O româncă în clanul Yakuza

Am scris şi publicat acest material (reportaj, interviu, documentar) în urmă cu ceva ani, astfel că anumite pasaje trebuie tratate din această perspectivă. Tânăra care mi-a dezvăluit din secretele (mică parte, desigur) şi o serie de aspecte ale vieţii din interiorul şi din jurul grupărilor mafiote din Japonia mi-a fost prietenă apropiată în urmă cu vreo 14 ani.  Din câte ştiu acum ea încă se mai află în Japonia, căsătorită cu acel mafiot, membru al temutei YAKUZA.

 Andreea, o tânără din Bucureşti, dansatoare de local, s-a măritat cu un mafiot japonez de lângă Tokyo. A făcut nunta la Bucureşti, după ce şi-a convins iubitul asiatic să se convertească la ortodoxism. O dată ce s-a întors în Japonia, ca soţie de membru al unui clan Yakuza, temuta mafie japoneză,tânăra doamnă a preluat administrarea barului în care fusese dansatoare la bară timp de câteva luni. Mai mult, prin căsătoria cu japonezul mafiot ea a devenit coproprietară a zece baruri, iar acum se plimbă cu un Rolls Royce şi participă la întruniri mafiote

Aventura Andreei a început în anul 2000, când a început să lucreze pentru New Style Agency, una din cele 40 de agenţii de impresariat artistic autorizate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. De numele acestei agenţii este legat şi cel al tenorului Ludovic Spiess, directorul Operei Române. Artistul este unul din patronii asociaţi ai agenţiei şi a fost acuzat recent de deputatul Constantin Duţu, membru al Comisiei de cultură a Camerei Deputaţilor, că ar fi implicat în traficul de carne vie. Andreea, născută în Bucureşti în 1979, a lucrat o vreme la o altă agenţie, unde s-a ocupat chiar de recrutarea de manechine şi fotomodele care, ulterior, au fost formate ca dansatoare, dar care au fost angrenate şi în activităţi de tip “escort”. In 2001 Andreea s-a hotărât să plece în Japonia, ca dansatoare, alăturându-se, astfel, sutelor de românce care au luat calea Orientului Indepărtat, cu gândul la câştiguri consistente.

Exportul de dansatoare, o industrie prosperă

În ultimii ani, sute de românce au invadat barurile de noapte din principalele oraşe ale Japoniei, completând peisajul etnic de pe această piaţă. Rusia, Cehia, Moldova, Coreea de Sud, China, Filipine, dar şi  Columbia sau Venezuela, sunt ţări cu reprezentare serioasă în lumea agrementului pentru adulţi din Japonia. În acest conglomerat sexy, româncele au reuşit totuşi să se impună, atât datorită aspectului lor, japonezii fiind de-a dreptul înnebuniţi după ele, dar şi pentru că fetele se pricep de minune să-i distreze pe asiatici. Şi nu sunt, acum, puţine localurile din Tokio, Osaka sau Yokohama în care, de exemplu, se pot auzi manele, cu mare succes şi la spectacolele de karaoke, dar şi înjurături româneşti spuse cu adâncă simţire de  japonezii care bântuie prin aceste stabilimente. Iar toate acestea reprezintă semne ale unei capitulări cel puţin spirituale ale asiaticilor în faţa asaltului sexos al româncelor.

Nu se cunoaşte cu exactitate numărul româncelor care pleacă în Japonia ca dansatoare, dar dacă ne luăm după activitatea agenţiilor de impresariat artistic, acesta pare a fi destul de mare. Şi nu există o statistică exactă pentru că Poliţia de Frontieră nu urmăreşte în mod expres acest trafic profesional. De asemenea, nici Brigada de Combatere a Crimei Organizate din Inspectoratul General al Poliţiei, care ar fi interesată să urmărească traficul de carne vie spre îndepărtata ţară orientală, nu deţine date despre fenomen, întrucât între România şi Japonia nu există un acord care să reglementeze schimbul de informaţii specifice între cele două poliţii naţionale.

Recrutare cu sprijin ministerial

Nu există zi în care paginile de mică publicitate ale marilor ziare să nu fie înţesate de anunţuri prin care româncele dornice de căpătuială rapidă sunt ademenite şi spre Japonia. Schema de recrutare este simplă. Agenţiiile de impresariat, “blindate” din punctul de vedere al autorizaţiilor de funcţionare, le selectează, din rândul solicitantelor, pe cele cu un aspect fizic cât de cât corespunzător, după care le asigură o rapidă pregătire coregrafică, activitate care într-o vreme dura trei luni, dar, ca să nu stea banul prea mult în loc, s-a restrâns la numai două săptămâni. Instruirea coregrafică se finalizează cu un examen de atestare. Cele mai multe din astfel de atestate poartă viza a două instituţii, fiecare în parte, ale statului. Este vorba de Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă, prin diferitele sucursale, şi de Ministerul Culturii şi Cultelor, printr-un departament special. De reţinut că, în urma acestei activităţi de examinare şi atestare, cel puţin MCC încasează bani frumoşi. La ora aceasta, la MCC, taxa de examinare pentru calificarea de dansatoare este de 5 milioane de lei, iar atestatul este valabil doar pentru un an şi nu nelimitat, ca până nu demult.

Fetele pregătite pentru Japonia nu trebuie să fie neapărat nişte superfrumuseţi, pentru că japonezilor orice europeană mai acătări, li se pare o zeiţă. Mai ales dacă este şi blondă. Acest lucru convine de minune samsarilor români care beneficiază, astfel, de o masă de manevră sporită.

Control ginecologic înainte de plecare

Andreea, tânăra dansatoare din Bucureşti îndrăgostită brusc de Ţara Soarelui Răsare, descrie ea însăşi care sunt etapele parcurse până la plecare. “După obţinerea atestatelor, fetelor li se fac fotografii care sunt lansate pe site-uri speciale de unde japonezii, patroni de baruri sau intermediari şi agenţi specializaţi, aleg. O dată nominalizate, tinerele sunt pregătite pentru plecare. Li se croiesc costumele de scenă. Astea costă, în funcţie de model, înre 50 şi 100 de dolari… Tipele din provincie sunt aduse în Bucureşti, unde sunt întreţinute de agenţie. De cele mai multe ori, fetelor li se reţin din câştigurile realizate mai târziu, banii cheltuiţi cu pregătirea coregrafică, pentru fotografii şi costume, ca şi pentru întreţinerea dinaintea plecării. Între timp japonezii trimit în România contractele, care, după ce sunt semnate, sunt înregistrate la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. După acest pas, se depun actele la ambasada Japoniei, de obţinerea vizei ocupându-se un trimis de acolo. Fetele îşi fac analizele medicale, iar cu doar o zi înainte de plecare sunt supuse unui control ginecologic. Asta pentru că autorităţile japoneze, prin Poliţia de imigrări a impus agenţiilor japoneze care recrutează dansatoare din alte ţări să-şi asigure toate măsurile că fetele aduse nu vor naşte pe teriroriul japonez.”

Acomodare în pielea goală

Aşa a plecat şi ea. Şi-a aranjat toate actele şi după un zbor cu escală la Paris a ajuns la Narita, o suburbie a megametropolei Tokyo. Aici a fost preluată, şi o dată cu ea şi alte fete, de un reprezentant al firmei angajatoare şi în cel mai scurt timp era deja cazată. “Ne-au înghesuit, la început, într-un singur apartament”, spune tânăra. “Am stat împreună vreo două zile, până ne-au împrăţit pe baruri… Erau şi câteva rusoiace printre noi. Ne-am împrietenit foarte repede. Să vezi ce drăguţ arătam în camerele alea. Era cald şi stăteam dezbrăcate. Doar în şosete… Unele avuseseră contracte şi înainte şi ne-au pregătit, pe noi celelalte, ne-au spus la ce să ne aşteaptăm… Noi aveam contracte pe şase luni. Rusoaicele erau singurele cărora nu li se făceau decât pentru trei luni. Şi apropo de contracte. Cea mai mare greşeală, când ajungeai în Japonia, era să semnezi vreo hârtie, vreun act în japoneză. Cine făce aprostia asta se putea trezi şi cu bani puţini, şi cu imposibilitatea de a se mai mişca liberă.” O dată instalate, primul lucru pe care îl făceau era să obţină Alien Card, un fel de viză de şedere, fără de care nu ar mai fi putut părăsi Japonia fără probleme. Cazarea fetelor se face, de regulă, în apartamente grupate în acelaşi imobile. Patronii de localuri închiriază vile care sunt destinate în întregime dansatoarelor. Aceasta şi pentru ca să nu aibă probleme cu localnicii, care sunt foarte pretenţioşi în ceea ce priveşte liniştea lor, mai ales când sunt deranjaţi de străini, dar şi ca să le ţină sub un control strict pe fete.

Câştig lunar de 2.500 de dolari, fără prostituare

Salariile contractuale variază între 500 şi 1.000 de dolari, peste banii aceştia fetele putând să mai câştige, într-o lună, în jur de 1.000 de dolari, din bonusurile primite în funcţie de consumaţia pe care o determină. Doar cele foarte bune ajung la câştiguri suplimentare de 4-5.000 de dolari americani.Programul în bar este de la opt seara la patru dimineaţa, şapte zile din şapte. Au libere doar două zile pe lună, în care trebuie să fie în camere până în ora 23.00. Regula casei impune angajatelor să se abţină de la sex, pentru că patronii vor cât mai puţine complicaţii cu Poliţia de Imigrări. Dar cele mai multe dintre fete, însă, nu-şi pot refuza plăcerile trupeşti şi încalcă regula ori de câte ori au ocazia. Cu atât mai mult cu cât din asta pot scoate bani frumoşi.

2.000 de dolari pentru nişte poze sexy

Barul în care Andreea a fost pusă să danseze, situat în Inage Kaigan, din districtul Chiba, în apropiere de Tokyo, este unul din cele opt pe care japonezul la care a fost angajată le deţine în Japonia, acesta mai fiind proprietarul a încă două localuri, de acelaşi gen, în Filipine. Andreea a avut norocul să fie plăcută, încă de la prima vedere, de patron, care, avea să afle, era membru important al unui clan Yakuza, temuta mafie japoneze.  Românca, micuţă, blondă, cu ochi languroşi, gură plină, senzuală şi sâni obraznici, l-a făcut pe Suei, paronul său, să se îndrăgostească de ea. La un moment dat, acesta a văzut un set de fotografii pe care Andreea le făcuse în România. Pozele, alb-negru, sexy, dar artistice, l-au scos din minţi pe tip, care i-a oferit imediat 2.000 de dolari pentru ele. Fata a acceptat oferta. Acesta a fost primul episod al legăturii lor. Relaţia dintre cei doi a evoluat rapid şi, câteva luni mai târziu, Suei a cerut-o pe Andreea de nevastă.

Cei doi îndrăgostiţi s-au căsătorit anul trecut în România, cununându-se într-o biserică ortodoxă. Suei şi-a dovedit dragostea pentru Andreea nepregetând nici o clipă să treacă la ortodoxism, pentru ca ceremonia religioasă să fie oficiată în religia româncei. La nuntă, organizată cu mult fast într-un restaurant select din centrul Bucureştiului, le-a cântat însăşi Katanga, cunoscută interpretă de muzică lăutărească. De altfel, Suei a prins, în scurt timp, gustul pentru muzica românească şi astfel în barul său cu dansatoare românce a început să se asculte manele, dar şi muzica celor de la AnimalX, Angels sau 3Sud Est.

De la dansatoare, la mama-san

După nuntă, o dată întoarsă în Japonia, statutul Andreei s-a schimbat. S-a mutat în casa lui Suei. A fost înregistrată în Cosichito Hon, Registrul de căsătorii local, şi a primit viză de şedere pentru un an, viză care se reînoieşte după acest termen. Cetăţenia nu şi-o poate lua decât după o perioadă de cel puţin trei ani petrecuţi pe pământ nipon.

Ştia de când venise în bar că asiaticul este membru al clanului Yakuza, dar abia după ce i-a devenit soţie a început să afle mai multe. De la semnificaţia tatuajului de pe spatele lui Suei, doi peşti uriaşi, “cap la coadă”, care reprezintă norocul în viaţă, până la detalii ale unora dintre afacerile soţului său. După ce a început să stăpânească japoneza la un nivel acceptabil, Andreea a fost acceptată şi la întrunirile clanului din care face parte Suei. Ea spune că i se cere chiar, uneori, părerea, când este vorba de o afacere cu fete. Cuvântul ei, zice Andreea, este ascultat cu respect. După căsătorie a preluat organizarea barului în care, până atunci, dansase. Devenise mama-san.

 Combana! Irashaimase!

Combana! Irashaimase! Bună seara! Bine aţi venit! Cu aceste expresii este întâmpinat orice client care intră într-un local cu dansatoare din Japonia. Fetele, talento, după cum li se spune aici, se ridică în picioare de pe canapeaua din waiting, colţul lor de aşteptare, la vederea fiecărui nou client şi îl salută cu cel mai adânc respect. Clienţii tradiţionalişti sunt întâmpinaţi cu şervete umede şi calde, cu care aceştia se şterg pe faţă şi pe mâini. După ce clientul s-a aşezat la o masă, una dintre fete se apropie şi, cu acceptul noului venit se aşează lângă el. Comportamentul fetelor în aceste situaţii se ghidează după reguli stricte. Acestea stau cu picioarele apropiate, cu mâinile pe genunchi şi cu spatele drept, nesprijinit de speteaza scaunului sau a banchetei. Statul picior peste picior este considerat mult prea frivol pentru japonezi. Zâmbesc fără întrerupere, aprind ţigările celui de la masă, îi toarnă în pahar, şi celor importanţi, mafioţilor, le fac masaj la umeri şi gât. Rolul acestor talento este să-i facă pe clienţii barului să se simtă cât mai bine şi să comande cât mai mult. Şi asta fără prostituţie şi nici măcar cu strip-tease. Simpla prezenţă, conversaţia şi câteva dansuri la bară îi pot face pe japonezi să cheltuie sute de dolari, într-o noapte, într-un astfel de local. Interesant este că străinii nu sunt admişi în bar dacă nu sunt însoţiţi de japonezi.

Cei mai respectaţi clienţi ai barurilor sunt mafioţii. Când intră în local, dacă sunt cunoscuţi, ceilalţi clienţi japonezi se ridică şi fac plecăciuni. Fetele sunt mai respectuase decât cu oricine. Membri Yakuza sunt indivizi stilaţi. Umblă îmbrăcaţi în negru, în costume negre sau haine, tot negre,de piele, şi, mai ales cei tineri, nu renunţă la ochelarii de soare, după ce intră în local. aproape toţi umblă înarmaţi. Şi cunoscătorii ştiu să ghicească în uşoara umflătură de sub hainele lor, un Beretta, un Walter sau o carabină Winchester cu ţeava retezată. În cazul în care mafioţii nu sunt ştiuţi de cât de sacho –patronul barului, sau de mama-san, aceştia fac un semn discret fetelor, înclinând uşor capul. Nici o fată nu are voie să nu accepte să vină la masa unui mafiot dacă acesta o cheamă. Refuzul îi poate fi fatal. Nimic nu ar mai putea să o scape, atunci, de mânia unui Yakuza respins.Când mafioţii părăsesc localul fetele nu utiă niciodată să le adreseze formula Domo Arigato! Gozaimashte! Vă mulţumim! Mai poftiţi la noi!

Bar de 5.000 de dolari pe noapte

“Aici, cei care au astfel de localuri, nu se complică cu prostituţia”, povesteşte Andreea. Ies bani frumoşi şi fără asta. Şi noi mai avem încă şapte baruri, tot în Japonia, şi încă două în Filipine. Fiecare bar are dansatoare de o singură naţionalitate. Suei vrea să mai dea drumul, în curând, la un bar cu striperi şi l-am convins să aducă băieţi din România. Şi o să mai deschidem încă un bar, gen Pink Saloon. Aşa sunt numite aici cele în care fetele se dezbracă complet şi chiar prestează servicii sexuale la separeu. Dar în localurile de genul ăsta preţurile sunt mult mai mari… Barul pe care îl conduc eu produce cam cinci mii de parai pe noapte. Asta, în condiţiile în care preţurile noastre sunt acceptabile. De exemplu, un pahar de cola sau un ceai –uruncea, în japoneză, e 500 de yeni. Berea la jumate e 500 de yeni, vinul, la treisferturi, între 2.500 şi 5.000 yeni, şampania de 250 ml, 1.000 yeni, iar şampania mare, Don Perignon, între 15.000 şi 25.000 de yeni. Nu e cine ştie ce… 100 de parai sunt 12.000 de yeni şi aici salariul mediu e cam 400.000 de yeni.

Un pachet de ţigări, la magazin, e 280 de yeni, o bere, 120-180, o călătorie de 40 de minute cu metroul de suprafaţă e 700 de yeni… Intr-un Pink Saloon, însă, totul e mult mai scump…Taxa de intrare este de 10 mii de yeni, pentru care clientul poate să stea în local doar o oră. Desigur, poate să prelungească oricât… În banii ăştia primeşte o sticlă de whsiky. Ca să-şi cheme o fată la masă, în separeu, mai dă 5.000 de yeni. Iar pentru sex oral şi normal discută cu fata… Cele mai scumpe Pink Saloon sunt alea în care dansează coreence. Sunt considerate cele mai frumoase şi mai perverse. Acolo e 50.000 de yeni ora, plus 40.000 request-ul fetei, iar o sticlă de şampanie adevărată e 120.000 de yeni! La toate comenzile de consumaţie, request şi dansuri la bară, fetele au bonusuri. Din asta îşi fac banii peste salariu… În barurile normale, se mai face top-less, dar strip-tease niciodată.”

Prostituţie pe cont propriu cu riscul vieţii

Prostituţia înfloreşte, însă, afară, pe străzile oraşului, chinezoaicele şi coreencele dominând cu autoritate piaţa sexului din marile metropole. Clienţii lor obişnuiţi sunt străinii, arabii, englezii şi americanii fiind, de departe, cei mai numeroşi turişti. Reţelele de prostituţie sunt controlate, în cea mai mare parte a lor, de mafia chinezească. Triadele chinezeşti, alături de grupările mafiote ruseşti şi Yakuza fac legea în lumea interlopă niponă. Prostituţia, traficul de armament şi droguri aduc mafioţilor sute de milioane de dolari anual. Şi, în sistemul acesta, duşmanii sau cei care greşesc plătesc crunt. Sunt mutilaţi sau chiar ucişi. Membri clanurilor Yakuza sunt printre cei mai cruzi. Dacă ai înşelat un membru Yakuza sau dacă nu ţi-ai respectat cuvântul dat ţi-ai semnat condamnarea la moarte.

În aceste condiţii dansatoarele care ies din sistemul impus de bar şi vor să-şi ia viaţa pe cont propriu în stradă, îşi asumă riscuri uriaşe. Primul pas e simplu. Dacă vreuna din fete vrea să se combine cu un client îl întreabă pur şi simplu: Ashita dohan i desuka? Poţi să ieşi mâine cu mine? Iar japonezul o întreabă, la rându-i: Icura? Cât costă?  “De aici încep complicaţiile”, explică Andreea. “Fata, nu numai că trebuie să aibă grijă să se ferească de sacho sau de mama-san, ci şi chiar de clientul cu care iese. Japonezii sunt, în general, uşor de întors pe degete de europence, dar dacă se prind că vrei să-i fraiereşti o încurci. Cea mai mare greşeală este să promiţi ceva unui japonez şi să nu te ţii de cuvânt. Dacă mai e şi mafiot, chiar ai încurcat-o! Se ajunge până la mutilări sau crime. Chiar astă toamnă, a scris şi în presa de aici, au găsit într-un lift, dintr-un bloc de cartier mărginaş, o rusoaică cu gâtul tăiat. Avea şi un drug de fier băgat în anus. Ăsta e modul clasic prin care sunt omorâte prostituatele. Şi nu numai aici în Japonia.”

 Rolls Royce, gardă personală, mii de dolari pe mână

Andreea s-a obişnuit rapid cu viaţa de soţie de membru Yakuza.  S-a obişnuit cu apartamentul imens în care stă, ca şi cu aparatura electronică de cea mai nouă generaţie. “Am nişte televizoare imense, cu ecran extraplat şi cu sistem da traducere în peste douăzeci de limbi. Pur şi simplu te uiţi la un film şi tu alegi în ce limbă să apară tritajul”, povesteşte cu satisfacţie Andreea. “O dată am ars unul din televizoare. I-am zis lui Suei că s-a jucat pisica la fire. -S-a jucat pisica, pe dracu! L-ai stricat tu!, mi-a zis el. Şi, ştii? Când zice dracu, zice chiar în româneşte. A învăţat să înjure în româneşte. Cînd mergem cu maşina şi-l enervează, în trafic, vreunul, îl bagă în aia a mă-sii, pe româneşte. Mă stric de râs…” Tinerei românce îi place la nebunie noul statut. În România, prietenii au început să-i spună Missis Yakuza. Când vrea, este scoasă la plimbare cu Rolls Royce-ul, una din maşinile lor. “Deocamdată, în Rolls Royce mă plimbă Suei sau vreunul din garda lui personală care face şi pe draiba – aşa zic ei la şofer, în argou. cred că vine de la englezescul driver. Paranteză: japonezii folosesc, în mod obişnuit, expresii derivate din alte limbi. D exemplu, la sex oral ei spun chupa-chupa, care vine din spaniolă –Chupa me la poya! Sau haiacu, care înseamnă hai mai repede. Şi, asta sună româneşte!.. 

De ziua mea mi-a făcut cadou un Mercedes Smart şi trebuie să-mi iau urgent carnet… Suei conduce o limuzină neagră, Toyota Century. Asta e maşina de imagine a oricărui mafiot japonez…”. Andreea, când nu supraveghează barul de care răspunde găteşte pentru Suei –“Cu sculele astea de aici, orice fel de mâncare nu-mi ia mai mult de zece minute!” sau merge la cumpărături. “Am banii mei şi Suei mă lasă liberă prin magazine. Cumpăr pentru casă toate nimicurile, iar eu îmi iau ţoale, cosmetice şi CDuri. Dar nu din alea ca în România. Ceva ce, europenii încă n-au văzut…” De cele mai multe ori merge însoţită de o gardă de corp. Un coreean special angajat, specialist în arte marţiale. Prezenţă tăcută, discretă, dar gata în orice moment să o apere pe Andreea. Deşi la început prezenţa gorilei în preajma ei o deranja, acum s-a obişnuit. Şi se simte în siguranţă, mai ales în perioadele în care Suei este plecat în Filipine, la barurile de acolo. De afacerile lui Sei vorbeşte, evident, cu discreţie. “În principal, banii îi face din localuri. Când se întâlneşte cu băieţii lui discută despre localuri. E drept că nu înţeleg chair totul. Când au de discutat ceva foarte important, şi sunt eu de faţă, folosesc un dialect pe care nu îl ştiu. Suei dispare, uneori, câteva zile, dar mu-l întreb unde se duce şi ce face. Am făcut o dată greşeala asta şi mi-a ajuns. Se întorsese acasă cu o tăietură pe frunte şi era plin de vânătăi pe spate. Nu a vrut să vorbeacsă, atunci, cu mine.  Peste două zile, la televizor şi în ziare s-a vorbit de doi coreeni găsiţi într-un canal. Cei doi fusesesră împuşcaţi în cap. L-am întrebat dacă are vreo legătură cu asta. A ţipat la mine de am îngheţat. Atunci am crezut că o să de a în mine. Mi-a fost îngrozitor de frică de el, atunci.”

Românca măritată cu Suei, şi, prin acesta, şi cu mafia japoneză, pare să se fi adaptat perfect la stilul de viaţă presupus de apartenenţa la Yakuza. Cu fiecare zi petrecută în printre membri celei mai periculoase organizaţii criminale din lume, Andreea desluşeşte tot mai mult din mecanismele care fac acest sistem să funcţioneze. Faptul că este foarte tânără şi că este femeie, şi, mai ales, că nu este asiatică nu o descurajează deloc. Şi-a însuşit, până acum, cele mai importante reguli ale convienţuirii alături de un Yakuza. Şi ştie că dacă le va respecta, puterea sa în clanul în care a pătruns va creşte. Andreea are gânduri mari. Deocamdată a preluat activitatea de recrutare a fetelor din România. Se ocupă singură de actele fetelor, de contracte, de obţinerea vizelor. Vine des în ţară şi a început să se gândească serios să deschidă şi în România un local, copie a celui în care a dansat în Japonia. Şi, convinsă că astfel ar da lovitura, şi-a propus să-l populeze cu dansatoare japoneze sau coreence. Este sigură că ar avea succes şi aproape că l-a convins pe Suei să investească în ideea sa. Este de văzut, însă, în ce măsură clanul Yakuza care a adoptat-o va fi interesat de afacere.

 

Yakuza – ce amai veche şi mai periculoasă organizaţie criminală din lume

Originea Yakuzei, mafia japoneză de azi, se pierde undeva, la începutul secolului al XVII-lea, când, în teritoriile populate ale Japoniei, au început să intre în vizorul autorităţilor, indivizii cunoscuţi, în acele vremuri, sub numele de Kabuki-Mono (nebunii). Aceştia, care încercau să iasă în evidenţă prin felul lor ciudat de a se îmbrăca şi prin părul tăiat foarte scurt, terorizau populaţiile satelor şi ale micilor oraşe, jefuind şi omorând pe locuitorii acestora. O parte din Kabuki-Mono proveneau din samuraii-shogun din armata împăratului, care, pe timp de pace, nu aveau de lucru. Iniţial s-a spus că aceşti Kabuki-Mono ar fi fost urmaşii Yakuza. Membri organizaţei de astăzi susţin, însă, că adevăraţii lor înaintaşi sunt, de fapt, Macchi-Yakko. Aceştia, care proveneau, cel mai adesea, din rândul cârciumarilor, al proprietarilor de prăvălii, a vânzătorilor stradali –Tekyia, dar şi din rândul împătimiţilor de jocuri de noroc –Bakuto. Macchi-Yakko s-au organizat şi au început să lupte împotriva Kabuki-Mono, devenind, în scurt timp, eroi populari. Ulterior, organizaţia lor s-a dezvoltat, structura acesteia fiind asemănătoare Yakuzei de azi. Organizaţia a luat numele de Yakuza, nume impus de Bakuto, jucătorii de noroc. De altfel, Yakuza înseamnă 8-9-3, Ya-8, Ku-9 şi Za-3, şi reprezintă suma câştigătoare dintr-un joc de cărţi, Oicho-Kabu, asemănător cu Black Jack.

Yakuza s-a dezvoltat în timp şi, o dată cu industrializarea Japoniei, organizaţia a început să primească în rândul ei şi lucrători din construcţii sau din port. Yakuza a început să se intereseze şi de politică. Simpatiza cu anumiţi politicieni şi aducea contribuţii financiare diferitelor partide, în schimbul protecţiei din partea autorităţilor. După 1925, pe fondul crizei economice profunde, Yakuza a început să se specializeze în contrabanda de produse alimentare şi bături. În scurt timp a fost comparată cu mafia americană condusă de Al Capone. Mai târziu, membri Yakuza au fost influenţaţi de filmele americane cu gangsteri. Au început să se îmbrace în costume negre, cu cămăşi albe şi purtau tot timpul ochelari de soare negri şi părul tuns foarte scurt. Yakuza a devenit, trepat, violentă. Organizaţia a început să practice şantajul şi să impună sistemul taxelor de protecţie. Crima  a devenit instrumentul ei de impunere a respectului şi fricii. Între 1958 şi 1963, numărul membrilor Yakuza a crescut cu 150 la sută, ajungând la 184.000. Aceasta în timp ce armata japoneză număra, în aceaşi perioadă, numai 90.000 de militari. De asemnea, erau cunoscute nu mai puţin de 5.200 de bande cu teritoriile lor aferente, pe tot cuprinsul Japoniei. În scurt timp a izbucnit un  sângeros război între clanuri, care a durat ani de zile.

În ziua de azi,membru Yakuza putea deveni oricine, dar cei mai bine primiţi sunt cei care nu îşi găsesc locul în societate. De asemena, şi copii care rămân  fără familii şi chiar refugiaţi din Coreea şi China. Yakuza oferă noilor veniţi bani şi statut social. În schimb, aceştia trebuie să îndeplinească anumite roluri încredinţate şi sunt obligaţi la supunere totală faţă de superiori. Yakuza este organizată în familii, asemănător mafiei italiene. Familia-clan este condusă Oyabun, care este asimilat ca tătăl membrilor grupului. Acesta este ajutat de “fiii” lui, Wakshu şi de “fraţii” săi, Kyodai. La rândul lor, Wakshu şi Kyodai pot să-şi întemeieze “familiile” lor.

Unul din aspecte care îi diferenţiază un Yakuza de ceilalţi oameni este tatuajul. Membri Yakuza au obiceiul de a se tatua încă de la înfiinţarea organizaţiei. Gestul a fost împrumutat de la aceiaşi Bakuto, care îşi tatuau pe braţ câte un inel negru pentru fiecare omor pe care îl făceau. În prezent, un Yakuza îşi tatuează simbolul clanului din care face parte, de multe ori multiplicat pe tot corpul. Astfel, tatuajul devine semn distinctiv şi exprimă, totodată, dorinţa celui care îl poartă de a rămâne în afara societăţii. Tauajele ţin de intimitatea mafiotului şi nu sunt expuse decât în faţa membrilor clanului.

Yakuza de astăzi desfăşoară, pe tritoriul Japoniei, activităţi care le aduc profituri de zeci de miliarde de dolari anual, în ultimele decenii mafia japoneză extinzându-se şi în Statele Unite, dar şi în Europa.