A fost o scenă relativ scurtă. Tăcută şi rece. Dar atât de dureroasă. Îmi închipuiam că, undeva, la nişte zeci de metri de ţărm, mama lui înoată încolo şi-ncoace, căutându-şi disperată puiul.

Pescăruşul

 Două luni mai târziu, eram din nou la Mamaia (am stat mai mult de două luni, adunat, anul trecut la mare). Era cald. Foarte cald. Uşor plictisit de apa caldă şi neclintită, plină de tone de alge enervante, am ales, într-o zi să mă plimb, dincolo de şosea, pe malul lacului. La un moment dat, într-un snop de stuf, văd un pescăruş. Partea din spate era cufundată în apă. Avea aripile desfăcute larg şi făcea eforturi disperate să-şi ţină ciocul deasupra apei. Era epuizat. Cu greu mai puteai zări o sclipire în ochii lui, de un cenuşiu aproape mat. Am luat o lopată de la muncitorii unei vile în construcţie, din apropiere, m-am întins pe bordura malului şi l-am scos afară. L-am aşezat pe betonul încălzit. A avut un singur zvâc încercând să mă apuce de un deget, după care şi-a lăsat capul jos. Labele îi erau albite de la statul în apă. Nu ştiam dacă fusese rănit sau dacă doar era bolnav. Am stat o jumătate de oră lângă el. Pescăruşul îşi dădea sufletul. A murit când soarele era la asfinţit. Întâmplător sau nu, pe deasupra noastră doi pescăruşi au tot dat roată, minute întregi. După care au dispărut în lumina roşiatică a Soarelui.

Dulăul

Ultima întâmplare a avut loc la mijlocul lui octombrie.Un câine, negru şi robust, rănit serios de o maşină, s-a adăpostit sub maşina unui membru al familiei mele. Avea un picior din spate zdrobit complet. L-am dus la veterinari (două cabinete), a fost operat, pierzându-şi piciorul, a stat zile întregi pe antibiotice, l-am dus la un adăpost pentru câini, unde a fost supravegheat şi îngrijit, l-am dus din nou la veterinar, când starea i s-a agravat. I s-a făcut transfuzie, prin bunăvoinţa unei femei cu suflet mare, de la Rottweilerul ei. Zadarnic, Al Capone, nume dat de o doctoriţă, medic veterinar, s-a stins. Încercarea noastră de a-l salva a durat două săptămâni. Dintr-un dulău fioros, Al Capone devenise un uriaş blând, cu ochii trişti. Ştiu că a suferit, dar în ultimele lui zile a fost înconjurat de oameni care au făcut tot ce s-a putut face pentru a-l ţine în viaţă.

Un căţel, un delfin şi un pescăruş au murit. O căţeluşă a fost salvată. Nu vreau să trag nicio concluzie. Nu vreau să scot la iveală vreo pildă, vreo morală. Este ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Important este, zic totuşi, cum şi cât ne implicăm în toate aceste poveşti.

Fotografii: Cristian Botez

Publicitate