Skip to content

Pe urmele lui Pablo – povestire poliţistă; autor: Cristian Botez

16 Mai 2012

Precizare: Această povestire a fost prima dintr-o serie publicată în 2008-2009 în revista FEMEIA. Personajul, Silvia Adam, a fost creat de autor (de mine SMILE ) pe profilul şi targetul revistei. Într-o altă serie de povestiri poliţiste, publicată într-o revistă a editurii LvB, acum vrei 10 ani, am avut un personaj principal mai apropiat de stilul meu: Steve J. Morrison-detectiv de modă veche. Toate aceste povestiri, dar şi alte câteva NOI vor face parte dintr-un volum de povestiri pe care sper să-l pun la punct cât mai repede.

Simţi cele două lovituri aproape simultan. Căzu în genunchi, în mâlul rece de lângă râu. „M-a împuşcat!, gândi icnind, şi se rostogoli pe spate. Abia atunci realiză că avea în omoplat înfipte, două săgeţi. „O arbaletă! Nenorocitul are o arbaletă!” Sângele i se scurgea, cald, pe sub bluză. Tremura toată. Pantofii şi-i pierduse atrunci când alunecă în jos, printre copaci, pe panta care ducea la apă. Frigul îi accentua durerea, iar spaima îi reveni brusc, violent, ca izbitura unui baros, când realiză că ar putea fi lovită din nou. O durea tot corpul. Işi sucise o gelznă şi se lovi – cât o durea!- la sâni. Pierdea sânge. Duse mâna, reflex, după pistol. Tocul era gol. „Oh, da! L-am pierdut!”. Încercă să străpungă cu privirea întunericul. Undeva, departe, se auzeau sirenele unei maşini de poliţie. Leşină şi capul îi alunecă într-o parte lovindu-se de trunchiul unui copac. Vag, înainte să-şi piardă cunoştinţa, mai auzi, ca printr-un munte de vată , două focuri de armă.

XXX

 Cu 2 zile în urmă

Viktor Lazlo se depărtă câţiva paşi, lasând-o pe Ilsa în compania lui Rick. Schimbul memorabil de replici, sclipirile din ochii lui Ingrid Bergman, ca şi timbrul vociii lui Humprhey Bogart o răscoleau de fiecare dată când vedea Casablanca. Tolănită pe canapeaua îmbrăcată într-o pătură pufoasă, din păr de cămilă, visa. O duminică tihnită, un film retro pe care îl iubea şi câteva pahare de Martini îi făcuseră după-amiaza perfectă. Astfel că sunetul strident al telefonului mobil, setat pe soneria German Style, i se păru la fel de nepotrivit ca şi zgomotul făcut de un bombardier F16 survolând o poieniţă într-o povestire cu zâne şi spiriduşi. Se întinse leneş după telefon, pe care fu cât pe-aici să-l scape când auzi vocea lui Dan. Dan Bucur, fostul ei coleg de la Academie, şi, mai târziu, de la Inspectorat. Şi, mai mult, fostul ei iubit. „Ce mult a trecut!”. Silvia avea acum 36 de ani, dar nu avea să uite niciodată povestea de dragoste din urmă cu mai bine de zece ani. O iubire care o tulburase profund. Divorţase, atunci. Era, la acel moment, o poliţistă, profesional, în plină ascensiune. Avea un băieţel, acum, mare şi plecat cu tatăl lui în State. O poveste de iubire care durase mai puţin de un an. Poate şi din acest motiv renunţase, mai târziu, la carieră. Lucrase, o perioadă, pe bani frumoşi, ca observator şi consultant pe probleme de securitate publică şi avusese mai multe misiuni în Africa, Asia şi America Centrală. De doi ani era detectiv particular. Din câte ştia, erau doar trei femei în România care făceau asta. Şi nu se plângea. Ii mergea bine. Rămăsese, însă, singură. Şi, acum, brusc şi răvăşitor, telefonul acesta de la Dan. Vocea lui… „Puţin mai aspră?… Dumnezeule, ce dor i-a fost!”. Trase aer în piet şi căută să-şi controleze timbrul vocii.

            -Dan! Ce surpriză! De unde ai numărul meu?

            -Ei, Silvia! Silvia Adam! Nu mă subestima! (îi ghici zâmbetul discret). Şi poliţistul continuă. – Trebuie… aş vrea să ne întâlni,. Chiar în seara asta, Silvia. Este ceva important.

            Işi strânse involuntar picioarele sub ea. Deja canapeaua nu i se mai părea atât de confortabilă.

            -Fostul nostru şef, colonelul Albu (potrivit gradelor de acum câţiva ani) vrea să colaborezi cu noi. Avem o…lucrare grea. Desigur, cineva se ocupă de toate formalităţile. Inclusiv de bani… Ne putem vedea peste două ore? Mai ţii minte barul Mosquito, din Cotroceni?

Işi dădu acordul instantaneu. Şi nu vru să recunoască faptul că nu dorea decât să-l revadă.

 XXX

 Se aranjă cu mare atenţie. Era conştientă că, la vârsta ei, continua să fie o atracţie pentru bărbaţi. In părul şaten închis nu sclipea încă nici un fir argintiu. Iar gura („semeni cu Charlize Teron”, i-a spus, odată, cineva) şi ochii, aproape negri o făceau –ştia asta- irezistibilă.

Trecu, pe rând, în faţa oglinzii, de la jeans, la pantaloni negri clasici şi se opri, în cele din urmă, la o fustă, nu foarte scurtă. O palmă deasupra genunchilor. O bluză albă, descheiată la doi nasturi şi un jerseu gri perl. Aşa minionă cum era îi stătea de minune. Zâmbi. Se simţea ca o liceeană care ieşea la prima întâlnire cu iubitul ei. Işi mai netezi o dată silueta, apoi îşi luă geanta, nu înainte de a verifca dacă delicatul Smith & Wesson, revolverul ei argintiu, cu mâner de fildeş –o bijuterie, era la locul lui. Nu se despărţea niciodată de cel mai de încredere prieten al său.

Barul era destul de aglomerat în acea seară, dar Dan, evident un obişnuit al locului, reţinuse o masă dispusă strategic într-un colţ, singura cu scaune mari, tapiţate, confrotabile, luminată cald, discret şi portocaliu de o veioză cu abajur pictat manual cu ideograme şi desene japoneze. Işi zâmbiră larg, dar nu-şi atinseră decât mâinile, într-o strângere scurtă. Suficientă, însă, ca Silvia să fie înfiorată de amintiri. Se strădui să ascundă, aşa cum îşi propusese, orice emoţie care ar fi putut să o facă vulnerabilă.

            Cu siguranţă. Dan nu mai era puştiul –cum îi plăcea odinioară să-i spună, pe care îl ştia. Anii îi desenaseră cute fine în colţul ochilor, acum, în obscuritatea înşelătoare a barului, de un albastru întunecat. Iar părul, cândva negru absolut, era săgetat,a acum, de câteva fire albe. Mai ales la tâmple. Il studia discret şi ştia că şi el face acelaşi lucru. Ii simţea privirile alergând de la mâini la gura ei, oprindu-se, pe traseu, câte o clipă doar, dar pătrunzător, în decolteul ei. O clipă doar, cât oftatul unei păsări colibri în faţa cupei unei flori pline de nectar. Se înfioră de plăcere.

            Apoi, aproape brusc, Dan începu să vorbească, rispind parfumul vrăjii, despre droguri, traficanţi albanezi şi poliţişti corupţi. Se replie rapid, ca o profesionistă, şi deveni atentă. Foarte atentă. Iar când îl auzi vorbind de Pablo, tresări ca o pisică prinsă între barele unui transfromator de înaltă tensiune.”Pablo? Fostul ei coleg de la Droguri? Acel Pablo, cel mai bun specialist în opreaţiuni sub acoperire?” „Chiar el.”, îi confirmă Dan. Pablo, cel care a uimit toată conducerea Poliţiei române, după ce s-a dus la o întâlnire cu doi mari mafioţi, la volanul unui Rolls Royce, pe care îl împrumutase, culmea, de la un borfaş din Cluj cu care legase o prietenie, conjuncturală desigur, fără ca individul să ştie că se „sparge”, că dezvăluie secrete din subteranele interlope, fără să ştie că are de-a face  cu un poliţist de la Crimă Organizată.

            -Ştiu că e greu de crezut, dar Pablo e combinat de doi ani într-o reţea care trafichează heroină. E vorba de albanezi şi italieni. Iau marfa din Turcia, din laboaratoarele controlate de kurzi. O vând, apoi, în Germania, Olanda şi „Big 4”(Marea Britanie). Oficial este doar infiltrat, dar a fost descoperit după ce s-a încurcat cu o prostituată, în timpul unei misiuni la Amsterdam. Tipa era, de fapt, agentă MI6, Serviciile secrete externe britanice.Două luni mai târziu, femeia, Jessica, englezoaica, a fost găsită moartă într-un gang fin Istanbul. Pe o stradă, la doi paşi de Bosfor.

            Silvia rămase cu mâna încleştată pe paharul cu gin tonic. Tot farmecul primelor momente după revedere se rispise ca fumul unei ţigări light aspirat de reactorul unui Airbus 330. Dan îi povestea totul cu un ton egal, foarte concentrat la ce îi comunica. La fiecare 30 de secunde se uita, natural dar scrutător, în jur. Erau în siguranţă- nu aveau nicio „coadă”. Nimeni nu-i urmărise. Nimeni nu-i supraveghea.

            -Cred că înţelegi de ce apelează şeful la tine, continuă Dan. Ai lucrat cu Pablo şi îl cunoşti foarte bine. In plus, te plăcea. Nu, Silvia! Nu te ascunde! Şi mai ştiu şi că nu ai cedat. Oricum, ai fost printre puţinele care nu a ajuns în patul lui. Dar asta e istorie.

            Se lăsă pe spate, trase aer în piept şi încerca să ordoneze informaţiile pe care le primise. O durea spatele de atâta concentrare. Se întinse şi îi atinse pe Dan, absolut din întâmplare, cu piciorul. Şi el se feri. Fusese un gest accidental, care nu a durat mai mult de o secundă . Suficient, însă, ca atmosfera să se detensioneze. Şi, atunci, Silvia realiză instantaneu că nu se gândise nicio clipă să refuze misiunea.

            -Este o misiune, Dan? De asta mă căutaţi? Aţi uitat că am ieşit din sistem? Şi, la urma urmei, ce aş avea de făcut?

–  OK! Hai să fiu mai direct. Să îţi spun mai întâi partea bună. Ţi s-au alocat din Fondul 33 – ştii foarte bine, bugetul pentru misiuni sub acoperire, 15.000 de Euro. Sunt cei mai mulţi bani care s-au dat până acum pentru acţiuni de felul acesta. Ce trebuie să faci? Mâine dimineaţă pleci Râmnicu Vâlcea. Pablo ştie că te-ai născut în Bujoreni, comuna de la marginea oraşului şi că ai tăi aveau acolo casa părintească. Şi Dan scoase din buzunarul interior al sacoului, două plicuri.

– Ai aici un avans de 3.000 de Euro. Şi o citaţie pe numele tău pentru un proces, chipurile, de succesiune, cu data de poimâine. Pablo e în stare să te verifice, astfel că pe lista judecătoriei din oraş, chiar e trecut acest proces. Tu o să îl interceptezi – va trebui să pară o întâlnire absolut întâmplătoare – într-un motel din Curtea de Argeş. Pablo e deja acolo. Te instalezi mâine şi, repet, va fi pură întâmplare, întâlnirea ta cu el. Azi e duminică. Marţi dimineaţă la cinci are fixată o întâlnire pe o şosea la câţiva kilometri de motel, cu nişte sârbi. Priateli au un transport de 200 de kilograme de Hong Kong Rocks. Cea mai pură heroină, Silvia! Mai tare ca Brown Sugar. Marfă de 10 milioane de dolari. Întârzie-l, Silvia! Dacă în dimineaţa aia nu ajunge la întâlnire, ne cad toţi în cursă. Şi lovim şi în reţeaua din Turcia şi în cea din Olanda. Nu întreba de ce, cum şi cine. Te iubesc, Silvia! Fă treaba asta şi nu uita nicio clipă că sunt în spatele tău. “I am watching your back, baby..” Mai ţii minte ce mult îţi plăcea replica asta? Şi îi zâmbi.

           Câteva ore mai târziu, Silvia recapitula, pentru a câta oară?, planul, sub un duş prelungit. Era uşor dezamăgită. Sau chiar mai mult. “La dracu cu misiunea asta!” Trebuia, sau mai bine zis, şi-ar fi dorit să fi fost o întâlnire plăcută, care să fi reînnodat ceea ce cândva  – oh, Doamne, cât trecuse de atunci – o legase de Dan. Dar bărbatul de care – şi era foarte sigură acum – mai era îndrăgostită, i-a adus vestea că, mai cu voie, mai fără voie, a fost băgată din nou în sistem. Sistemul în care lucrase atâţia ani. Sistemul care îi dăduse viaţa peste cap. Regreta? Strânse din dinţi şi îşi spuse că nu. Fusese învăţată să privească înainte. Unde citise chestia aia cu “ţinteşte un punct, undeva, sus, deasupra orizontului, şi, înainte, marş!”? Nu conta. Acum, trebuia să meargă înainte.

            Se înfăşură într-un prosop imens, roşu, şi îşi pregăti sacul de voiaj. Se băgă în pat după miezul nopţii. Şi parcă, undeva, dincolo de gândurile şi grijile care o invadaseră în acea teribilă seară, doi ochi –  de un albastru întunecat? – şi un zâmbet cald, o vegheau cu căldură. Se cufundă apoi într-un somn adânc, fără vise.

 XXX

 I-a fost teribil de teamă de momentul întâlnirii cu Pablo. Şi cu atât mai mult a fost surpinsă cât de firesc a decurs totul. Bănuia, el, oare, ceva? Pablo era extrem de versat. Un poliţist abil, ale cărui aptitudini au sporit enorm odată cu anii de experienţă în nenumăratele acţiuni sub acoperire. Acesta era un risc asumat de mai marii Poliţiei. Orice “gabor” care este băgat la „înaintare” în lumea marilor hoţi  – fie că era vorba de traficanţi de droguri, de arme, sau de criminalitatea gulerelor albe, puteau fi absorbiţi, acaparaţi de această lume subterană.

Pablo radie de bucurie – sau mima? – atunci când o văzu pe Silvia în holul hotelului, cu sacul de voiaj în mână.

– Silvia ! Mi guapa, como estas? – Pablo avea mania replicilor hispanice, poate şi pentru că arăta ca un băiat de cartier din periferiile Madridului.

Explicaţiile au curs de la unul la celălalt, cu o naturaleţe înduioşătoare.

La fel de firesc s-au derulat şi următoarele două ore, după ce Silvia îşi luă în primire camera. Ore petrecute în restaurantul rustic, dar foarte plăcut, al motelului. Şi Pablo părea că urmează pas cu pas scenariul imaginat de Silvia. Da! Chiar se dădea la ea. Şi ştia că trebuie să pară disponibilă. Orice poliţistă care intră în sistem la un asemenea nivel ştie că la un moment dat poate fi pusă în situaţia de a juca rolul unei târfe. Parţial sau până la capăt. O situaţie cu greu de înţeles şi acceptat de cineva din afară.

De ce accepta atingerile, aparent involuntare, ale lui Pablo? Pe picior, atunci când se aplecase după pachetul de ţigări, pe mâini, de cel puţin trei ori? Era doar un joc, nu? Şi o luptă, totodată. Rămăsese poliţistă pur-sânge, deşi acum era pe cont propriu. Dar avea ţinte clare. Traficanţi, oameni răi, poliţist corupt. OK! Va merge până la capăt. Strângând din dinţi, dar o va face.

–         Silvia, mi linda! Pablo îi masa uşor braţul. Mergem sus?

Se ameţise oare?

Urcă, alături de el, scările, spre camera ei de la etajul al doilea. Silvia gândea febril şi încerca să îşi planifice la milimetru paşii. Nu! Nu o să se culce cu el. La cinci dimineaţa avea întâlnirea. Deci la patru el trebuia să plece. Avea misiunea să îl oprească. Cum? Va vedea. Dar ce face Pablo? Bărbatul schimbă direcţia spre camera lui. La naiba, îşi lăsase pistolul în geantă, în camera ei. Intră şi se aşeză pe pat. Silvia îşi privi pantofii eleganţi, total nepotriviţi pentru o acţiune care putea deveni periculoasă. Era uşor ameţită. De ce? Îi pusese ceva în paharul de vin? El băuse mult mai mult şi părea Ok. Pentru prima oară în seara aceea, avu o acută senzaţie de frică. Pablo ştia ceva? Nu îi era clar. După cum o pipăia, părea pierdut şi cu gândul doar la sex. A fost cât pe-aici să îl pocnească. Dar o salvă tot el.

–         Scuză-mă, mă duc până la baie. Răsuflă uşurată şi în secunda următoare îi cotrobăia prin bagaje. Nu droguri, nu arme, nimic suspect.

Pe fundul genţii descoperi, însă, o cutie de lemn, de dimensiunea unei mape, care era, însă, încuiată. “Ce era acolo, o armă?” Se întoarce în pat şi, răsturnată pe spate, cu fusta dezgolindu-i coapsele, îl aşteptă pe Pablo. Auzi un zgomot dinspre baie şi, în clipa următoare, străfulgerată de un gând, dădu buzna după el. Pablo dispăruse. Geamul încă vibra, lovit de perete. Un minut mai târziu, Silvia era afară, în curtea motelului. Da! Ştia. Pablo aflase, nu ştia cum, de ce venise ea acolo. Chiar nu era un prost. Se repezi înapoi în motel, în camera ei, şi luă pistolul. Nu avea decât cele cinci gloanţe din butoiaş. Unde era maşina lui Pablo? Da, o văzuse în parcare. Înseamnă că avea o rezervă undeva în apropiere. La sosire observase, undeva printre copaci, o parcare veche pentru camioane. Văzuse acolo nişte maşini, dar nu le dăduse importanţă. Unde era parcarea? A, da! Spre râu. Se bază, ca întotdeauna, pe flerul ei. Alergă spre apă. Să fugi pe tocuri? Îngrozitor. Pierdu pantofii zece secunde mai târziu, când auzi paşi şi crengi trosnind, undeva în stânga ei. Era întuneric şi nu mai ştia încotro să o ia. O ajută panta. Se prăvăli, pur şi simplu, printre copaci. Simţi şi crengi plesnind-o peste faţă şi bolovani lovind-o în plin. Şi bezna asta! Situaţia îi scăpa de sub control. Pistolul? Nu mai apucă să verifice. Simţi cele două lovituri aproape simultan.

 XXX

 Clipi şi îi veni să strănute. Raze de soare se curbau pe barele de metal ale patului de spital, reflectându-se pe chipul ei. Incercă să se ridice, dar o durere surdă o ţintui în pernă. Apoi zâmbi. In faţa ei, pe noptiera albă strălucea cald un buchet imens de trandafiri galbeni. Desluşi, pe un carton mic, prins între tulpini, câteva versuri dintr-o poezie de dragoste care îi amintea de ceva de demult şi foarte drag.  Ridică privirea şi zări, în colţul celălat al camerei, silueta unui bărbat, acum şezând pe un scaun, pe care îl iubea. Adormi din nou cu surâsul lui în ochi.

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: