„Flori, fete, filme sau… INFINT” – o expozitie de pictura inedita semnata de Norica Vesca-Popescu

„Flori, fete, filme sau… INFINT” – o expozitie de pictura inedita, care aduna tablouri de o sensibilitate si frumusete aparte, semnate de Norica Vesca-Popescu. La Carturesti-Verona, Piata Romana

Cronica de Cristian Botez

Susemnatul frecventeaza Librariile Carturesti, in special pe cea din Magheru colt Verona, cotidian, in cautarea linistii necesare lecturilor aprofundate si documentarilor diverse. In urma cu doar cateva zile, in podul(mansarda), spatiu mai mult decat generos, rezervat copiilor, cartilor si jocurilor pentru ei, evenimentelor culturale din cele mai diverse, dar si lecturii am descoperit tablourile, realizate de Norica Vescau-Popescu. Le-am privit curios, mai intai, apoi placut emotionat, sfarsind in incantare.

Am contemplat, timp de mai multe zile, tablourile imbratisate de simeze in mansarda de la Carturesti-Romana, pana cand, atunci cand am intalnit-o, autoarea mi-a spus povestea acestor tablouri adunate, cu dragostea pe care numai un artist dedicat o poate exprima. „Titlul expozitiei, Flori, fete, filme sau… INFINIT, e parte din numele unui joc din copilarie, care la un moment dat devenea static, iar copiii, stim, se plictisesc repede. Aceasta este ideea acestei expozitii”, spune talentata pictorita. „Prin elementele compozitiilor, cromatica, ritm, dar mai ales starea cu care eu le-am pictat si poe care v-o dau, incerc sa scot din monotonie, in jurul conceptului de joc, joaca”. Nedumerit fiind de tehnica folosita am rugat-o pe artista sa-mi dea detalii. „Tehnica: toate sunt picturi pe panza. acryl pe panza. Pe unele am facut un colaj din hartii lipite si ele tot pe panze, apoi desen in carbune sau creion si acryl. Hartiile sunt foi rupte din unele carti pe care trebuia sa le invatam pentru admitere facultate(nu cele importante, umpluturile). Altiminteri am fost o studenta silitoare :). Aceastea sunt cele mai recente lucrari ale mele.”

Tablourile par ordonate dupa o anumita logica, are un traseu stabilit, parca, de insasi imaginile, personajele create cu har si care par a fi prins, ca intr-un basm, viata. Norica, pictorita indragostita de magia copilariei si adolescentei, da glas trairilor din care s-au nascut aceste picturi. „Fiecare lucrare are o poveste, spune o poveste”, spune artistul. „Dar acestea, cele mai recente, doar impreună sunt. Sunt momente trăite de fiecare din noi -in doi. Si aici mă refer doar la sufletele pereche(acelea care doar amandoi sunt compleți, formează un intreg, unul langă altul au curaj sa facă multe, sunt surse de energie unul pt celalalt). Sunt intâlniri, fericiri, pasiuni, primul sărut, te iubesc, regăsiri… In expoziție ele sunt doar sugerate, te pot duce cu gandul.. sunt doar câteva, urmează mai multe. Ce m-a inspirat? Exact acestea. Momente adunate in timp, de care tu credeai ca ai uitat, ca-s nimic, acest nimic crește, se dezvoltă, ajutat de aceleași ganduri, trăiri, sentimente poate mai profunde. Exact ca si cei mici, care găsesc totul in nimic, vă indemn să faceți același lucru, să aveți grijă să nu dispară, nici măcar o vreme, vă spun.. el poate deveni chiar ..INFINIT.”

Norica Vesca-Popescu este artist plastic, pictor cu talent recunoscut, cu expozitii numeroase, absolventa a Universitatii de Arte, promotia 2000, la clasa profesorului Stefan Caltia, la randul ei, este acum profesor de pictura si, totodata colaboratoare in calitate de creatoare de costume si decoruri de film la mai multe Case de film, cinema si tv. Este membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania.

Expozitia de la Libreariile Carturesti-Verona poate fi vizitata pana pe 30 aprilie a.c. Pentru informatii privind expozitia, autoarea tablorurilor, Norica Vesca-Popescu poate fi vizitata pe norikartshop.petternbyetsy.com.

Copiii Revolutiei. Raniti, infirmi si uitati

Republic, in memoria eroilor, cei adevarati, ai Revolutiei din Decembrie 1989 un articol care a aparut in “Evenimentul zilei” in 1997, sub semnatura mea si a lui Bogdan Radulescu cu care faceam echipa la acel moment, despre Ingrid Irina Ioan, o fetita care a fost atinsa, in noaptea de 22 spre 23 Decembrie 1989, de un glont ratacit, in timpul schimburilor de focuri din fata fostului sediu al Ministerului Apararii Nationale.

Ingrid, acum Ingrid Ioan-Sanders, traieste in S.U.A de ani buni, pe coasta de vest, si-a desavarsit studiile Copiii Revolutiei

Raniti, infirmi si uitati

 

Copiii Revolutiei

Raniti, infirmi si uitati

Text: Cristian Botez si Bogdan Radulescu

Fotografie: Cristian Botez(cea din ziar) si fotografii din arhiva personala Ingrid Ioan-Sanders

 

Mii de indivizi care nu au participat nici in cea mai mica masura la Revolutie, ba, unii dintre ei, chiar opunandu-se acesteia, s-au invartit de titlul de “Luptator in Revolutie”. De partea cealalta, victimele. Cei care intr-adevar au luptat, cei care au fost ucisi, raniti… Oameni, tineri cei mai multi dintre ei, carora nu li s-au recunoscut intru totul drepturile. Tineri, copii la vremea aceea, multi dintre ei raniti, infirmi acum, carora istoria le-a ramas datoare.

Ingrid Irina Ioan a fost impuscata cu un glont exploziv

In miezul noptii de 22 Decembrie 1989, Ingrid Irina Ioan, atunci in varsta de 12 ani, a fost impuscata in piept cu un glont exploziv de tip dum-dum, in apartamentul parintilor ei situat vizavi de sediul fostului Minister al Apararii Nationale din Drumul Taberei.

Dupa ce, impreuna cu parintii si cu sora ei, Francisca, mai mare decat ea cu trei ani, a ascultat mesajul lui Ion Iliescu in care acesta anunta ca e libertate, ca romanii au castigat si ca totul e bine, s-au instalat cu totii, pe intuneric, intr-una din camerele care dadeau spre ministerul Apararii. Ca sa vada “artificiile” ce tocmai explodau in fata blocului. Era vorba de fapt de o adevarata ploaie de gloante trasoare, iscata ca din senin. “Nu-mi place ce se intampla”, a spus mama fetelor. Si parasesc camera. Mai putin Ingrid care, fascinata de luminile care sagetau intunericul, zaboveste in fata ferestrei. Cateva clipe mai tarziu se aude un prelung si sfasietor “Mami, mami! Am fost impuscata!” Mama se intoarce in camera crezand ca Igrid glumeste. Imaginea fetitei rasturnata pe spate o scoate din minti. Se repede spre copila. Ingrid avea o gaura mare si urata in partea dreapta a pieptului, iar din gura i se prelingea un firicel de sange. Femeia izbucneste instantaneu in plans. Francisca, la fel. Tatal, aproape ca se da cu capul de pereti. Tremurand, mama isi ia copila ranita in brate. “Mami, mami, am fost impuscata!”. Priveste chipul usor surprins al lui Ingrid si simte ca intreaga lume se goleste de aer, de zgomote, de tot, de toate… Si firicelul acela de sange, care nu se mai opreste… Ingrid are puterea si spune, aproape soptit, “stati linistiti, iubitii mei! Totul o sa fie bine!”.

Peste ani, Ingrid isi aminteste. “Eram in fata ferestrei. Mama mi-a zis sa iesim din camera, dar eu am mai stat putin. M-am intors spre stanga si atunci am simtit zdruncinatura. M-am prabusit. Nu am simtit durere. Nu am lesinat.Am realizat doar ca am fost impuscata. Stateam pe spate si vedeam luminile trasoarelor. Am strigat-o pe mami…”

“Mi-au masat inima in maini si am revenit la viata”

Ingrid are acum(in 1997 n.r.) 19 ani si este o bruneta frumoasa. Are un zambet dulce, iar spiritul ei te cucereste. In urma impuscaturii din acea fatidica noapte, sufera de paraplegie spastica, fiind imobilizata intr-un carucior. Nu va mai putea merge niciodata. Cu o privire plina de seninatate si detasare isi continua relatarea in fata reporterului. “Ai mei m-au urcat in masina si,printre gloante, am ajuns la Spitalul Municipal(actualul Spital Universitar de Urgenta, n.r.).Dacia noastra era ciur de la tirurile de gloante. Nu stiu cum am scapat. Am fost constienta pana m-au pus pe masa de operatie. Apoi au inceput sa taie…”

Fara sa faca mai intai o radiografie pentru localizarea glontului, chirurgii i-au extirpat o jumatate din plamanul drept, care fusese pur si simplu sfartecat de explozia glontului. Apoi au descoperit plumbul. Atinsese coloana si se oprise in spatele inimii. Ingrid: “In timpul interventiei mediciii au iesit de vreo trei, patru ori afara spunandu-i mamei ca am murit. Mama se ruga de ei plangand sa mai incerce si ei reveneau la mine. Mi-au luat efectiv inima in maini si mi-au masat-o pana am revenit la viata. Intr-un tarziu, i-au spus mamei ca am scapat cu viata, dar ca voi ramane decerebrata. Arat eu a decerbrata? S-a spus, mai tarziu, ca daca se intervenea in timp util pe coloana, acum eram O. K.”.

Ingrid a stat cateva zile la Municipal, timp in care s-a ales cu o infectie la plamanul operat. A fost trimisa, dupa aceea, la Spitalul Filaret. Apoi la Spitalul, pe atunci, nr. 9. Si din nou la Filaret. “De fapt”, spune Ingrid strangand din dinti, “nu voiau sa mor la vreunii dintre ei”.

Ingrid a supravietuit datorita medicilor finlandezi

In urma unui S.O.S. de catre Crucea Rosie Internationala, Ingrid a fost preluata de medicii de la Spitalul Universitar din Helsinki, Finlanda. Pe 8 ianuarie 1990, insotita de mama sa, era imbarcata intr-un avion, cursa charter, cu destinatia Helsinki. A doua zi a fost operata de medicii finlandezi. Ca urmare a infectiei contractate la plamanul drept in spitalele romanesti finlandezii au fost nevoiti sa-l extirpe total. La coloana nu se mai putea insa interveni. Ingrid a stat opt luni in Finlanda. Patru la Spitalul Universitar, patru la un centru de recuperare fizica. “Ii iubesc pe oamenii aceia. Am simtit atata caldura si dragoste din partea lor… Practic, le datorez viata. Viata pe care nu am vrut nicio clipa sa o pierd. Indiferent cum ar fi urmat sa o traiesc.”, spune Ingrid cu un zambet senin pe chip.

Cand Ingrid a solicitat o locuinta Primariei Sectorului 6, i s-a raspuns: “Mai asteptati”

Dupa ce s-a intors in tara, Ingrid Irina Ioan a intrat in circuitul, dirijat de noile atuoritati ale statului, ale ”luptatorilor si ranitilor din Revolutia romana”. Pana sa implineasca 18 ani nu a beneficiat cu adevarat de drepturile care i s-ar fi cuvenit. Apoi a primit “gratuitate pe mijloacele de transport in comun”. Aceasta in timp ce, practic, din cauza barei din mijlocul usilor tramvaielor, autobuzelor sau troleibuzelor nu putea sa urce cu caruciorul de invalid, iar insotitorul nu beneficia de aceasi gratuitate, cum, dupa bunul simt, ar fi fost normal.

Anul trecut(1996, n.r.), impreuna cu alti raniti ais Revolutiei, infirmi pe viata, au fost primiti de Ion Iliescu, in acel moment, inca presedintele tarii. Tinerii infirmi au cerut sa fie ajutati sa-si procure cate un autorism Dacia, care le-ar fi usurat mult viata. Iliescu a zis, balmajit: “ Da, bine. Dar nu stiu ce comisie, nu avem fonduri…”. Ingrid a solicitat, apoi, Primariei Sectorului 6, o locuinta. Avea tot dreptul. Raspunsurile functionarilor au sfidat bunul simt. “Nu ati fost inregistrata”. “Mai veniti pe la noi”. “Mai asteptati”. Ingrid s-a revoltat. “Cat? Inca sapte ani? Vreau sa-mi intemeiez o familie! Daca vreau, pot sa am si cinci copii!”. Si in spatele zambetului ei trist se simt lacrimi strivite.

De un an de zile Ingrid preda informatica unor copii din clasela III-VIII, la un Centru de calcul infiintat printr-un program Phare, in colaborare cu scoala nr. 134. “Ii iubesc pe copiii carora le predau. Si ma iubesc si ei. Odata am tipat la ei pentru ca nu invatasera. A doua zi mi-au adus cu totii flori…”.

La sapte ani de la Revolutie, Ingrid Irina Ioan, ca si ceilalti copii si tineri raniti in timpul acelor evenimente, acumi infirmi pe viata, asista cu un anumit fel de intelegere la ceea ce se intampla in jur. La mascarada tonelor de certificate de “revolutionar” date aiurea si pe bani multi sau interese, la jocul acordarii de case, grade, functii si onoruri celor care, desi au fost infranti, chipurile, in Revolutie, au castigat. Si poate, in sufletele lor de copii, de tineri, care vad toate acestea, exista iertare.

Dar de ce trebuie tolerata la nesfarsit ticalosia?

 

 

 

 

Masacrul studentilor de la Academia Tehnica Militara din noaptea de 22 spre 23 Decembrie 1989

Evenimentele tragice ale Revolutiei

Masacrul studentilor de la Academia Tehnica Militara din noaptea de de 22 spre 23 Decembrie 1989

Text si fotografii: Cristian Botez

 

In toiul noptii dinspre 22 spre 23 Decembrie 1989, 126 de studenti ai Academiei Tehnice Militare, imbarcati in sase autobuze, erau trimisi sa apere Ministerul Apararii Nationale, situat pe atunci pe Soseaua Drumul Taberei. Martori la eveniment au declarat ca la camera Ofiterului de Serviciu se primeau repetate apeluri telefonice prin care se cerea ca tinerii militari sa vina sa sustina trupele din Ministerul Apararii, care ar fi fost atacate de teroristi.

Pana la acest moment, in Academie au mai avut loc doua evenimente dramatice. In data de 21 Decembrie, dupa declansarea revoltei in fata fostei cladiri a Comiteteului Central al P.C.R, in urma mitingului organizat de Nicolae Ceausescu, la Academia Tehnica Militara si-a facut aparitia un civil, care s-a prezentat ca revolutionar si care a cerut imperios ca sapte voluntari sa-l insoteasca intr-o misiune de capturare a sefului Securitatii lui Ceausescu, generalul … Nuta. Cei sapte au fost , de fapt, numiti direct de catre superiorii lor, printre ei numarandu-se si studentul in anul al V-lea, Adrian Fitarau, in prezent inginer colonel, profesor la Academie. Cei sapte au refuzat in cele din urma sa plece in momentul in care li s-a spus ca vor primi pentru misiune doar pistoale si nu AKM-uri, pistoale militare. “Nu plecam doar cu sanse gloante la noi”, au zis toti. In cele din urma, civilul misterios s-a retras, identitatea sa ramanand un mister si acum, cel putin pentru tinerii militari de atunci. In schimb, in seara spre noapte a zilei de 21 Decembrie, studenti ai Academiei au fost pusi de paza de-a lungul gardului unitatii, din zece in zece metri, pentru contracararea unui presupus atac asupra Academiei. Toti au avut convingerea ca au fost expusi in mod voit pentru a deveni tinte vii, mortile lor urmand a servi intereselor noii puterii care abia se instalase in Romania.

La miezul noptii de 22 Decembrie s-a transmis ordin de imbarcare a studentilor, cu destinatia Ministerul Apararii, din Drumul Taberei. Ordinul direct a venit de la comandantaul adjunct al Academiei Tehnice Militare, generalul locotenent Ion Angheloiu, decedat intre timp, care, la randul lui, primisese  ordin de la comandantul Academiei Militare Generale general locotenent Gheorghe Logofătu, în baza ordinului şefului Direcţiei Operaţii din M.St.M. generalul locotenent P. Eftimescu.

Ordinul prim ar fi venit, insa, de la generalul Nicolae Militaru, dovedit agent GRU, Securitatea Militara a URSS, proaspat numit ministru al Apararaii Nationale, dovedit, ulterior, unealta militara a lui Ion Iliescu, autoimpus ca sef al statului. Toti cei 135 de studenti, din anul I si II si-au luat armamentul in primire , dar cand s-au dus la magazie sa ia si munitia aferenta, li s-a spus ca nu e cazul. Au protestat si in cele din urma au primit incarcatoarele cu munitie de razboi. In jurul orei 1, dupa miezul noptii, dupa un traseu urmat pe  bulevardul Tudor Vladimirescu, soseaua Panduri, bulevardul Drumul Taberei s-au oprit in dreptul intrarii în sediul MApN.

Autobuzele au tras pe dreapta, vizavi de Centrul de Calcul al MApN. Atunci s-a declansat urgia. Primul impuscat a fost soferul primului autobuz. Studentii militari au coborat de-a valma, in cateva clipe. Martorii supravietuitori spun ca la inceput s-a tras foc cu foc dinspre blocurile cu patru etaje, de vizavi de minister, langa care oprisera. Apoi s-a tras, la foc automat din directia Centrului de Calcul al Minsterului Apararii Nationale. Cinci tineri au fost ucisi atunci. Sublocotenenții post-mortem Pintea Ciprian, Franga Eugen, Pătcaș Ioan, Bucur Cristian și Dumitraș Ștefan. Si alti opt au fost raniti. Locotenenții Pol Romulus, Bota Marius, Huțanu Vasile, Sușman Dan, Popescu Cristian, Lupu Sorin, Dumitrache Valentin și Tihon Valentin.

Studentul de atunci, Ion Ciucan, care a facut parte din efectivele deplasate la Ministerul Apararii Nationale, acum ofiter in rezerva, isi aminteste: “

 

 

Nebunia a durat mai bine de o ora. Studentii s-au raspandit prin blocurile din jur, cele cu patru etaje, si acum marcate de gloantele care au fost trase asupra lor. Este vorba de blocurile A1, B3 si A2. Unii s-au retras in spatele blocurilor. Era evident ca o parte din din conducerea Ministerului nu stia ca studentii fusesera trimisi acolo. Ulterior s-a dovedit ca a fost o alta diversiune organizata de cei care acaparasera Revolutia, pentru a-si justifica instalarea directa la conducerea tarii. Abia dupa aproximativ doua ore s-a stabilit un contact corect intre cele doua parti si portile ministerului s-au deschis pentru studentii militari.

Extrase din raportul Comisiei senatoriale care s-a ocupat de acest caz

“Detaşamentul a fost constituit din Compania a 4-a comandata de col.ing. Constantin Gheorghe având un efectiv de 215 studenţi şi Compania a 5-a comandată de col.dr.ing. Papuc Viorel având un efectiv de 132 de studenţi. La aceste efective se adăugau şi 13 ofiţeri cadre. Înaintea plecării spre sediul M.Ap.N. gl. Angheloiu a precizat subordonaţilor itinerarul de deplasare, respectiv: Bdul. Tudor Vladimirescu, Şos. Panduri, Bdul Drumul Taberei, intrarea în sediu având loc pe la punctul de control situat vis-a-vis de Complexul Orizont.

Comisia Senatorială constată că privind cooperarea, asigurarea tehnică, materială şi logistică, semnale de recunoaştere, caracteristici de lucru pentru mijloacele de legătură, nu au fost precizate şi nici nu s-a numit un şef al întregului detaşament.

Pusă în mişcare, coloana de şase autobuze cu studenţi a ajuns în jurul orelor 01⁰⁰-01¹⁵ în faţa Centrului de Calcul al M.Ap.N., oprindu-se la aproximativ 100 m de intrarea în M.Ap.N. datorită deschiderii focului asupra ei din Centrul de Calcul.

Intensitatea focului a determinat debarcarea precipitată a studenţilor şi adăpostirea acestora în zonă luând poziţii de tragere între blocurile Al, A2 şi B3, iar alţii s-au adăpostit pe scările şi holurile blocurilor. Reacţia studenţilor a fost haotică, ripostând cu foc în toate direcţiile. Adăpostirea pe partea blocurilor s-a produs nu datorită tragerilor dinspre minister, ci datorită faptului că autobuzele circulau pe partea dreaptă, deci foarte aproape de blocuri şi de spaţiile verzi, iar uşile autobuzelor s-au deschis tot pe această parte. După intervenţii repetate, studenţii au putut fi recunoscuţi şi introduşi în incinta ministerului, însă rezultatul acţiunii a fost tragic. Au fost ucişi 5 elevi şi răniţi alţi 8.

Tragicul eveniment a putut fi posibil şi ca urmare a faptului că la stabilirea itinerariului nu s-a ţinut seama de situaţia conflictuală din zonă începând din seara de 22 decembrie 1989. Absenţa unor legături de conducere şi cooperare cu grupa operativă ce conducea apărarea M.Ap.N. şi cu forţele din dispozitiv precum şi lipsa de măsuri preventive pentru a evita incidentele.

Interpretarea greşită a intenţiilor celuilalt coroborată cu deficienţele amintite anterior au determinat apariţia acestei erori profesionale.

Iată extras din declaraţia col.dr.ing. Papuc Florinel: „… Se pare că focul s-a executat dinspre Centrul de Calcul (maşinile fiind în mers nu aveau cum să fie auzite tragerile teroriste care aveau un zgomot mult mai redus ca amplitudine – n.n.)… În momentul următor cu studenţii prin salturi scurte şi târâş … militarii care asigurau paza ministerului au solicitat parola. Fără să le fi spus parola, deoarece nu o primisem. … pe baza afirmaţiilor noastre că suntem de la Academia Militară ne-aţi permis intrarea. Cred ca nu toţi apărătorii M.Ap.N.-ului au cunoscut faptul că urma să sosim… „.

Trebuie remarcat că la deficienţele de conducere şi organizare se mai adaugă şi starea de spirit tensionată, rezultatul incidentelor anterioare şi a acţiunilor teroriste.

Iată extras din declaraţia srg. Bocanu Liviu: „… Când a început debarcarea s-a tras asupra noastră foc cu foc după care s-a trecut la foc automat … Cele foc cu foc nu ştiu de unde s-au tras, dar în momentul în care s-a tras foc automat, acesta era din zona ministerului…”

Studentul Manolescu Marius: „… Când am ajuns în faţa M.Ap.N. -ului am observat că autobuzul din faţa noastră a luat foc undeva în partea din spate. Autobuzul nostru a depăşit şi a oprit în faţa blocurilor situate vis-a -vis de M.Ap.N. Am debarcat… Am constatat cu surprindere că se trăgea în noi dinspre minister. Am convingerea că cei de la anumite nivele de comandă nu au ştiut că venim…”.

Col.ing. Rodin Constantin susţine că primele focuri ar fi fost trase din blocul de locuinţe B.3.: „…Fiind primiţi cu foc … am fost obligaţi să coborâm şi să ne adăpostim … în această poziţie s-a executat foc atât dinspre sediul Centrului de Calcul al M.Ap.N., precum şi din blocul B3 (probabil de la etajele superioare ale acestuia) …”

Din declaraţiile locatarilor rezultă că au fost identificate persoane ce au deschis foc către localurile M.Ap.N. Aceste trageri au întărit convingerea în rândul apărătorilor că sunt atacaţi de forţe teroriste.

Din  declaraţiile numitei Cosma Viorica, locatară în blocul A2 rezultă că la data de 22 decembrie 1989 către seară, spaţiul verde dintre cele două blocuri amplasate peste drum de M.Ap.N. a fost ocupat de un grup de persoane tinere care, din raţiuni necunoscute au deschis foc asupra ministerului. „ …  La data de 22 decembrie 1989 … nu se întunecase încă .. am remarcat privind pe geamul de la bucătărie prezenţa unui grup de tineri în spaţiul verde din  faţa noastră, respectiv în porţiunea dintre blocul nostru şi blocul A2 … Erau 4-5 persoane …Distanţa  dintre mine şi ei era în jur de 20-25 m, poate şi mai aproape Mi-a atras atenţia că unul dintre ei era îmbrăcat într-o geacă albă, imaculată. Păreau în vârsta  de 20 de ani …Erau tunşi cam la fel … Toţi erau înarmaţi. S-au deplasat lângă colţul blocului şi au început să tragă După ce au tras au fugit imediat în spatele blocului … Atunci a intervenit soţul meu care a strigai la ei după geam:   < Potoliţi-vă, mă ! Ce dracu faceţi !   Unul dintre ei s-a răstit la noi si ne-a spus să intram în casă, să închidem geamul că ne trage un glonte în cap. A mai adăugat şi o înjurătura … Văzând despre ce e vorba, ne-am retras în  casă   Când au tras aceştia, cei de peste drum militarii, au ripostat …A doua zi l-am văzut pe cel cu geaca alba. era mort…”. “

 

Procurorul militar Mihai Popov a stabilit, in 1995, ca in acest caz nu exista niciun vinovat

In luna octombrie 1995, lt.col. magistrat  Mihai Popov, pe atunci adjunct al sefului Parchetului Militar de pe langa Curtea Militara de Apel, a dat solutia finala in dosarul 1059/P/1991 privind 16 morti si 19 raniti, produsi ca urmare a „incidentelor” din perioada 22 – 24 decembrie 1989 din zona Ministerului Apararii Nationale. Procurorul militar Mihai Popov a dispus urmatoarele: „In dosarul nr. 1095/P/1991 privind evenimentele in care au fost angajate DT 2 PST din UM 01171 Buzau, efective din Regimentul de Garda, studenti si cadre din Academia Tehnica Militare, precum si cadre active din UM 0620 (USLA), soldate cu pierderi de vieti omenesti si cu ranirea grava a mai multor persoane – nu se incepe urmarirea penala”.

Anul acesta, la 27 de ani de la acele tragice evenimente Academia Tehnica Militara a organizat o ceremonie comemorativa si s-a tinut o slujba de momenire a eroilor acelei nopti la monumentul funerar ridicat in memoria unuia din cei cinci studenti ucisi vizavi de fostul Minister al Apararii. In decursul anilorLocuitorii cartierului Drumului Taberei, ca si toti ceilalti trecatori din zona au intors capul, odata sau de nenumarate ori, spre crucea de marmura alba, intotdeauna imbracata in flori si luminata de lumanari spre aducere aminte, cruce pe care este gravat numele locotenetului postmortem Ciprian Pintea. Au fost prezenti comnadantul Academiei Tehnice Militare colonel Iulian Vizitiu, adjunctul acestuia, colonel Pamfil Tomoiag, camarazi ai celor ucisi, printre care Ion Ciucan, in prezent ofiter in rezerva, colonelul Adrian Fitarau-director executiv al A.T.M. colonel in rezerva Cristian Mihalache si nu in ultimul rand generalii in rezerva Constantin Bodin, Ion Codreanu si Florinel Papuc.

Noaptea de 21 spre 22 Decembrie 1989. Atunci s-au petrecut toate acestea. A doua zi, pe 23 decembrie seara avea sa se petreaca o alta oroare. Masacrul luptatorilor antiteroristi de la USLA. O clica de criminali care pusesera mana pe tara comandase SANGE!

 

 

 

Cum am ajuns ziarist. La 11 ani am decis sa fac asta.

De ce am ales sa fiu ziarist. La 11 ani!

Am fost inscris la scoala la 7 ani, dar stiam sa scriu si sa citesc de la 5. Stateam saptamani intregi la bunicul meu din Otelu Rosu, judetul Caras-Severin, iar verisoara mea, Corina, care era mai mare cu doi ani, ma lua cu ea la scoala. Stateam in ultima banca si invatam ce invata ea. Si colegii ei. Eu am trecut peste faza cu bastonase si o-uri, din acest motiv am avut un scris urat. Abia dupa 20 de ani mi-am “reglat” caligafria(in stil propriu, oricum). La 9 ani citeam, in afara de cartiile copilariei, Zaharia Stancu si Darwin. Printre altii. Celorlalti colegi de varsta mea le paream ciudat. Apoi am descoperit ziarele. Cum? Bunica ma trimitea sa-i cumpar “Romania libera”(peste ani, in 1991, acolo aveam sa-mi incep, daca mi se permite, cariera in presa). Iar dupa amiaza, “Informatia de pranz”. “Aflam de la Militia Capitalei” devenise rubrica mea preferata (de aici, probabil, si aplecarea ulterioara, ca ziarist, spre criminalistica).
Pana la 7 ani am copilarit in cartierul Primaverii(unde m-am si nascut), fara avea nicio legatura, nici pe departe, cu nomenclatura comunista. De aia ne-au si mutat de acolo, la un moment dat! In 1972 am ajuns pe Calea Grivitei, intr-un apartament nou. In Chibrit, cum i se spune(a) zonei. La patru statii de tramvai de Stadionul Giulesti, fieful echipei mele de fotbal de suflet RAPID. Aici am dat cu nasul de fotbal, ca sa zic asa, si nu altfel. Desi la scoala faceam rugby, minunat sport!!!(Scoala Genarala nr.175, de pe strada Lainici nr.2, era singura din tara care avea in programa RUGBY si teren profesional, la standarde profi, cu buturi, cu tribune(mici) ), am fost atras de fotbal.
La un moment dat, pe la 10 ani, am descoperit emisiunea de sambata/duminica, la radio, “Fotbal, minut cu minut”, moderata de legendarul crainic radio Gheorghe Minoiu. Pe atunci meciurile din Divizia A se desfasurau toate in aceasi zi, la aceasi ora! Ma asezam in varful patului cu un caiet in mana si un pix sau creion, si ascultam transmisiunile. Notam minutele cand se marcau goluri, faze mai aprige, comentarii ale crainicilor, iar cu carioca desenam faze descrise de comentatori. Lovituri libere, penaltiuri, tot felul de situatii din timpu meciurilor. Stiam toti fotbalistii din divizia A, clasamentul pe de rost, cate puncta aveau echipele la zi, golaveraj. Tot! Si, desigur, jucam la Pronosport! 1 X 2! Daca iti ieseau 13 rezultate de meciuri, din 13, dadeai lovitura!
Dupa un sezon/campionat mi-am luat un caiet cu coperte maron, din material textil impregnat cu o vopsea cerata(era urat, acel caiet; mirosea a U.R.S.S.), pe care scrisesem pe prima coperta, ingrosat, cu un pix,CARNET DE REPORTER. L-am ratacit si ma doare enorm absenta lui, marturie a unor timpuri minunate). Aveam 11 ani! Nu ma gandeam, atunci, ca exact asta voi face peste ani si ani! Tin minte ca ma trezeam, am facut asta ani de-a randul, copil fiind, la 5 dimineata(mama dormea inca) si ieseam afara, fie vara, fie iarna, fie frumos afara, fie ploaie, vant sau ninsoare, si stateam cate o ora la coada la chioscul de ziare, ca sa cumpar ziarul “Sportul”! Eram singurul copil de la coada aia! Faza era, ca se aduceau putine si de aceea se forma coada! Era singura noastra sursa de informare in ceea ce priveste sportul. Asa cum era relatat el in acele vremuri comuniste.
Si toate acestea explica faptul, ca la un moment dat, pentru doi ani de zile cand am fost prima oara la Romania libera(1991-1995) am lucrat(si) in departamentul Sport, sub indrumarea marilor jurnalisti de profil Ion Bocioaca(sper sa mai fie in viata; ar avea 85 de ani) si a regretatului Marius Georgescu.
…TO BE CONTINUED

Revolta in Popesti-Leordeni/Groapa de gunoi din Glina aprinde focul intre locuitorii din doua localitati si autoritatile statului

Revolta in Popesti-Leordeni

Groapa de gunoi din Glina aprinde focul intre locuitorii din doua localiati si autoritatile statului

Text si fotografii: Cristian Botez

Nerespectarea legislatiei privitoare la functionarea gropilor de gunoi, indolenta autoritatilor locale si frica acestora de a lupta pentru sanatatea oamenilor a caror viata o guverneaza pe plan local, incopetenta sau reaua vointa a Ministerului Mediului, Garzii de Mediu, legaturile suspecte intre ECOREC, firma care administreaza gorpa de gunoi si autoritati, interesele financiare uriase, de zeci de milioane de Euro, vag deslusite, au provocat un adevarat razboi intre locuitorii din Popesti-Leordeni si cei din Glina cu institutiile statului.

Joi, 28 Septembrie, in casa parohiala a bisericii catolice din Popesti-Leordeni a avut o confruntare deschisa intre o parte a locuitorilor revoltati de raul provocat comunitatii de tot ceea ce presupune existenta si functionarea gropii de gunoi si reprezentanti ai autoritatilor. Prefectul judetului Ilfov, Cristian Ghincea, seful cabinetului presedintelui Consiliului judetean Ilfov, Irinel Scriosteanu, Corina Blanaru, director ECOREC, firma care detine groapa de gunoi, Petre Iacob, primarul din Popesti-Leordeni, toti laolalta, au trebuit sa infrunte furia locuitorilor prezenti, peste o suta, la numar, barbati, femei, copii, tineri, varstnici.

“Ce faceti cu noi?” Murim pe capete!”. “Ne imblonavim!” “Veniti spre seara tarziu si miezul noptii, cand se descarca hoituri! Spuneti ca miroase urat. Nu! Pute, domnilor! Pute a mortaciuni!” “Intrebati preotul! Ingroapa doi-trei oameni pe zi!” “Voi simititi mirosul din masina, spuneti voi! Doua-trei minute! Noi il simtim zi de zi!”. Acestea sunt doar o parte din strigatele de disperare si spaima ale localnicilor.

“Este o Lege care spune ca o groapa de gunoi nu poate exista la mai putin de un kilometru de o asezare umana, de o casa. Noi avem case la 70-80 de metri!”. “Firma care tine groapa ruleaza 24 de milioane de Euro pe an! Primaria din Popesti-Leordeni incaseaza de la ei doar 5.000. Dar sanatatea noastra, a copiilor nostril nu are pret!” “Rusine!”.

Fata in fata cu localnicii, reprezentantii autoritatilor si ai ECOREC au dat din colt in colt. Au incercat sa se scuze, sa spuna ca lucrurile se vor schimba. Ca (primarul Petre Iacob a spus) a deschis o actiune in justitie pentru a opri reavizarea de functionarea a gropii de gunoi. Dar oamenii spun ca nu mai au rabdare. Vor referendum. Vor interzicerea functionarii acestei gropi de gunoi care le otraveste corpurile, viata.

“ Avem scoala si gradinita”, a spus un localnic, “la nici o suta de metri de gropa! Copiilor le e frica sa mearga la scoala. Ii ataca toti cainii de la groapa. Si sobolanii! Am cerut sa li se asigure transportul! Degeaba! Cine ia spaga? Al cu este interesul? Vrem sa stim! Se dau bani grei acolo. Cel putin o jumatate de milion de Euro pe an!”. “Ati fost acolo, pe langa groapa?”, mai spune cineva. “Sunt miriapozi. Colcaie. Viermi lungi cat palma! La cateva sute de metri se afla depozite ale rezervelor de stat. Alimente, semnite, cereale. Va dati seama daca toate aceste lighioane patrund acolo ce se intampla?!”

Gabriela Dorojan, director la Agentia Pentru Protectia Mediului Ilfov a spus ca a fost prevazuta plantarea a mii de arbori pentru a asigurarea unei zone impadurite menite sa asiugre protectia zonelor locuite. “Am plantat 22.000 de puieti”, a declarant reprezentantilor comunitatii. “Da, doamna”, i s-a replicat din sala. “Ati plantat niste paie care s-au uscat, apoi au fost ingropate in pamant! Sa veniti sa va arat unde sunt!” Alta voce: “Ca sa nu mai spunem ca ati pus salcami invazivi, iar Uniunea Europeana a dispus scoaterea lor de peste tot unde sunt in zonele comunitare!”.

Politistii, vreo douazeci la numar, vegheau din spatele salii, dar si afara, in curtea bisericii. Se vedea pe fetele lor crispate ca nu ar fi dorit ca scandalul sa ia amploare. Tensiunea era insa mare. Au fost tineri care au infruntat autoritatile si au spus, conturat, ferm, siguri pe ei si cu argumente ce vor, ei si comunitatea, pe care prin cuvant si atitudine, au incercat sa o reprezinte. “Luptam pentru snatatea naostra, a tuturor localnicilor! Luptam pentru viata noastra! Avem parinti, avem copii. Nu ne mai duceti cu presul. Vorbim de doua ore si va pasati problema de la unul la altul! Ne-am saturat! Pana aici!”, a spus, pe deplin revoltat, unul din tinerii locuitori ai orasului.

Intrunirea s-a incheiat brusc, fara concluzii clare. Doar primarul Petre Iacob a promis, in fata tuturor, ca la prima sedinta din primarie va propune solutia referendumului privind interzicerea functionarii gropii de gunoi, care a adus suefrinta, durere si indignare locuitorilor din zona.

25 de ani de la operatiunea BEREVOIESTI. Documentele Securitatii ingropate de SRI.Proaspat ziarist la Romania libera, participant la operetaiunea jurnalistica! Emisiunea din 15 Mai 2016, de la B1 TV

Emisiunea de ieri in care am fost invitat la la B1 TV ca sa povestim/dezbatem, discutam, despre cazul Berevoiesti ( documentele Securitatii ingropate de SRI in mai 1991 (eram la ziarul Romania Libera), intr-o comuna argeseana. Am fost in studio alaturi de Mihai Jurca, moderator, Christian Levant, corealizator (fost coleg la EVZ), generalul (r) procuror Dan Voinea (ne cunoastem de o viata), Nicusor Stan, mare fotoreporter, bun si vechi prieten prieten. smile emoticon

http://inregistrari.b1.ro/view-ring_tv-78.html

Requiem pentru o revoluție neterminată

Public acest articol în fiecare an, în ziua de 21 Decembrie. Il republic pentru cei care până acum nu m-au citit. In amintirea tuturor fraţilor şi surorilor mele care au murit,  în acele teribile zile ale lui Decembrie 1989, în Bucureşti.

“Requiem pentru o Revoluţie neterminată”

Text: Cristian Botez , Fotografii, din Decembrie 1989: Cristian Botez

In fiecare an, în Decembrie, se vorbeşte intens despre Revoluţie. O fac politicienii, mai ales, o fac demagogii, impostorii şi o fac cei care, pe acest subiect, ar trebui să tacă în veci. Şi mulţi din cei care vorbesc nu au avut nicio o secundă vreo legătură directă cu Revoluţia.

„Am ieşit din metrou pe la Teatrul Naţional. Trecuse o oră de la spargerea mitingului lui Ceauşescu. Lîngă rond erau câteva grupuri de tineri înlănţuiţi care strigau „Timişoara! Timişoara!” şi „Asasinii! Asasinii!”. Fără să mă gândesc, m-am alăturat lor. Şi am strigat. Am strigat cum nu mai strigasem niciodată! „Timişoara! Timişoara!”

Se vorbeşte intens şi mai ales frivol faţă de de tăcerea dureroasă a celor care şi-au pierdut un părinte, fratele, sora sau copiii în acele zile. Frivol, faţă de cei care au fost împuşcaţi, atunci. Frivol faţă de cei CARE AU FOST ACOLO şi care şi-au văzut făcute praf, terfelite şi batjocorite toate idealurile şi visurile trăite în Decembrie 1989.„Am făcut dreapta, pe Academiei, până la Hotel Union. Acolo, baraj de miliţieni şi un grup de civili. „Securiştii! Fugiţi! Inapoi! La Inter cu toţii!” Am fugit şi am început să ne adunăm la Inter. Eram deja vreo 2.000. „Libertate te iubim/Ori învingem ori muri!, „Jos Ceauşescu!”

Se vorbeşte şi acum, după 20 de ani, când mai aşteptăm –jenantă aşteptare!- să vedem, să aflăm dacă profeţia lansată atunci de un bătrân kaghebist, acum mort, se va împlini. „Poporul ăsta va ieşi din prostie peste 20 ani!”. Mai bine nu am afla răspunsul!

 „Au apărut steaguri. S-a smuls stema. Steaguri cu gaură în mijloc! Un bătrân cu părul şi barba albe se plimbă printre noi. La reverul paltonului ponosit are o cocardă tricoloră. În ochi lui albaştri sunt lacrimi mari. Plânge de fericire. „Suntem liberi, tataie! Suntem liberi!” Dinspre Colţea apare un grup de tineri. Unul din ei ţine deasupra capului un pulover verde cu două găruri în el şi o pată mare. E sânge! S-a tras!”„Am făcut dreapta, pe Academiei, până la Hotel Union. Acolo, baraj de miliţieni şi un grup de civili. „Securiştii! Fugiţi! Inapoi! La Inter cu toţii!” Am fugit şi am început să ne adunăm la Inter. Eram deja vreo 2.000. „Libertate te iubim/Ori învingem ori muri!, „Jos Ceauşescu!”

Se vorbeşte şi acum, după 20 de ani, când mai aşteptăm –jenantă aşteptare!- să vedem, să aflăm dacă profeţia lansată atunci de un bătrân kaghebist, acum mort, se va împlini. „Poporul ăsta va ieşi din prostie peste 20 ani!”. Mai bine nu am afla răspunsul!

 „Au apărut steaguri. S-a smuls stema. Steaguri cu gaură în mijloc! Un bătrân cu părul şi barba albe se plimbă printre noi. La reverul paltonului ponosit are o cocardă tricoloră. În ochi lui albaştri sunt lacrimi mari. Plânge de fericire. „Suntem liberi, tataie! Suntem liberi!” Dinspre Colţea apare un grup de tineri. Unul din ei ţine deasupra capului un pulover verde cu două găruri în el şi o pată mare. E sânge! S-a tras!”

„S-a ales praful de idealurile Revoluţiei!” sau „A învins democraţia!”? Depinde de ce parte a mitralierei ai fost. De cea a glonţului care vine spre tine, sau de cea a trăgaciului sau a ordinului de tragere dat.

„Au apărut TAB-urile. Uruind asurzitor se năpustesc prin mijlocul mulţimii. Huiduieli! „Jos Ceauşescu! Asasinii!” Se lasă umbrele. Primele rafale!Se vede unghiul. Trag in sus. Deocamdată. Blindatele gonesc necontenit printre noi. Aruncăm cu bolovani.”

Dacă înlăturăm tot pavoazul de reclame şi vitrine ale cazinourilor şi băncilor de la Intercontinental, sau din centrul Timişoarei, ori din cel al Clujului, s-ar pute ridica, mute şi acuzatoare, umbrele celor seceraţi de rafalele armelor.

„Se aude un urlet prelung. Şi zgomot de oase sparte! Un TAB a intrat în plin, în oameni. Cei 13 tineri morţi la Dalles. Un bărbat alergă ducând pe braţe o fată. Are cizme albe. Capul îi atârnă moale pe spate, iar ochii sunt daţi peste cap. „La Colţea, la spital! La Colţea!” Sângele curge şiroaie din palton.”

„Revoluţia a învins!” Pe cine? Poate pe Călin Nemeş, eroul de la Cluj, care s-a sinucis acum câţiva ani? Pe Radu Chesaru, tânărul bucureştean care a luptat la Televiziune şi care a înfiinţat mai apoi organizaţia anticomunistă „Vulturul Brâncovenesc”? Şi care, peste ani, s-a sinucis şi el?„Baricada. Când au fost aduse mesele de la Dunărea? La Batiştei, în spatele scutierilor, militarii desfăşuraseră deja dispozitiv de tragere. Tot mai multe ţevi de pistoale automate. Au apărut şi blindatele cu tunuri de apă. Cad în genunchi, sub jetul puternic. Acid! Nu. E doar apă. E întuneric, acum. Şi a început iadul. Trasoarele arată că se trage în plin!”

Dacă într-o noapte nu ar mai goni în neştire motocicletele prin Piaţa Universităţii, s-ar mai auzi şi acum ecoul gloanţelor trase asupra demonstranţilor.

 „Nopţile şi zilele se scurg într-un iureş ciudat. Cine trage în oraş? Intre timp, Ceuaşescu a fugit. Mai apoi, a fost prins. De unde tot răul ăsta? Şi, de fapt, cine mai e şi Iliescu ăsta? Aruncaţi carnetele de partid! Puneţi-vă brasarde! Daţi jos brasardele! E o nebunie. Cine trage în oraş? Cine sunt teroriştii? Veniţi să apăraţi televiziunea! De cine?”„Revoluţia a învins!” Pe cine? Poate pe Cristian Paţurcă, trubadurul anticomunist, acum grav bolnav, a cărui logodnică, Ruxandra-Mihaela Marcu, a murit strivită de un TAB, în faţa sălii Dalles, în noaptea de 21 Decembrie?

 „Ceauşescu a fost executat. In oraş se trage. Sunt pe Academiei. O rafală loveşte în turla bisericii de la Arhitecură. Cine trage în biserică? Morgile sunt pline. Pe bulevarde trec camioane cu remorci încărcate cu zeci de cruci şi sicirie. De unde a apărut şi Iliescu ăsta? Langa Bellu , pe un teren viran, se sapa morminte. A inceput sa ninga.”

Decembrie 2009. Un nou prilej pentru securişti şi comunişti(convertiţi în politicieni şi oameni de afaceri), ca şi pentru puii lor şi noii aparatciki să-şi facă mii de cruci, să aprindă tone de lumânări şi să calce în picioare, la propriu şi la figurat, locurile în care au fost ucişi revoluţionarii. Cei autentici. „Revoluţia a învins!” A învins? De ce am ieşit, atunci, în stradă? Mircea Dinescu spunea, cu mulţi ani în urmă, că „de proşti!” „De ce, pentru ce au murit atâţia oameni, atâţia copii?” cel mai sugestiv răspuns îl oferă, poate, nişte fluturaşi, care, în această perioadă, au împânzit stâlpii şi zidurile din Bucureşti, pe care scrie, alb pe negru, „1989-2009 DEGEABA!”

„Cine a tras? Cât de departe sunt acele zile? Numai cu ochii închişi, cu dinţii strânşi şi pumnii încleştaţi mai pot să-mi amintesc!”

Tragedia la la Club Colective, 31 Octombrie 2015. Câteva imagini după catastrofă

Tragedia de la clubul Colectiv (unul din sutele de locuri de divertisment din București, din care primăriile și alte mafii au supt, ani de zile, bani grei).
Fotografii: Cristian Botez

12 August, instantaneele zilei!. Bucureștiul meu iubit!

Bucureștiul meu iubit! Cu bune cu rele…
Instantaneele zilei (ceva mai puține, azi). Săracii urbei, oamenii triști ai orașului…. Secvențe, clipe, oameni, picturi pe ziduri, biserica Sf. Elefterie (detaliu larg)… Viață în București…
Fotografii: Cristian Botez

Poveste fără nume, în Centrul Bucureștiilor. Un OM uitat de oameni.

Ce forță sufletească trebuie să aibă acest om, ca să-și suporte viața, așa cum o are acum? Ce amintiri, ce traume, ce întâmplări care l-au adus aici trage după el, ca niște pietre mari, legate de picioare?! Ce a îngropat, adânc, într-o inimă obosită, ca să mai poată respira, încă? Să poată pune un picior în fața celuilalt, să meargă mai departe? Spre ce? Împovărat de mult prea multe și mult prea grele, a coborât adânc privirea spre pământ, locul în care se va odihni, când Dumnezeu îi va spune. Ce mai poate alina sufletul acestui Om?
Fotografii, în Piața Lahovari: Cristian Botez

Instantaneele zilei de 8 August. Bucureștiul meu iubit!

Postez zilnic, pe Facebook,fotografii pe care le fac prin București, în lungile mele plimbări (20-25 de kilometri, pe jos, zilnic). Le grupez sub un titlu care îmi place mult: ”Bucureștiul meu iubit. Cu bune cu rele”. Oameni, portrete, în mișcare, stări, sentimente, tristeți, zâmbete, gesturi, case, balcoane cu flori sau fără, ferestre diverse, animale, scene de viață, peisaje, cerul, soarele, norii, luna…Am mii de astfel de fotografii… Voi face o selecție și voi scoate un album… Sper să găsesc resursele… De azi le voi posta și pe BLOG (spațiu pe care  l-am cam neglijat). Sper să placă, să trezească reacții, sentimente, zâmbete sau, când e cazul, revolte. Pentru București, pentru oameni, pentru noi, pentru orice care ne-ar putea face viața mai frumoasă! 🙂

Instantaneele zilei, 8 August! Bucureștiul meu iubit!
Cerșetori, o iguana scoasă la plimbare. homleși, nuntă la Biserica Italiană, un credincios închinându-se eroilor Revoluției uciși la Sala Dalles (cărându-și apoi, într-o valiză, poate tot trecutul său și de doi lei speranță), motocicliști(polițist, cuplu,) fată cu flori în coșul bicicletei, windows reflections, o fată trecând pe la fântâna de la Universitate, copii-butaforie (strada Franklin) … Viață!
Frânturi de viață în București… Nu e frumoasă viața? Cu bune, cu rele…
Vă iubesc! smile emoticon
Fotografii: Cristian Botez

Bar/Pub Primus. Interzis fotografiatul!

Am intrat, ieri, la Primus, str. George Enescu nr. 3 (cred că a treia oară în viață), să beau o bere. Nu aveau Stella, mi-am luat un Carlsberg (nu-mi place!). Barul, gol. La o singură masă, un tip, gen ”sunt supărat”. La o altă masă, afară, un sculptor Ion Cotuț, cred (azi are vernisaj la Simeze), pulbere. Ii fac niște poze (stăteam pe ”cal”, la bar). Geamul mi-a furat sharful. Contemplu interiorul. Zic ”îmi place”. Îl rog pe barman (”mă cheamă Ionuț”) să-mi facă o poză cu aparatul meu. Când să iasă de după tejghea, îl oprește o chelneriță, care îl ia la rost (în șoaptă). Că nu e voie să se facă poze în bar. Eu râd cu poftă. ”E prima oară când aud așa ceva!”, zic. Îl sună pe manager. Ionuț, barmanul: ”Îmi pare rău. Nu puteți face poze!” ”De ce?”, întreb. ”Nu știu. Poate furați idei!”. Am râs cu muci! wink emoticon
În fotografii, sculptorul beat (unsharf), exteriorul barului, iar în a treia, o poză luată de pe net fix cu locul unde mi-aș fi dorit fotografia! grin emoticon
Foto, ieri: Cristian Botez

Cazul tânărului împușcat în cap de un polițist local. In platou la Nașul TV

A doua zi după ce am fost martor la incidentul din strada Verona colț cu Pitar Moș, când un tânăr, Ionuț Cojan, în vârstă de 19, ani, activist civic, a fost înmpușcat în cap d eun polițist loacl (cu un pistol cu bile), am participat la emisiunea realizată și prezentată de Alexa Ionescu -By Alexa, la Nașul TV. Evident, pe această temă.

https://www.privesc.eu/Arhiva/62323

Tânăr împușcat în cap de Poliția Locală, strada Arthur Verona/”Street Delivery Event”

Am fost martor la un incident armat pe Strada Arthur Verona, la finalul celei de-a doua zi a evenimentului Street Delivery.Un tânăr a fost împușcat în cap, cu un pistol cu bile/gaz de un polițist de la Poliția Locală Sector 1 București. Eram în față la Ho,me bar, lângă Biserica Anglicană (grădina Icoanei, în jurul orei (01.00/14 Iunie), când am auzit țipete, urlete, scandal. Am alergat într-acolo. Un tânăr, de vreo 20 de ani, zăcea la la pământ, cu capul plin de sânge, cuprins în brațe de o tânărăr care plângea în hohote. In jur, în stare de agitație, câteva zeci de tineri. Lângă ei, o după a Poliției Locale Sector 1. Un luptător al aceste unități, cu sânge între ochi, se agita de colo-colo, și el, în stare de șoc/agitație. ”I-a pus pistolul la cap, lipit de cap și a tras! Are cel puțin trei bile în cap!”, striga din toate puterile, Alex, un prieten al victimei. Sunt la 112 și cer o ambulanță. operatoarea se răstește la mine că de ce sunt nepoliticos și de ce țșip așa tare. ”Moare un om!”, îi urlu în telefon. ”Trimiteți dracului, o ambulanță!”, urlu. Trec 20 de minute, dar ambulanța nu apare. Întyre timp, tînărul rănit pare că ășii dă duhul. Respiră sacadat, da spasmodic din picioare, dar ambulanța nu apare. suntem în mijlocul Bucureștiului! Vin, în schim, jandarmii!! ”Eliberați zona! protejați perimetrul!”. Spiritele se încing! Martori, tinerii, cu zecile, huiduie forțele de ordine! Minutele se scur, victima sângerează, ambulanța întârzie” Apare după aproape 30 de minute. Is e acordă prim-ajutor timp de 15 minute, după care este dus la spital. Între timp intru în conflict cu un polițist (agent de la Secția 1. Imi tot cerea legitimația de ziarist și mi spunea să nu-l mai ating și să nu mai ridic tonul. ”Cehmați, odată, ambulanța aia”. urlam eu. ”Aici moare un om!!! Jandarmeria cum a venit așa repede???”
Am făcut schum de telefoane cu câțiva martori. Vă țin la curent.
Fotografii (condiții precare, fără blitz): Cristian Botez

Bucureștiul primarului Oprescu-un focar de infecție

Praful s-a ales de orașul nostru, București, de când e dr. Sorin Oprescu primar!
Dâmbovița, azi, Piața Unirii. Focar de infecție. Hoituri. Tone de gunoaie în mijlocul Capitalei. Printre oameni. Femei, copii. Lângă Centru istoric. Sub ochii străinilor!
Rușine, primarule!!!
Ziariști de televiziune! Mai lăsați comenzile politice și propaganda dosarelor în interesul gurpurilor politice, oculte și de afaceri!
Să ne recuperăm orașul!!! Vă țin ocupați cu mizeriile lor și noi trăim printre gunoaie!!!!
Fotografii, 22 Mai 2015: Cristian Botez

Cireșe de Mai. 1975

Mai, 1975. Cireşele strălucesc, sunt coapte şi ademenesc. Sunt irezistibile. Sar din leagănul din parc, un leagăn vechi, din fier, cu un braţ desprins şi care scârţâie exasperant pentru locatarii blocurilor din jur. Mă caţăr pe gardul de după care îmi zâmbesc cireşele şi ajung pe garajul al cărui acoperiş din carton smolit îmi arde tălpile tenişilor chinezeşti. Sunt în cireş. Smulg, cu inima să-mi spargă pieptul, fructele lucioase, roşii. Câte cinci-şase bag în sân, sub tricou, şi alte câte două le strivesc febril între dinţi. Zeama dulce-acrişoară mi se scurge pe bărbie, apoi în jos, pătându-mi tricoul alb.

Pe neaşteptate, un retevei, sfârâind prin aer, îmi trece pe lângă cap. Vecinul, omul căruia îi jumulesc cireşul, ţipă la mine. Fug! Sar de pe garaj, dar îmi calculez greşit saltul. Gleznele mi se agaţă în sârma ghimpată şi, în secunda următoare, atârn cu capul în jos. Mă zbat, dau disperat din picioare şi scap. Gleznele îmi sângerează, zgârieturile mă ustură şi mă dor, dar, fericit, mă refugiez în braţele leagănului ruginit şi mă bucur mai departe , ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de cireşe.

Legănul scărţie îngrozitor şi un bărbat, un alt om mare, ţipă la mine de la un balcon. „Măi, băiete! Ce faci acolo?”. „Mă joc!”, îi răspund.

Am fost implicat. 24 de ani de la scandalul documentelor Securităţii de la Berevoieşti

Abia dacă aveam o lună de zile ca ziarist la România liberă. Pe 17 mai 1991 Tudor Artenie mă caută şi mă întreabă dacă a doua zi pot să plec într-o deplasare. „Desigur!”. Pe 18 mai, la ora opt dimineaţa, din faţa Casei Scânteii, împreună cu alţi 8-10 colegi de la ziar, in frunte cu directorul Rl şi gazetarul de excepţie, Petre Mihai Băcanu, plecam cu un microbuz spre comuna Berevoieşti, judeţul Argeş. Era începutul unei operaţiuni jurnalistice cu un uriaş ecou în viaţa politică şi socială a României postdecembriste. Am publicat cu ceva vreme în urmă , în săptămânalul, care între timp a dispărut, TIMPUL. L-am recuperat acum de pe www.ziaristionline.ro, site marca Victor Roncea. Fotografia, în care apar şi eu, în fundal, cel în bustul gol, aplecat deasupra fragmentelor de documente ale Securităţii, a fost făcută de fotoreporterul Nicuşor Stan, pe atunci, la Sportul. Lângă mine, în stânga mea, poate fi văzut Pascal Ilie Virgil, ziarist şi fotograf de calibru, acum regizor de film.

La data de 18 mai 1991, şi în zilele următoare, SRI avea să intre în alertă maximă, ca urmare a deconspirării unei misiuni proprii, nereuşite, de distrugere a tone întregi de documente ale fostei Securităţi, dar şi ale nou înfiinţatului Serviciu Român de Informaţii. Un grup de ziarişti de la “România liberă”, în frunte cu Petre Mihai Băcanu, descindeau pe 18 mai într-o văioagă de lângă comuna Berevoieşti, pe malul râului cu acelaşi nume. Aici, sub un strat de pământ, turbă, frunze şi crengi, fuseseră îngropate mii de dosare şi alte documente, marea lor majoritate parţial arse.

Povestea documentelor

Povestea avea să înceapă, însă, cu aproape un an în urmă. În iunie 1990, locotenent-colonelul SRI Nicolae Bordeianu primeşte ordin să distrugă 82 de saci plini cu documente ultrasecrete, în special dosare informative.

Ulterior avea să se afle că multe dintre aceste documente proveneau din zona artă, cultură învăţământ, din care aveau să provină o mare parte din conducătorii României postdecembriste.

Procedura era ca tot materialul să fie trimis la Fabrica de Hârtie Scăeni, judeţul Prahova, unde tonele de hârtii urmau să fie tocate şi reciclate. Misiunea avea să fie compromisă în scurt timp de însuşi Bordeianu.

Însoţit de câteva cadre SRI, ofiţerul s-a deplasat iniţial spre Fabrica din Scăeni, dar pentru că se făcuse târziu a hotărât să amâne manevra pentru a doua zi, deturnând camionul cu exploziva încărcătură spre casa unei rude de-a sale, din Berevoieşti. Aici, s-a pus, laolaltă cu subordonaţii săi, pe ospătat şi băutură.

Între timp, nişte ţigani care treceau la ora aceea pe uliţă şi-au făcut de lucru cu marfa din camionul parcat la poartă. Ţiganii au dat prelata la o parte şi au furat patru saci cu documente fără să-i fi văzut careva.

A doua zi, Bordeianu şi ai lui, odihniţi şi nebănuind nimic în legătură cu sacii din camion, au pornit-o, din nou, spre Scăeni. Aici, surpriză. La recepţia mărfii, la cântar, reprezentantul fabricii de hârtie constată că faţă de ce era înscris în documentele de transport şi ordinul de distrugere lipseau vreo sută de kilograme de documente. Transportul a fost refuzat.

O altă variantă care a circula a fost că fabrica primise ordin de la generali MAI Ion Suceavă şi Mihai Chiţac să nu mai distrugă documente ale Securităţii.

Bordeianu intră în panică şi ia decizia să distrugă pe cont proproiu documentele. Se întoarce la ruda lui, Ion Scarlat, şi îi cere să-l ajute. Tentativa de ardere într-un cuptor de pâine eşuează. Atunci, cunoscând împrejurimile, conduce camionul pe malul pârâului Râuşor, într-o văioagă parţial împădurită.

Îşi pune oamenii la săpat, îndeasă sacii acolo apoi încearcă să le dea foc. Neavând răbdare, mascheză totul cu un strat superficial de pământ, astfel ca totul să ardă mocnit şi părăseşte zona. Ceva mai târziu, un cioban însoţit de un copil observă fumul. Cei doi răscolesc şi dau de hărtii.

Ciobanul nu ştia carte, dar copilul desluşeşte pe o frântură de foaie „Strict secret”. Între timp, mişcate de vânt, mai multe hârtii ajung în pârâu şi sunt purtate la vale. În câteva ore, mai multe documente aveau să ajungă în mâinile unor localnici.

Ceva mai târziu lt.col Bordeianu aduce cu camionul de la Mina Câmpulung turbă, cu care acoperă groapa cu documente. Misunea este bifată ca îndeplinită. Şi, pentru un timp, se aşterne linştea.

În toamnă, însă, un învăţător din Berevoieşti intră în posesia unor documente sustrase din camionul SRI, în „seara ospăţului”. Învăţătorul îl sună pe Petre Mihai Băcanu, directorul ziarului “România liberă” şi îi comunică descoperirea.

La scurt timp are loc o primă descindere jurnalistică a ziarului, pe atunci, vârful de lance de luptă împotriva fostei nomenclaturi comuniste instalată în fruntea ţării ca şi împotriva fostei Securităţi deghizate în SRI-ul condus de Virgil Măgureanu.

Din nefericire, ziariştii găsesc pământul îngheţat bocnă, astfel că operaţiunea de cercetare este amânată pentru primăvara următoare.

Cu camionul la “groapa” SRI

Pe 18 mai 1991, o mână de ziarişti de la “România liberă” – semnatarul acestui articol împreună cu Tudor Artenie, Roxana Iordache, Pascal Ilie Virgil, Radu Creangă, Răzvan Ion, Andrei Antică și Eugen Flencheş – ajungeau, cu un camion al redacţiei, pe un drum forestier extrem de dificil până la „groapa” SRI.

Imediat, zona s-a transformat într-o mică tabară de dezgropare şi recupereare a preţioaselor documente pe care SRI încercase să le distrugă. Operaţiunea jurnalistică s-a întins până pe 21 mai şi a fost coordonată de Petre Mihai Băcanu.

Au fost scoase de sub tonele de pământ şi turbă mii de documente ale Securităţii. Deşi, mai târziu, într-o luare de poziţie penibilă, SRI afirma că „ponderea materialelor aflate în cei 82 saci o deţineau diferite documente fără importanţă operativă”, ce avea să fie scos la iveală se va fi dovedit de importanţă covârşitoare.

Petre Mihai Băcanu avea să scrie, la un moment dat, în “România liberă”, rememorând evenimentele acelor zile:

“În 18 mai 1991 am întreprins primele săpături. În stratul de steril adus de Bordeianu de la Mina Câmpulung (zece basculante) am săpat o zi la un fel de puţ, dând la câţiva metri de primul “filon” al “zăcământului” Securităţii. Surpriză: am găsit alături de documente de dinainte de 1989 şi altele din 1990, de la PNL și PNŢ-CD. Certificau participarea noilor sereişti la mineriadă şi urmărirea demonstranţilor din Piaţa Universităţii. Un document datat 18 mai 1990 dezvăluia urmărirea din oră în oră a “obiectivelor”. Era evident ca poliţia politică îşi continua activitatea. În rest, dosare ale disidenţilor, ale celor urmăriţi pentru convingeri religioase. Era evidentă încercarea de a şterge urmele, vieţile unor oameni fiind îngropate a doua oară”.

Şi continua: “Am dat de plicuri cu sigla SRI, de alte note informative privind “activităţile” din Piaţa Universităţii, interceptări telefonice (Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Doina Cornea, Dan Deşliu, Ştefan Augustin Doinaş). Stenograma convorbirilor telefonice ale obiectivului “Tulceanu” – Andrei Pleşu – cu pictorul Sorin Dumitrescu s-a păstrat aproape intactă”.

SRI află de toată tărăşenia şi autorităţile se pun în mişcare. Aveau de-a face cu începutul unui imens scandal. O operaţiune ultrasecretă fusese deconspirată de ziarişti şi, mai ,mult, aceşti intraseră în posesia documentelor care îi incrimanu pe noii securişti.

Procurorul militar Mircea Levanovici (în prezent, pensionat), un “om de casă” al Securităţii, este desemnat să se ocupe de caz. Pe 20 mai îşi face apariţia la locul săpăturilor. Criminaliştii de la Poliţia Argeş, care îl însoţesc, fac fotografii, iar Levanovici întocmeşte un Proces-verbal de constatare.

“În râpă se observă mai multe puncte unde s-a săpat recent. Atât în râpă cât şi pe malurile acesteia, se observă resturi ale unor publicaţii şi bucăţi de hârtie, parţial carbonizate, impregnate de umezeală… Din investigaţii rezultă că în zonă s-ar fi deplasat, la data de 18.05.1991, mai multe persoane de la ziarul <România liberă>, care au făcut săpături în râpă”.

A doua zi Levanovici revine şi reia ancheta. Face cu greu faţă situaţiei, pentru că zona fusese invadată de zeci de ziarişti din toată zona presei, de la ziare şi agenţii de ştiri, la radio şi televiziune. O mare parte dintre documentele scoase la iveală intră în custodia Poliţiei şi Parchetului Militar.

Multe altele intră, însă, pe mâna ziariștilor. Ani de zile, după aceea, în presa românească aveau să apară sute de dovezile despre activitatea Securităţii ceuaşiste, dar şi despre practicile de poliţie politică cultivate şi puse în practică de regimul condus de Ion Iliescu.

Procurorul Mircea Levanovici s-a căznit să întocmească un dosar de cercetare penală, prin care toţi ziariştii implicaţi în operaţiunea Berevoieşti “să fie traşi la răspundere”. Evident că soluţia dată a fost de Neîncepere a Urmăririi Penale.

O comisie fără putere

După câteva luni, în Parlament, a fost Înfiinţată Comisia de Anchetă Berevoieşti. În raportul final, finalizat la 16 octombrie 1992, scrie, printre altele: “Niciunul din cadrele Securităţii, implicate direct sau indirect în cazul Berevoieşti, nu a mărturisit adevărul”.

Precum şi: “Cazul Berevoieşti a fost un moment din multele acţiuni de destabilizare şi diversiune ale perioadei de după Revoluţie”.

În 1991, directorul SRI, supranumit “şarpele cu ochelari”, i-a catalogat “stupizi şi neghiobi” pe oamenii lui Bordeianu, care au pus la cale transportul la Berevoieşti, iar în 2006, într-o emisiune TV spunea “Cazul Berevoieşti ne-a umplut de ruşine pe toţi”.

Contactat telefonic de semnatarul acestui articol şi participant la acele evenimente, Virgil Măgureanu a refuzat să facă vreun comentariu, dar nu a negat nimic din ce a declarat, în timp, despre caz.

Mircea Levanovici, procurorul militar care a anchetat cazul Berevoieşti, este pensionat. Întrebat de autorul acestui articol cum vede acum acele evenimente fostul şef al Serviciului urmăriri penale din cadrul Direcţiei Parchetelor Militare a declarat:

“A fost un caz ca oricare altul, dar, totodată, foarte ciudat. Nu am avut mijloacele necesare să fac cercetarea la faţa locului, în condiţiile în care solicitasem, de exemplu, militari care să sape în groapă, şi nu primisem. În cele din urmă, am beneficiat şi eu de efortul ziariştilor. Mai mult. Îmi amintesc că documentele ridicate de acolo le-am transportat la locul de depozitare cu camionul “României libere”, iar pe sigiliul pus pe uşa camerei respective am semnat şi eu și domnul Petre Mhai Băcanu… Nu a existat nicio presiune din partea autorităţilor, cel mult una mediatică. Cazul a fost preluat de un coleg de-al meu”.

Toate documentele recuperate din groapa de la Berevoieşti au fost clasificate şi microfilmate, de opreaţiune ocupându-se generalul (acum în rezervă) Dan Voinea, fost Procuror general al Parchetelor Militare.

Toate documentele se află în arhiva Parchetului Militar General. Generalul Voinea a declarat pentru ”Cristian Botez-Reporter special”

“Eu am primit documentele de la comisia Parlamentară care s-a ocupat de Berevoieşti. Mai apoi, toate acestea au fost conexate la Dosarul <mineriadelor>. Din păcate, nefinalizat. Ulterior am microfilmat şi clasificat fiecare fragment recuperat de la Berevoieşti. O muncă de aproape doi ani. În 2008 (deci dupa 17 ani de “studiu” – nota Ziaristi Online), eu am predat toată arhiva la Secţia Parchetelor Militare, dar am înțeles că o parte din dosar a ajuns şi la nişte procurori civili. Nu cunosc amănunte despre acest lucru. Este păcat că acele evenimente de la Berevoieşti, ca şi altele postdecembriste, cu o mare încărcătură criminală şi de o mare importanţă istorică, nu au putut fi elucidate”.

Rquiem pentru o revoluție neterminată

Public acest articol în fiecare, în ziua de 21 Decembrie. Il republic pentru cei care până acum nu m-au citit. In amintirea tuturor fraţilor şi surorilor mele care au murit,  în acele teribile zile ale lui Decembrie 1989, în Bucureşti.

“Requiem pentru o Revoluţie neterminată”

Text: Cristian Botez , Fotografii, din Decembrie 1989: Cristian Botez

In fiecare an, în Decembrie, se vorbeşte intens despre Revoluţie. O fac politicienii, mai ales, o fac demagogii, impostorii şi o fac cei care, pe acest subiect, ar trebui să tacă în veci. Şi mulţi din cei care vorbesc nu au avut nicio o secundă vreo legătură directă cu Revoluţia.

„Am ieşit din metrou pe la Teatrul Naţional. Trecuse o oră de la spargerea mitingului lui Ceauşescu. Lîngă rond erau câteva grupuri de tineri înlănţuiţi care strigau „Timişoara! Timişoara!” şi „Asasinii! Asasinii!”. Fără să mă gândesc, m-am alăturat lor. Şi am strigat. Am strigat cum nu mai strigasem niciodată! „Timişoara! Timişoara!”

Se vorbeşte intens şi mai ales frivol faţă de de tăcerea dureroasă a celor care şi-au pierdut un părinte, fratele, sora sau copiii în acele zile. Frivol, faţă de cei care au fost împuşcaţi, atunci. Frivol faţă de cei CARE AU FOST ACOLO şi care şi-au văzut făcute praf, terfelite şi batjocorite toate idealurile şi visurile trăite în Decembrie 1989.

„Am făcut dreapta, pe Academiei, până la Hotel Union. Acolo, baraj de miliţieni şi un grup de civili. „Securiştii! Fugiţi! Inapoi! La Inter cu toţii!” Am fugit şi am început să ne adunăm la Inter. Eram deja vreo 2.000. „Libertate te iubim/Ori învingem ori muri!, „Jos Ceauşescu!”

Se vorbeşte şi acum, după 20 de ani, când mai aşteptăm –jenantă aşteptare!- să vedem, să aflăm dacă profeţia lansată atunci de un bătrân kaghebist, acum mort, se va împlini. „Poporul ăsta va ieşi din prostie peste 20 ani!”. Mai bine nu am afla răspunsul!

 „Au apărut steaguri. S-a smuls stema. Steaguri cu gaură în mijloc! Un bătrân cu părul şi barba albe se plimbă printre noi. La reverul paltonului ponosit are o cocardă tricoloră. În ochi lui albaştri sunt lacrimi mari. Plânge de fericire. „Suntem liberi, tataie! Suntem liberi!” Dinspre Colţea apare un grup de tineri. Unul din ei ţine deasupra capului un pulover verde cu două găruri în el şi o pată mare. E sânge! S-a tras!”

„S-a ales praful de idealurile Revoluţiei!” sau „A învins democraţia!”? Depinde de ce parte a mitralierei ai fost. De cea a glonţului care vine spre tine, sau de cea a trăgaciului sau a ordinului de tragere dat.

„Au apărut TAB-urile. Uruind asurzitor se năpustesc prin mijlocul mulţimii. Huiduieli! „Jos Ceauşescu! Asasinii!” Se lasă umbrele. Primele rafale!Se vede unghiul. Trag in sus. Deocamdată. Blindatele gonesc necontenit printre noi. Aruncăm cu bolovani.”

Dacă înlăturăm tot pavoazul de reclame şi vitrine ale cazinourilor şi băncilor de la Intercontinental, sau din centrul Timişoarei, ori din cel al Clujului, s-ar pute ridica, mute şi acuzatoare, umbrele celor seceraţi de rafalele armelor.

„Se aude un urlet prelung. Şi zgomot de oase sparte! Un TAB a intrat în plin, în oameni. Cei 13 tineri morţi la Dalles. Un bărbat alergă ducând pe braţe o fată. Are cizme albe. Capul îi atârnă moale pe spate, iar ochii sunt daţi peste cap. „La Colţea, la spital! La Colţea!” Sângele curge şiroaie din palton.”

„Revoluţia a învins!” Pe cine? Poate pe Călin Nemeş, eroul de la Cluj, care s-a sinucis acum câţiva ani? Pe Radu Chesaru, tânărul bucureştean care a luptat la Televiziune şi care a înfiinţat mai apoi organizaţia anticomunistă „Vulturul Brâncovenesc”? Şi care, peste ani, s-a sinucis şi el?

„Baricada. Când au fost aduse mesele de la Dunărea? La Batiştei, în spatele scutierilor, militarii desfăşuraseră deja dispozitiv de tragere. Tot mai multe ţevi de pistoale automate. Au apărut şi blindatele cu tunuri de apă. Cad în genunchi, sub jetul puternic. Acid! Nu. E doar apă. E întuneric, acum. Şi a început iadul. Trasoarele arată că se trage în plin!”

Dacă într-o noapte nu ar mai goni în neştire motocicletele prin Piaţa Universităţii, s-ar mai auzi şi acum ecoul gloanţelor trase asupra demonstranţilor.

 „Nopţile şi zilele se scurg într-un iureş ciudat. Cine trage în oraş? Intre timp, Ceuaşescu a fugit. Mai apoi, a fost prins. De unde tot răul ăsta? Şi, de fapt, cine mai e şi Iliescu ăsta? Aruncaţi carnetele de partid! Puneţi-vă brasarde! Daţi jos brasardele! E o nebunie. Cine trage în oraş? Cine sunt teroriştii? Veniţi să apăraţi televiziunea! De cine?”

„Revoluţia a învins!” Pe cine? Poate pe Cristian Paţurcă, trubadurul anticomunist, acum grav bolnav, a cărui logodnică, Ruxandra-Mihaela Marcu, a murit strivită de un TAB, în faţa sălii Dalles, în noaptea de 21 Decembrie?

 „Ceauşescu a fost executat. In oraş se trage. Sunt pe Academiei. O rafală loveşte în turla bisericii de la Arhitecură. Cine trage în biserică? Morgile sunt pline. Pe bulevarde trec camioane cu remorci încărcate cu zeci de cruci şi sicirie. De unde a apărut şi Iliescu ăsta? Langa Bellu , pe un teren viran, se sapa morminte. A inceput sa ninga.”

Decembrie 2009. Un nou prilej pentru securişti şi comunişti(convertiţi în politicieni şi oameni de afaceri), ca şi pentru puii lor şi noii aparatciki să-şi facă mii de cruci, să aprindă tone de lumânări şi să calce în picioare, la propriu şi la figurat, locurile în care au fost ucişi revoluţionarii. Cei autentici. „Revoluţia a învins!” A învins? De ce am ieşit, atunci, în stradă? Mircea Dinescu spunea, cu mulţi ani în urmă, că „de proşti!” „De ce, pentru ce au murit atâţia oameni, atâţia copii?” cel mai sugestiv răspuns îl oferă, poate, nişte fluturaşi, care, în această perioadă, au împânzit stâlpii şi zidurile din Bucureşti, pe care scrie, alb pe negru, „1989-2009 DEGEABA!”

„Cine a tras? Cât de departe sunt acele zile? Numai cu ochii închişi, cu dinţii strânşi şi pumnii încleştaţi mai pot să-mi amintesc!”

 

Vei da seamă, Victor Viorel Ponta!

Victor Viorel Ponta! Probabil, din mare nefericire pentru această țară, vei ajunge președinte!
Victor Viorel Ponta, vei ajunge președinte pe umerii hoților, ignoranților și inculților, cu ajutorul Mafiei și sprijinul comuniștilor din afara țării!
Dar nu uita, Victor Viorel Ponta!
Odată ajuns președinte, odată ce vei începe, și nu am nici cea mai mică îndoială că o vei face, să dai frâu liber total aroganței și disprețului tău față de Lege, față de interesele reale ale acestui popor, ale țării, ale României, ATUNCI vei afla ce înseamnă STRADA!
Ține cont, Victor Viorel Ponta! Noi, cei care am ieșit în stradă în Decembrie 1989, ÎNAINTE de 22 decembrie, să fie clar!!!, noi, GOLANII din Piața Universității, Sfânta zonă liberă de neocomunism a țării, NOI, toți aceia, nu am îngenunchiat NICIODATĂ!
Ne vei cunoaște, ATUNCI, Victor Viorel Ponta! Și vei da seamă!
Fotografie, Decembrie 1989: Cristian Botez

Cele mai tari piese din urmă cu 20 de ani, în opinia celor mari tari DJ radio de atunci!

 Cele mai tari piese din urmă cu 20 de ani, în opinia celor mari tari DJ radio de atunci!

de Cristian Botez

In 1993 ziarul „România liberă” (la care lucram ca reporter special din aprilie 1991) lansa săptămânalul „Magazin internaţional”, un periodic care avea să atingă tiraje de peste 200.000 de exmplare. Mai mult decât orice tabloid din ziua de azi!  Saptămânalul era tipărit în format mare, ca şi “România liberă”, iar una din pagini, care se numea CLUB, era realizată, în întregime, de mine. Era cam singurul spaţiu din presa de atunci, în care se scria cu regularitate despre muzică, modă şi alte chestiuni dedicate adolescenţilor şi tinerilor. Nici măcar “Tineretul liber”(unul din cele trei cotidiane centrale de atunci, alături de “Rl” şi “Adevărul”) nu avea aşa ceva. “Magazin internaţional” a fost locul în care, timp de cinci ani, fără întrerupere, am ţinut un top muzical la zi.

Reproduc, mai jos, un sondaj pe care l-am realizat în decembrie 1993, printre mai mulţi DJ şi redactori muzicali ai momentului.

In fotografie, Liana Stanciu, chiar în acel an! I-am făcut poza în studioul Radio Contact, din Splaiul Independenţei!

Primele trei melodii ale anului 1993

In opinia mai multor DJ şi redactori muzicali de la diferite posturi de radio

Raluca Moianu, Radio Contact:  1. What’s up   –   4 Non Blondes  2. Living On My Own – Freddy Mercury  3. Hope Of Deliverance   –   Paul McCartney

Mihaela Dedeoglu, Radio Total: 1. If I Ever Lose My Faith On You  –  Sting   2. What’s up  –  4 Non Blondes   3. I Got You   –   Cher

Ovidiu Roatiş, Radio Delta:  1. Stay   –   U2      2. Plush   –   StoneTemple Pilots     3. Chemical   –   New Order

Liana Stanciu, Radio Contact: 1. Living On My Own   –   Freddy Mercury      2. What’s up   –   4 Non Blondes     3. Numb   –   U2

Titus Andrei, Radio România Tineret:  1. Cryin’   –   Aerosmith    2. Living On My Own   –   Freddy Mercury    3. Hope Of Deliverance   –   Paul McCartney

Bogdan Stratulă, Radio ProFM:  1. Livin’ On The Edge   –   Aerosmith   2. Wild World   –   Mr. Big      3. Animal   –   Pearl Jam

Alex Preda, Radio Tinerama:  1. Living On My Own   –   Freddy Mercury    2. Tease Me   –   Chaka Demus & Pliers  3. Move In On Up   –  M People

Gabi Dobroiu, Radio ProFM:  1. Sweet Thing   –   Mick  Jagger   2. Livin’ On The Edge   –   Aerosmith   3. What’s Up   –   4 Non Blondes

Mihai Ciocârlie, FUN Radio: 1. Shape Of My Heart   –   Sting    2. Ordinary World   –   Duran Duran    3. Delicate   –   Terrence Trent D’Arby

 

Conflictul din Siria şi implicaţiile sale. Cristian Botez invitat la By Alexa, NAŞUL TV

Ediţie a emisiunii By Alexa difuzată  pe 27  septembrie, la Naşul TV.

Realizat’eoare şi prezentatoare Alexa Ionescu. Producători: Adrian Horincar şi Andi Laslău.

http://www.youtube.com/watch?v=ldn50ZkNYTg&feature=youtu.be

40 de câini şi-o „babă”. Maidanezii de pe Strada Ţărmului

Articol publicat în Evenimentul zilei, pe 9 septembrie

 

40 de câini şi-o “babă”. Maidanezii de pe strada Ţărmului

 

Text şi fotografii: Cristian Botez

 

 

Strada Ţărmului face legătura dintre Calea Floreasca şi o bază de agrement cu piscină a Apelor Române. O stradă de mai puţin de un kilometru care descrie un arc de cerc pe lângă doar cîteva case şi terenuri virane. La numărul 7, între o vilă tăcută şi un teren cu câteva sere în paragină, o curte întunecată de frunziş adposteşte peste 40 de câini maidanezi. De toate mărimile. De la pui de câteva săptămâni până la adevăraţi zăvozi.Unii sunt marcaţi. Locul a fost semnalat reporterului semnatar al acestor rânduri de un amic al acestuia, care, cu doar câteva zile înainte fusese nevoit să coboare de pe bicicletă ca să-şi facă loc printre dulăi. Statura impunătoare şi lumina zilei i-au fost în avantaj. A răzbit. Ce ar fi făcut însă un copil?

Strig la poarta de care e legat un carton. „Proprietate privată”!. Niciun glas omenesc. Dar se dezlănţuie hărmălaia. Din toate cotloanele curţii ale cărei margini nu se văd, dau năvală spre poarta de plasă de sârmă puzderie de patrupede lătrătoare. „Haideţi cu toţii la poză!”, le spun. În stânga, vila rămâne mută. În dreapta, la sere, la poarta grea din tablă , se arată un paznic cu privire întrebătoare. „Bună ziua.”, spun. „Ştiţi ai cui sunt câinii?” „Are baba grijă de ei” „Baba?” Da. O bătrână. Vin ăia de la oenge şi le aduce de mâncare. Cu polonicu mare. Şi un sac de boabe” „Azi a venit cineva?” „Nu, că e duminică”  “Câinii mai scapă în stradă?” “ Nu prea”, zice omul, apoi sarcastic “Gata!? A început isteria? Să-i omorâm pe toţi!”.

O iau la pas de-a lungul străzii. În jurul meu se adună alţi câini. Vor să pară fioroşi, dar nu le iese. Latră răguşit, mai mult din orgoliu câinesc. Adulmecă aerul şi mă însoţesc până în colţul străzii. Aici, alt paznic, lângă o cabină WC.. “Ce păzeşti, nene. Aici?” “Iaca, terenul ăsta cu bălării” “Ce ştii de câini ăia, de la curte?” “Îi ţine o babă”. Dar asta ştiu déjà. “Şi nu ţi-e frică de ei?” “Nuuu! De două luni de câd vin aici n-am avut nicio treabă cu ei. Uite, merg aşa, cu plasa în mână printre ei şi doar mă latră”. “I-ai văzut înfometaţi vreodată?” “Nţţ! Păi le dă de mâncare unii şi aici, la spărtură. Şi-mi arată o gaură în gard, chiar lângă gheretă. “Păi curtea nu e închisă?” “Eeei! Mai scapă ei prin spate. Vin prin hăţiş, prin boscheţi. Fix acilea , la gaură. La boabe. Câni, ce vrei!”

Mă  întorc la reşedinţa câinilor şi strig la poartă, iarăşi. Paznicul de la sere mă priveşte pieziş. “O fi baba la biserică”, îmi aruncă. “O da acatiste pentru hingheri”. E clar! Omul e pus pe harţă. Îl las în urmă. Vreo doi cîini mă însoţesc până la şosea. Să fie siguri că am plecat, probabil. StradaŢărmului, nr. 7, Sectorul 1, Bucureşti. 40 de câini şi-o “babă”.  Un loc cu risc sau doar un tablou aparent paşnic într-un oraş cu 65 de mii de câini ai străzii?

 

http://www.evz.ro/detalii/stiri/40-de-caini-si-o-baba-maidanezii-de-pe-strada-tarmului-1056424.html

Am câştigat procesul cu Poliţia Mamaia!

Am câştigat procesul cu Poliţia Mamaia! Judecătoria Constanţa a anulat amenda pe care o primisem anul trecut pentru „apelare nejustificată a serviciului de urgenţă”! https://cristianbotez.wordpress.com/2012/08/26/am-fost-amendat-de-politia-mamaia-pentru-ca-am-sunat-la-112-smecherii-din-statiune-pot-sta-linistiti-politia-are-grija-de-ei/

Meritele aparţin Avocatului Cornelia Drăghici, Baroul Bucureşti, colaboratoare a Cabinetului de Avocaţi Niculescu-Gorpin , din Bucureşti. Muluţmesc, Cornelia!!! 🙂

În fotografie (făcută de mine, anul trecut), agentul Nicolae Luca (era detaşat din Deva)

Fusesem amendat cu 300 Lei şi acum sunt obligaţi EI să-mi plătească 1100 Lei(cheltuielei de judecată, drumurile Bucureşti-Constanţa)!

Radu Mazăre, întâlnire amoroasă în Năvodari Sud. Cadru cu cadru.

Radu Mazăre, întâlnire amoroasă în Năvodari Sud. Cadru cu cadru.

Text şi fotografii: Cristian Botez

3. Textul sau fragmente din text, ca şi fotografiile sunt protejate prin Legea Dreptului de autor şi nu pot fi reproduse, electronic sau în varianta print sub nicio formă, fără acordul autorului. Cristian Botez 😉

Năvodari Sud, complexul Summerland, început de weekend. Ora 18.30. În parcarea dintre cele două rânduri de blocuri ale complexului îşi face apariţia primarul Constanţei, Radu Mazăre, acest titan al sacourilor colorate şi ţinutelor de operetă. Şi apare nu oricum, ci într-o maşină de epocă, de fapt, o replică modernă după un Morgan. Ţinută lejeră, ochelari de soare, mers de cocoş obosit.

Eu, la vreo 30 de metri, pe o mică terasă, cu un NIKON profi pe masă, savurând o bere rece. Deosebit de rece.  Şi aparatul foto îşi intră, brusc, în atribuţii.

Mazăre se îndreaptă spre intrarea unui bloc, se uită în jur de câteva ori, aparent relaxat, face câţiva paşi, până se deschide uşa. În cadrul ei se profilează o domnişoară zveltă, nefardată, în blugi scurţi, tricou şi alură de căprioară îndrăgostită. Cei doi se pupă delicat, apoi fata îi face loc lui Mazăre să intre. Ea îl urmează.

NIKON-ul se odihneşte, lângă sticla de bere rece. Deosebit de rece.

După vreo 20 de minute filmul se derulează invers. Iese Mazăre, iese şi domnişoară, dar şi un treilea personaj, o doamnă corpolentă. Care poate fi oricine. Mamă, menajeră.

Radu şi fata se ţin înlănţuiţi, în drum spre maşină. Femeia spune două-trei vorbe, după care se extrage din cadru. Lângă maşină, cei doi se îmbrăţişează şi se sărută, ceva mai lung, de data asta. Mazăre se urcă la volan, îşi trage ochelarii pe nas, în timp ce domnişoara înamorată stă lângă, cu mâinile împreunate, zâmbind de rămas bun. Mazăre pleacă, la Primărie, la o bază de kite sau să-şi ia vreun costum zbanghiu pentru parada carelor alegorice.

Cu paşi mărunţi, tânăra blondă, cu coadă împletită, se îndreaptă spre intrarea blocului, iar într-o secundă silueta-i unduitoare se pierde în penumbra holului.

Pe deasupra, în cercuri strânse, câţiva pescăruşi punctează sonor scena.

Precizări:

1.Simpatica tânără blondă pare a fi chiar Roxana, potrivit presei tabloide, „iubita oficială a lui Mazăre. Dacă nu e ea, asta-i viaţa! 😉

2. Fotografiile încărcate s-au aranjat în pagină aşa cum au vrut muşchii lor! 😀 Dar se poate reface cu uşurinţă filmul! 😀

3. Textul sau fragmente din text, ca şi fotografiile sunt protejate prin Legea Dreptului de autor şi nu pot fi reproduse, electronic sau în varianta print sub nicio formă, fără acordul autorului. Cristian Botez 😉

Lunetist în Năvodari, complexul Summerland.

Lunetist în Năvodari, complexul Summerland.

Text şi fotografii:  Cristian Botez

17 iulie 2013.

Stau eu liniştit la o terasă din complexul Summerland (Năvodari, capătul de Sud ), la o bere, când .cunoşteţi senzaţia!- mă simt privit. Şi ce privire am simţit! Ridic ochii şi văd într-un balcon de la ultimul etaj (al cincilea) de la un bloc de vizavi de mine, uşor dreapta, doi indivizi care mă fixau. Unul din ei chiar cu carabină cu lunetă! Mă uit senin la el, preţ de două secunde, şi lasă arma jos. „OK,!”, îmi zic, nicio problemă. A început războiul, s-a deschis sezonul de vânătoare sau cei doi sunt doi psihopaţi, ucigaşi în serie. Îmi văd de bere mai departe dar iau NIKON-ul în mână. Şi dă-i cadru după cadru. Pe de altă parte, nici ăla cu puşca nu se lasă! Ţinteşte şi trage ca nebunul în toate părţile. La un moment dat, grasul de lângă el, unul cu alură de gherţoi, scoate un pistol de la spate şi trage şi el rapid vreo patru focuri. Ete aşa de-al dracu’ !

Eu, ca să-i agit puţin, ce fac? Activez bliţul şi le bag, aşa, de la distanţă, două flash-uri în ochi. Tipii se uită la mine, schimbă o privire  şi o şterg în cameră.

Aşadar! Am fotografii, ştiu blocul, ştiu de unde trăgeau (nu contează cu ce), DAR nu sun la 112! Anul trecut , în Mamaia, când am făcut asta pe un caz cu nişte focuri mari de artificii, agentul sosit la faţa locului mi-a dat amendă pentru “apelarea nejustificată a Serviciului de Urgenţă”! Bine, acum sunt în plin process cu el, la Tribunalul Constanţa!

DECI mă rezum să fac publică această întâmplare şi dacă cei de la Poliţia Năvodari sau IJP Constanţa, cărora  le trimit linkul, vor considera de cuviinţă să se intereseze de situaţie, le stau la dispoziţie.

48 de ore în Piaţa Al-Tahrir. Revolta egiptenilor, 2011

Republic acest reportaj la trei ani de la acele evenimentele trăite de subsemnatul în Cairo. Materialul fusese publicat în săptămânalul Timpul, care între timp a dispărut de pe piaţă şi odată cu el şi arhiva on line.

 

48 de ore în Piaţa Al-Tahrir, Cairo

                   Revolta egiptenilor

 

 

                                                Fotografii şi text: Cristian Botez

 

Revolta egiptenilor, declanșată acum mai bine de două săptămâni, împotriva lui Hosni Mubarak s-a transformat, mai ales în zilele de 2 și 3 februarie, într-un adevărat război civil. După intervențiile poliției egiptene, care nu a ezitat să deschidă focul împotriva protestatarilor, confruntările dintre aceștia și susținătorii lui Mubarak au degenerat, violențele pornite atingând rapid cotele unui terifiant măcel. Semnatarul acestor rânduri a fost martor ocular la sângeroasele evenimente din Piața Al-Tahrir, locul violențelor, și încearcă, prin acest reportaj și prin fotografiile realizate chiar din mijlocul confruntărilor, să redea ceva din atmosfera teribilă a evenimentelor din capitala egipteană.

 Restricțiile de circulație impuse de autoritățile egiptene, între orele 16.00 și 7.00 dimineața, ne-au obligat să petrecem noaptea pe aeroportul din Cairo, în așteptarea reprezentanților Ambasadei României. Trei ziariști români, subsemnatul, Oana Dobre de la Jurnalul Național și Carmen Gavrilă de la Radio România Actualități. Noi trei și o mână de alți câțiva jurnaliști occidentali, pierduți într-o masă de arabi. Prima veste proastă a fost adusă chiar de cei de la ambasadă. „Nu aveți acreditări din partea autorităților!”, ni s-a spus. „Ministerul Informațiilor, cel care ar fi trebuit să vă acrediteze, practic nu mai există. Sunteți pe cont propriu!” Discuția are loc în fața terminalului Plecări. Mii de oameni fac cozi  enorme la intrare. Egiptul devine un loc din ce în ce mai nesigur și periculos. Occidentali, dar și africani și arabi, cu fețele crispate de grijă și teamă, așteaptă cu înfrigurare să intre în terminal. Toți vor să plece, să fugă din calea urgiei.

Descindere în Al-Tahrir

Plec de la aeroport împreună cu Oana Dobre într-o Toyota 4×4 veche, condusă de Sani, un tânăr egiptean tocmit de colega mea. Şoseaua care duce spre oraș este destul de liberă. Cu cât ne apropiem de Cairo, cu atât se îndesesc tancurile și blindatele. La un moment dat, Sani ne atenționează: „Aici e reședința lui Mubarak!”. O veritabilă divizie de tancuri înconjoară zona. Rulăm și după o jumătate de oră ajungem la destinație. Hotelul Oanei Dobre, Downtown, se află la doar câteva străzi de al meu, City View Hotel. Suntem chiar în „buza” Pieței Al-Tahrir, Piața Eliberării, în traducere, locul unde, de nouă zile deja, opozanții lui Hosni Mubarak manifestează zi și noapte. Ușile înalte de metal, cu geam armat, ale hotelului meu (practic, un singur etaj, al cincilea, amenajat ca hotel) se închid cu un lanț masiv şi cu un lacăt. În hotel se intră numai cu parolă. De la balconul camerei mele, pentru care, în treacăt fie spus, am plătit mult mai mult decât m-am tocmit la telefon din țară, se văd o mare parte din piață, Muzeul de Istorie Egipteană, păzit de tancuri, și, în fundal, imensul sediu al Partidului Național Democrat, al lui Mubarak, înnegrit de fum. „A ars două zile încontinuu”, îmi spusese mai înainte Sani. Pe sub balcon „curge” o stradă îngustă, El-Bostan, care „se varsă” chiar în piață. Sunt la nici 20 de metri de Al-Tahrir. Capătul străzii este blocat de două tancuri Sherman. Îmi arunc bagajele în cameră, îmi iau aparatul de fotografiat și un sac în spate și ies în Al-Tahrir.  Trec prin mai multe filtre. „You are from media? Where are you from? Aaaa! Romania! Hagi, Hagi!” Îi mulțumesc în gând regelui fotbalului românesc și trec mai departe. E abia ora 10.30 și în piață sunt mii de manifestanți. Unii mărșăluiesc în grupuri de zeci în jurul peluzelor, alții se odihnesc. Mulți se roagă pe preșuri, cârpe sau saci de iută. Se scriu lozinci anti-Mubarak pe pânze uriașe. Femei împart pâini și sticle cu apă. Afișe antipreședinte sunt peste tot. În arabă și/sau în engleză: „Leave!”, „We stay, YOU go!”. Sunt îndârjiți. Tineri, maturi, femei, bătrâni, copii și adolescenți. Mă întâlnesc cu Oana și cu echipa de la Realitatea TV, Cristian Zărescu și cameramanul Dan Timofte. Fac câteva zeci de fotografii, iar după o oră urc în hotel. Asta nu înainte de a-l convinge cu greu pe Sammi, băiatul care avea cheia de la lacăt, că sunt singur.

Începe lupta. Primele victime

 Sunt treaz de aproape 30 de ore. Ațipesc pentru câteva minute, când un vuiet și un zgomot înfiorător, continuu, ritmat, dar nedeslușit, mă fac să sar din pat direct pe balcon. Sute de egipteni, susținători ai lui Mubarak, încercau să intre în piață chiar pe strada de sub balconul meu. Protestatarii apucaseră să blocheze accesul. În doar câteva minute, între cele două părți izbucnise războiul. Sute de pietre și bolovani zburau dintr-o parte în alta. Iau aparatul și trag cadru după cadru. Am vedere fix perpendiculară pe locul bătăliei. Pietrele izbesc pereții, tancurile, geamurile care mai rămăseseră întregi. Din când în când se înalță câte un urlet și cineva cade secerat la pământ. Împreună cu ceilalți ziariști din hotel, vreo zece reporteri, fotografi și cameramani francezi, dăm buzna spre ieșire. Managerul hotelului urlă isteric că nu ne desface lanțul. „It’s a very dangerous situation!”  Francezii aproape că sar la bătaie. „Fuck you! We are journalists!” Arabul, înconjurat de gealații lui, rămâne ferm pe poziție. Între timp, se scursese o jumătate de oră, atacatorii fuseseră respinși. Din piață răsunau urlete, scandări și chemări la luptă. Mulțimea se deplasa în masă spre nordul pieței, pe bulevardul pietonal care duce spre celebra șosea „6 octombrie”. Ieșim din hotel. În colțul străzii, în jurul unui chioșc de piatră se amenajase un post de prim ajutor. Zeci de răniți, majoritatea loviți în cap sau la picioare, cu răni sângerânde, erau întinși pe jos. Locul era plin de bălți de sânge amestecate cu apă. Tampoane de vată înroșite erau aruncate peste tot.

Bolovanii, ca un stol de păsări deasupra pieței

Mă deplasez apoi spre partea de nord a pieței, acolo unde se masaseră mii de oameni. La nici două sute de metri mai sus, pe latura din stânga a Muzeului Egiptean de Istorie, se deschisese alt front. Protestatarii desprindeau pietre din caldarâm. Mii de pietre. Bolovanii zburau dintr-o parte în alta. Cu ochii cât cepele mă apropii până la limita tirurilor. Pe deasupra capetelor din fața mea se văd bolovanii în aer.  Trag cadru după cadru și verific. Pietrele par suspendate și arată ca un stol de păsări ce zboară pe deasupra bulevardului. Protestatarii și eu alături de ei, împreună cu alți și alți fotoreporteri și cameramani, avansăm. Manifestanții câștigă teren. „Allah Akbbar! Allah Akbbar!” Strigătele răsună de peste tot, umplu aerul, îl fac dens. Militarii de pe tancuri s-au retras în interior și au tras obloanele supra lor. Armata nu se implică în confruntări. Doar cei care apără muzeul privesc cu atenție iureșul de lângă ei.

Din când în când, din față vine câte un rănit. Pe picioarele lui, cu mâinile ținându-se de cap, cu sângele șiroindu-i pe față. Se retrage spre zonele sigure, unde va fi pansat pentru a reveni în primele rânduri. Steagurile Egiptului flutură peste tot. Culmea, și de-o parte, și de alta. Este război civil.

„Allah Akbbar! Allah Akbbar!” Ostaticii, aproape de linșaj

La un moment dat, se naște un vuiet prelung și puternic. Furie și spaimă. Mulțimea se mișcă înapoi ca un animal gigantic rănit pe neașteptate. În dreapta noastră, pe terasa unui bloc înalt, aflat mult în partea protestatarilor, s-au instalat vreo 20 de suporteri combatanți de-ai lui Mubarak și aruncă în noi cu pietre. Suntem victime sigure. Pietrele cad cu viteză, în plin, iar criza atinge cote imense când de sus se aruncă asupra noastră borduri întregi. Mulțimea este la limita panicii și a isteriei. Din fericire, cei de sus epuizează rapid muniția.

„Allah Akbbar! Allah Akbbar!” Strigătul de luptă reactivează masele. Este declanșat contraatacul. Alerg alături de protestatari, calc pe covorul dens de pietre, mă strecor printre mașini și camioane carbonizate și răsturnate. Totul este învăluit de praf și fum. Şi ne oprim. Se creează un nou front. Bătălia continuă. Protestatarii au câștigat teren.  Şi iarăși urlete. A fost capturat un adversar. Este adus de vreo cinci protestatari care încearcă să-l apere de furia mulțimii. Toți vor să-l lovească, să-l rănească, să rupă ceva din el. Dacă ar putea, i-ar smulge inima din piept. Omul are fața scăldată în sânge. Plânge și cere îndurare. Protestatarii nu au însă milă. Lovesc cu furie. Picioare în abdomen, în testicule, scânduri și pietre în cap. Cineva încearcă să-l străpungă cu un fier-beton, iar o femeie, țipând din toți rărunchii, încearcă să-l zgârie pe față. Să-l sfâșie. Îndur ghionturi din toate părțile. Pare cinic, dar vreau să fac fotografii. Să prind totul. Fiecare grimasă de durere, fiecare spasm de chin. Fiecare țipăt de groază care schimonosește fața omului. Şi, ca mine, și ceilalți jurnaliști. Strâng din dinți, mă lepăd de astfel de gânduri și alerg din nou prin mulțime. Pe parcursul întregii zile aveam să văd alte și alte asemena scene. Şi poate cea mai cutremurătoare a fost cea în care victimă a fost un copil de cel mult 12 ani. Cu fața plină de sânge, cu un ochi închis în urma unei lovituri de piatră, copilul, capturat și el, avea să îndure același tratament sălbatic. Femei și bărbați, cu siguranță, cu copii acasă, loveau cu toată puterea în trupul firav, contorsionat de durere și de groaza unei morți de viu. Aveam să surprind cu aparatul foto chipul acelui copil.

Se deschide foc de arme automate

Căderea întunericului peste Al-Tahrir nu avea să aducă liniștea. Seara târziu m-am retras în hotel. De data asta, nu doar că s-a pus lanțul, dar ușile au fost blocate cu dulapuri de fier și scări de metal proptite în tocuri. În micuțul restaurant, la mesele pline de cești de cafea și sticle de apă, toți jurnaliștii de acolo rememoram teribilele evenimente de peste zi. Jos, afară, luptele au continuat până târziu în noapte. A început să se tragă. Distingeam focuri de pistoale, dar și tiruri semiautomate și automate de arme mai grele. Aveam să aflăm că suporterii lui Mubarak dețineau Kalașnikovuri. Trei protestatari au murit împușcați în noaptea de 2 spre 3 februarie. A doua zi aveam să vedem la televiziunile arabe imaginile cu cei doborâți târâți de picioare, pe segmentul suprateran al șoselei „6 Octombrie”. Am adormit cu greu spre dimineață. După nici două ore de somn, un strigăt puternic, din sute de piepturi, îmi străbate din nou, ca un fier, inima. „Allah Akbbar! Allah Akbbar! Alah Akbbar!” Şi zgomotul uriaș al fierului lovit de fier, scandări strigate de mii de oameni. O nouă zi. O nouă zi de luptă. Într-o jumătate de oră ies din nou în stradă. Piața și bulevardul pietonal, din dreptul muzeului până la baricada dinspre nord, sunt devastate. Alte mașini arse și contorsionate de foc apăruseră în zonă. Peste noapte se aruncaseră dintr-o parte în alta zeci de cocktailuri Molotov. Protestatarii fuseseră copleșiți numeric, dar spre dimineață recâștigaseră terenul. La o sută de metri de șoseaua suspendată se ridicase o baricadă. Panouri de tablă și mașini distruse. Caldarâmul dispăruse, făcând vizibil nisipul de dedesubt. Zeci de mii de pietre acopereau totul. Protestatarilor li se vede pe față toată intensitatea celor trăite peste noapte. Chipuri fantomatice, înnegrite de fum și praf, cu urme lăsate de sângele care le-a curs pe față. Haine rupte, murdare, cămăși și tricouri pătate de sânge, acum brun și negru. Voci răgușite. Dar nici un semn de renunțare, nici o urmă de frică. Doar îndârjire și hotărâre. Dincolo de baricadă, câteva tancuri și vreo două sute de miliari se interpuneau între protestatari și contrarevoluționarii lui Mubarak. Deocamdată, doar scandări și doar din când în când câte o piatră răzleață, care cădea oricum mereu prea departe de țintă. Protestatarii îndeamnă la reținere. Soldații intervin de data asta de fiecare dată când suporterii lui Mubarak încearcă să atace. În oraș avuseseră loc lupte și în alte zone. Se vorbește despre morți și sute de răniți.

Muribunzii sunt bătuți sălbatic

După ora 13.00, brusc, militarii se retrag. Reîncepe lupta. De data aceasta, eu și cei vreo 50 de ziariști din spatele baricadei rămânem în linia întâi. Aceleași scene ca și cu o zi în urmă. Într-o oră număr aproape o sută de răniți. La nici 50 de metri de baricadă este amenajat un veritabil spital de front. Medici tineri în halate albe și voluntari au grijă de cei loviți. Se spală rănile, se dezinfectează. Se coase pe viu. Nimeni nu mai reacționează în fața aparatului de fotografiat. Doar un ziarist britanic este cât pe-aci să fie linșat, când, în graba de a fotografia un rănit adus pe brațe, a călcat în zona în care protestatari musulmani se rugau îngenuncheați pe trotuar. Două ore mai târziu, în timp ce transmiteam prin telefon pentru o o agenție de știri din țară, o femeie îmbrăcată tradițional în negru se apropie de mine și îmi spune repetat pe o voce crescândă: „You are american! You are american!”. „No! I am from Romania!” Ea nu și nu și arată spre șapca mea. „Dumnezeule!”, îmi zic. Uitasem că are brodat steagul Americii și inscripția USA. Dau cu șapca de pământ și mă îndepărtez rapid. Violențele continuă. Printr-o gaură din baricadă este adus în țipete și urlete un bărbat împușcat. De o jumătate de oră începuse să se tragă. Avea abdomenul înroșit de sânge, era livid și cu ochii aproape dați peste cap. Omul, în pragul morții, se scăpase pe el.  Era pe moarte, dar asta nu i-a împiedicat pe protestatari să-l lovească sălbatic cu picioarele în momentul în care au aflat că e un inamic capturat în timpul luptelor. Abia când a intrat în zona împrejmuită de prim ajutor, bietul om a scăpat de lovituri.

Vânătoare de ziariști pe străzile din Cairo

Luptele se prelungesc din nou până în noapte, fără ca balanța să încline în favoarea vreuneia din părți. „Noi vrem o revoluție pașnică, dar Mubarak vrea sânge!”, îmi spuneau revoluționarii din Al-Tahrir. Mă retrag la hotel. Pe fețele colegilor mei francezi se citește epuizarea. Mă gândesc că nici eu nu arăt mai bine. Din camere se aude iureșul continuu. Din când în când, jos, la capătul străzii El-Bostan, plantoanele bat în garduri. Este semnalul că oamenii lui Mubarak încearcă  să intre pe acolo. La televiziunile arabe și pe agențiile de știri se anunță că s-a declanșat vânătoarea de ziariști. „Susținătorii lui Mubarak răscolesc hotelurile din Cairo în căutarea ziariștilor”, anunță Al-Arabya TV. Un jurnalist egiptean, de 36 de ani, a murit după patru zile de comă. Fusese împușcat de un lunetist. CNN publică online un raport despre 25 de ziariști care au fost bătuți și agresați în Cairo. Între timp, aflu că managerul hotelului a dispărut. La fel și apropiații lui. Proviziile în hotel sunt pe terminate. Îl caut pe Sammi și îl întreb dacă hotelul are vreo ieșire prin spate. Nu! E clar. Aici e o cursă de șoareci. A doua zi urma să fie „Vinerea plecării”. Ziua ultimatumului dat de protestatari lui Mubarak ca să părăsească Egiptul. Dimineața, la prima oră, îl sun pe Sani, egipteanul care mă adusese de la aeroport. Pentru 50 de dolari și două țigări de foi mă trece pe jos, cu tot cu bagaje, pe străzi lăturalnice și peste un pod, în Zamalek, cartierul ambasadelor. Îmi schimb biletul de avion și anunț ambasada că peste o zi părăsesc Egiptul împreună cu Oana Dobre și echipa de Antena 3, Carmen Avram și cameramanul Cristian Tamaș. Funcționarii ambasadei sunt foarte amabili, dar ambasadorul Gheorghe Dumitru pare sictirit de prezența noastră. Îi solicităm ajutor să ajungem la aeroport. „Nu am instrucțiuni în sensul ăsta!” și către un funcționar: „Hai, că deja oamenii ăștia îmi ocupă timpul!”. În cele din urmă, obținem un microbuz și a doua zi pornim spre aeroport, însoțiți de un diplomat plin de solicitudine. Domnul Merloi. După 17 ore de așteptare pe aeroport, printre mii de arabi, am reușit să urcăm în avion și să decolăm. Lăsam în urmă un oraș însângerat.

Corespondență specială din Cairo, de la trimisul nostru, Cristian BOTEZ

 

 

O româncă în clanul Yakuza

Am scris şi publicat acest material (reportaj, interviu, documentar) în urmă cu ceva ani, astfel că anumite pasaje trebuie tratate din această perspectivă. Tânăra care mi-a dezvăluit din secretele (mică parte, desigur) şi o serie de aspecte ale vieţii din interiorul şi din jurul grupărilor mafiote din Japonia mi-a fost prietenă apropiată în urmă cu vreo 14 ani.  Din câte ştiu acum ea încă se mai află în Japonia, căsătorită cu acel mafiot, membru al temutei YAKUZA.

 Andreea, o tânără din Bucureşti, dansatoare de local, s-a măritat cu un mafiot japonez de lângă Tokyo. A făcut nunta la Bucureşti, după ce şi-a convins iubitul asiatic să se convertească la ortodoxism. O dată ce s-a întors în Japonia, ca soţie de membru al unui clan Yakuza, temuta mafie japoneză,tânăra doamnă a preluat administrarea barului în care fusese dansatoare la bară timp de câteva luni. Mai mult, prin căsătoria cu japonezul mafiot ea a devenit coproprietară a zece baruri, iar acum se plimbă cu un Rolls Royce şi participă la întruniri mafiote

Aventura Andreei a început în anul 2000, când a început să lucreze pentru New Style Agency, una din cele 40 de agenţii de impresariat artistic autorizate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. De numele acestei agenţii este legat şi cel al tenorului Ludovic Spiess, directorul Operei Române. Artistul este unul din patronii asociaţi ai agenţiei şi a fost acuzat recent de deputatul Constantin Duţu, membru al Comisiei de cultură a Camerei Deputaţilor, că ar fi implicat în traficul de carne vie. Andreea, născută în Bucureşti în 1979, a lucrat o vreme la o altă agenţie, unde s-a ocupat chiar de recrutarea de manechine şi fotomodele care, ulterior, au fost formate ca dansatoare, dar care au fost angrenate şi în activităţi de tip “escort”. In 2001 Andreea s-a hotărât să plece în Japonia, ca dansatoare, alăturându-se, astfel, sutelor de românce care au luat calea Orientului Indepărtat, cu gândul la câştiguri consistente.

Exportul de dansatoare, o industrie prosperă

În ultimii ani, sute de românce au invadat barurile de noapte din principalele oraşe ale Japoniei, completând peisajul etnic de pe această piaţă. Rusia, Cehia, Moldova, Coreea de Sud, China, Filipine, dar şi  Columbia sau Venezuela, sunt ţări cu reprezentare serioasă în lumea agrementului pentru adulţi din Japonia. În acest conglomerat sexy, româncele au reuşit totuşi să se impună, atât datorită aspectului lor, japonezii fiind de-a dreptul înnebuniţi după ele, dar şi pentru că fetele se pricep de minune să-i distreze pe asiatici. Şi nu sunt, acum, puţine localurile din Tokio, Osaka sau Yokohama în care, de exemplu, se pot auzi manele, cu mare succes şi la spectacolele de karaoke, dar şi înjurături româneşti spuse cu adâncă simţire de  japonezii care bântuie prin aceste stabilimente. Iar toate acestea reprezintă semne ale unei capitulări cel puţin spirituale ale asiaticilor în faţa asaltului sexos al româncelor.

Nu se cunoaşte cu exactitate numărul româncelor care pleacă în Japonia ca dansatoare, dar dacă ne luăm după activitatea agenţiilor de impresariat artistic, acesta pare a fi destul de mare. Şi nu există o statistică exactă pentru că Poliţia de Frontieră nu urmăreşte în mod expres acest trafic profesional. De asemenea, nici Brigada de Combatere a Crimei Organizate din Inspectoratul General al Poliţiei, care ar fi interesată să urmărească traficul de carne vie spre îndepărtata ţară orientală, nu deţine date despre fenomen, întrucât între România şi Japonia nu există un acord care să reglementeze schimbul de informaţii specifice între cele două poliţii naţionale.

Recrutare cu sprijin ministerial

Nu există zi în care paginile de mică publicitate ale marilor ziare să nu fie înţesate de anunţuri prin care româncele dornice de căpătuială rapidă sunt ademenite şi spre Japonia. Schema de recrutare este simplă. Agenţiiile de impresariat, “blindate” din punctul de vedere al autorizaţiilor de funcţionare, le selectează, din rândul solicitantelor, pe cele cu un aspect fizic cât de cât corespunzător, după care le asigură o rapidă pregătire coregrafică, activitate care într-o vreme dura trei luni, dar, ca să nu stea banul prea mult în loc, s-a restrâns la numai două săptămâni. Instruirea coregrafică se finalizează cu un examen de atestare. Cele mai multe din astfel de atestate poartă viza a două instituţii, fiecare în parte, ale statului. Este vorba de Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă, prin diferitele sucursale, şi de Ministerul Culturii şi Cultelor, printr-un departament special. De reţinut că, în urma acestei activităţi de examinare şi atestare, cel puţin MCC încasează bani frumoşi. La ora aceasta, la MCC, taxa de examinare pentru calificarea de dansatoare este de 5 milioane de lei, iar atestatul este valabil doar pentru un an şi nu nelimitat, ca până nu demult.

Fetele pregătite pentru Japonia nu trebuie să fie neapărat nişte superfrumuseţi, pentru că japonezilor orice europeană mai acătări, li se pare o zeiţă. Mai ales dacă este şi blondă. Acest lucru convine de minune samsarilor români care beneficiază, astfel, de o masă de manevră sporită.

Control ginecologic înainte de plecare

Andreea, tânăra dansatoare din Bucureşti îndrăgostită brusc de Ţara Soarelui Răsare, descrie ea însăşi care sunt etapele parcurse până la plecare. “După obţinerea atestatelor, fetelor li se fac fotografii care sunt lansate pe site-uri speciale de unde japonezii, patroni de baruri sau intermediari şi agenţi specializaţi, aleg. O dată nominalizate, tinerele sunt pregătite pentru plecare. Li se croiesc costumele de scenă. Astea costă, în funcţie de model, înre 50 şi 100 de dolari… Tipele din provincie sunt aduse în Bucureşti, unde sunt întreţinute de agenţie. De cele mai multe ori, fetelor li se reţin din câştigurile realizate mai târziu, banii cheltuiţi cu pregătirea coregrafică, pentru fotografii şi costume, ca şi pentru întreţinerea dinaintea plecării. Între timp japonezii trimit în România contractele, care, după ce sunt semnate, sunt înregistrate la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. După acest pas, se depun actele la ambasada Japoniei, de obţinerea vizei ocupându-se un trimis de acolo. Fetele îşi fac analizele medicale, iar cu doar o zi înainte de plecare sunt supuse unui control ginecologic. Asta pentru că autorităţile japoneze, prin Poliţia de imigrări a impus agenţiilor japoneze care recrutează dansatoare din alte ţări să-şi asigure toate măsurile că fetele aduse nu vor naşte pe teriroriul japonez.”

Acomodare în pielea goală

Aşa a plecat şi ea. Şi-a aranjat toate actele şi după un zbor cu escală la Paris a ajuns la Narita, o suburbie a megametropolei Tokyo. Aici a fost preluată, şi o dată cu ea şi alte fete, de un reprezentant al firmei angajatoare şi în cel mai scurt timp era deja cazată. “Ne-au înghesuit, la început, într-un singur apartament”, spune tânăra. “Am stat împreună vreo două zile, până ne-au împrăţit pe baruri… Erau şi câteva rusoiace printre noi. Ne-am împrietenit foarte repede. Să vezi ce drăguţ arătam în camerele alea. Era cald şi stăteam dezbrăcate. Doar în şosete… Unele avuseseră contracte şi înainte şi ne-au pregătit, pe noi celelalte, ne-au spus la ce să ne aşteaptăm… Noi aveam contracte pe şase luni. Rusoaicele erau singurele cărora nu li se făceau decât pentru trei luni. Şi apropo de contracte. Cea mai mare greşeală, când ajungeai în Japonia, era să semnezi vreo hârtie, vreun act în japoneză. Cine făce aprostia asta se putea trezi şi cu bani puţini, şi cu imposibilitatea de a se mai mişca liberă.” O dată instalate, primul lucru pe care îl făceau era să obţină Alien Card, un fel de viză de şedere, fără de care nu ar mai fi putut părăsi Japonia fără probleme. Cazarea fetelor se face, de regulă, în apartamente grupate în acelaşi imobile. Patronii de localuri închiriază vile care sunt destinate în întregime dansatoarelor. Aceasta şi pentru ca să nu aibă probleme cu localnicii, care sunt foarte pretenţioşi în ceea ce priveşte liniştea lor, mai ales când sunt deranjaţi de străini, dar şi ca să le ţină sub un control strict pe fete.

Câştig lunar de 2.500 de dolari, fără prostituare

Salariile contractuale variază între 500 şi 1.000 de dolari, peste banii aceştia fetele putând să mai câştige, într-o lună, în jur de 1.000 de dolari, din bonusurile primite în funcţie de consumaţia pe care o determină. Doar cele foarte bune ajung la câştiguri suplimentare de 4-5.000 de dolari americani.Programul în bar este de la opt seara la patru dimineaţa, şapte zile din şapte. Au libere doar două zile pe lună, în care trebuie să fie în camere până în ora 23.00. Regula casei impune angajatelor să se abţină de la sex, pentru că patronii vor cât mai puţine complicaţii cu Poliţia de Imigrări. Dar cele mai multe dintre fete, însă, nu-şi pot refuza plăcerile trupeşti şi încalcă regula ori de câte ori au ocazia. Cu atât mai mult cu cât din asta pot scoate bani frumoşi.

2.000 de dolari pentru nişte poze sexy

Barul în care Andreea a fost pusă să danseze, situat în Inage Kaigan, din districtul Chiba, în apropiere de Tokyo, este unul din cele opt pe care japonezul la care a fost angajată le deţine în Japonia, acesta mai fiind proprietarul a încă două localuri, de acelaşi gen, în Filipine. Andreea a avut norocul să fie plăcută, încă de la prima vedere, de patron, care, avea să afle, era membru important al unui clan Yakuza, temuta mafie japoneze.  Românca, micuţă, blondă, cu ochi languroşi, gură plină, senzuală şi sâni obraznici, l-a făcut pe Suei, paronul său, să se îndrăgostească de ea. La un moment dat, acesta a văzut un set de fotografii pe care Andreea le făcuse în România. Pozele, alb-negru, sexy, dar artistice, l-au scos din minţi pe tip, care i-a oferit imediat 2.000 de dolari pentru ele. Fata a acceptat oferta. Acesta a fost primul episod al legăturii lor. Relaţia dintre cei doi a evoluat rapid şi, câteva luni mai târziu, Suei a cerut-o pe Andreea de nevastă.

Cei doi îndrăgostiţi s-au căsătorit anul trecut în România, cununându-se într-o biserică ortodoxă. Suei şi-a dovedit dragostea pentru Andreea nepregetând nici o clipă să treacă la ortodoxism, pentru ca ceremonia religioasă să fie oficiată în religia româncei. La nuntă, organizată cu mult fast într-un restaurant select din centrul Bucureştiului, le-a cântat însăşi Katanga, cunoscută interpretă de muzică lăutărească. De altfel, Suei a prins, în scurt timp, gustul pentru muzica românească şi astfel în barul său cu dansatoare românce a început să se asculte manele, dar şi muzica celor de la AnimalX, Angels sau 3Sud Est.

De la dansatoare, la mama-san

După nuntă, o dată întoarsă în Japonia, statutul Andreei s-a schimbat. S-a mutat în casa lui Suei. A fost înregistrată în Cosichito Hon, Registrul de căsătorii local, şi a primit viză de şedere pentru un an, viză care se reînoieşte după acest termen. Cetăţenia nu şi-o poate lua decât după o perioadă de cel puţin trei ani petrecuţi pe pământ nipon.

Ştia de când venise în bar că asiaticul este membru al clanului Yakuza, dar abia după ce i-a devenit soţie a început să afle mai multe. De la semnificaţia tatuajului de pe spatele lui Suei, doi peşti uriaşi, “cap la coadă”, care reprezintă norocul în viaţă, până la detalii ale unora dintre afacerile soţului său. După ce a început să stăpânească japoneza la un nivel acceptabil, Andreea a fost acceptată şi la întrunirile clanului din care face parte Suei. Ea spune că i se cere chiar, uneori, părerea, când este vorba de o afacere cu fete. Cuvântul ei, zice Andreea, este ascultat cu respect. După căsătorie a preluat organizarea barului în care, până atunci, dansase. Devenise mama-san.

 Combana! Irashaimase!

Combana! Irashaimase! Bună seara! Bine aţi venit! Cu aceste expresii este întâmpinat orice client care intră într-un local cu dansatoare din Japonia. Fetele, talento, după cum li se spune aici, se ridică în picioare de pe canapeaua din waiting, colţul lor de aşteptare, la vederea fiecărui nou client şi îl salută cu cel mai adânc respect. Clienţii tradiţionalişti sunt întâmpinaţi cu şervete umede şi calde, cu care aceştia se şterg pe faţă şi pe mâini. După ce clientul s-a aşezat la o masă, una dintre fete se apropie şi, cu acceptul noului venit se aşează lângă el. Comportamentul fetelor în aceste situaţii se ghidează după reguli stricte. Acestea stau cu picioarele apropiate, cu mâinile pe genunchi şi cu spatele drept, nesprijinit de speteaza scaunului sau a banchetei. Statul picior peste picior este considerat mult prea frivol pentru japonezi. Zâmbesc fără întrerupere, aprind ţigările celui de la masă, îi toarnă în pahar, şi celor importanţi, mafioţilor, le fac masaj la umeri şi gât. Rolul acestor talento este să-i facă pe clienţii barului să se simtă cât mai bine şi să comande cât mai mult. Şi asta fără prostituţie şi nici măcar cu strip-tease. Simpla prezenţă, conversaţia şi câteva dansuri la bară îi pot face pe japonezi să cheltuie sute de dolari, într-o noapte, într-un astfel de local. Interesant este că străinii nu sunt admişi în bar dacă nu sunt însoţiţi de japonezi.

Cei mai respectaţi clienţi ai barurilor sunt mafioţii. Când intră în local, dacă sunt cunoscuţi, ceilalţi clienţi japonezi se ridică şi fac plecăciuni. Fetele sunt mai respectuase decât cu oricine. Membri Yakuza sunt indivizi stilaţi. Umblă îmbrăcaţi în negru, în costume negre sau haine, tot negre,de piele, şi, mai ales cei tineri, nu renunţă la ochelarii de soare, după ce intră în local. aproape toţi umblă înarmaţi. Şi cunoscătorii ştiu să ghicească în uşoara umflătură de sub hainele lor, un Beretta, un Walter sau o carabină Winchester cu ţeava retezată. În cazul în care mafioţii nu sunt ştiuţi de cât de sacho –patronul barului, sau de mama-san, aceştia fac un semn discret fetelor, înclinând uşor capul. Nici o fată nu are voie să nu accepte să vină la masa unui mafiot dacă acesta o cheamă. Refuzul îi poate fi fatal. Nimic nu ar mai putea să o scape, atunci, de mânia unui Yakuza respins.Când mafioţii părăsesc localul fetele nu utiă niciodată să le adreseze formula Domo Arigato! Gozaimashte! Vă mulţumim! Mai poftiţi la noi!

Bar de 5.000 de dolari pe noapte

“Aici, cei care au astfel de localuri, nu se complică cu prostituţia”, povesteşte Andreea. Ies bani frumoşi şi fără asta. Şi noi mai avem încă şapte baruri, tot în Japonia, şi încă două în Filipine. Fiecare bar are dansatoare de o singură naţionalitate. Suei vrea să mai dea drumul, în curând, la un bar cu striperi şi l-am convins să aducă băieţi din România. Şi o să mai deschidem încă un bar, gen Pink Saloon. Aşa sunt numite aici cele în care fetele se dezbracă complet şi chiar prestează servicii sexuale la separeu. Dar în localurile de genul ăsta preţurile sunt mult mai mari… Barul pe care îl conduc eu produce cam cinci mii de parai pe noapte. Asta, în condiţiile în care preţurile noastre sunt acceptabile. De exemplu, un pahar de cola sau un ceai –uruncea, în japoneză, e 500 de yeni. Berea la jumate e 500 de yeni, vinul, la treisferturi, între 2.500 şi 5.000 yeni, şampania de 250 ml, 1.000 yeni, iar şampania mare, Don Perignon, între 15.000 şi 25.000 de yeni. Nu e cine ştie ce… 100 de parai sunt 12.000 de yeni şi aici salariul mediu e cam 400.000 de yeni.

Un pachet de ţigări, la magazin, e 280 de yeni, o bere, 120-180, o călătorie de 40 de minute cu metroul de suprafaţă e 700 de yeni… Intr-un Pink Saloon, însă, totul e mult mai scump…Taxa de intrare este de 10 mii de yeni, pentru care clientul poate să stea în local doar o oră. Desigur, poate să prelungească oricât… În banii ăştia primeşte o sticlă de whsiky. Ca să-şi cheme o fată la masă, în separeu, mai dă 5.000 de yeni. Iar pentru sex oral şi normal discută cu fata… Cele mai scumpe Pink Saloon sunt alea în care dansează coreence. Sunt considerate cele mai frumoase şi mai perverse. Acolo e 50.000 de yeni ora, plus 40.000 request-ul fetei, iar o sticlă de şampanie adevărată e 120.000 de yeni! La toate comenzile de consumaţie, request şi dansuri la bară, fetele au bonusuri. Din asta îşi fac banii peste salariu… În barurile normale, se mai face top-less, dar strip-tease niciodată.”

Prostituţie pe cont propriu cu riscul vieţii

Prostituţia înfloreşte, însă, afară, pe străzile oraşului, chinezoaicele şi coreencele dominând cu autoritate piaţa sexului din marile metropole. Clienţii lor obişnuiţi sunt străinii, arabii, englezii şi americanii fiind, de departe, cei mai numeroşi turişti. Reţelele de prostituţie sunt controlate, în cea mai mare parte a lor, de mafia chinezească. Triadele chinezeşti, alături de grupările mafiote ruseşti şi Yakuza fac legea în lumea interlopă niponă. Prostituţia, traficul de armament şi droguri aduc mafioţilor sute de milioane de dolari anual. Şi, în sistemul acesta, duşmanii sau cei care greşesc plătesc crunt. Sunt mutilaţi sau chiar ucişi. Membri clanurilor Yakuza sunt printre cei mai cruzi. Dacă ai înşelat un membru Yakuza sau dacă nu ţi-ai respectat cuvântul dat ţi-ai semnat condamnarea la moarte.

În aceste condiţii dansatoarele care ies din sistemul impus de bar şi vor să-şi ia viaţa pe cont propriu în stradă, îşi asumă riscuri uriaşe. Primul pas e simplu. Dacă vreuna din fete vrea să se combine cu un client îl întreabă pur şi simplu: Ashita dohan i desuka? Poţi să ieşi mâine cu mine? Iar japonezul o întreabă, la rându-i: Icura? Cât costă?  “De aici încep complicaţiile”, explică Andreea. “Fata, nu numai că trebuie să aibă grijă să se ferească de sacho sau de mama-san, ci şi chiar de clientul cu care iese. Japonezii sunt, în general, uşor de întors pe degete de europence, dar dacă se prind că vrei să-i fraiereşti o încurci. Cea mai mare greşeală este să promiţi ceva unui japonez şi să nu te ţii de cuvânt. Dacă mai e şi mafiot, chiar ai încurcat-o! Se ajunge până la mutilări sau crime. Chiar astă toamnă, a scris şi în presa de aici, au găsit într-un lift, dintr-un bloc de cartier mărginaş, o rusoaică cu gâtul tăiat. Avea şi un drug de fier băgat în anus. Ăsta e modul clasic prin care sunt omorâte prostituatele. Şi nu numai aici în Japonia.”

 Rolls Royce, gardă personală, mii de dolari pe mână

Andreea s-a obişnuit rapid cu viaţa de soţie de membru Yakuza.  S-a obişnuit cu apartamentul imens în care stă, ca şi cu aparatura electronică de cea mai nouă generaţie. “Am nişte televizoare imense, cu ecran extraplat şi cu sistem da traducere în peste douăzeci de limbi. Pur şi simplu te uiţi la un film şi tu alegi în ce limbă să apară tritajul”, povesteşte cu satisfacţie Andreea. “O dată am ars unul din televizoare. I-am zis lui Suei că s-a jucat pisica la fire. -S-a jucat pisica, pe dracu! L-ai stricat tu!, mi-a zis el. Şi, ştii? Când zice dracu, zice chiar în româneşte. A învăţat să înjure în româneşte. Cînd mergem cu maşina şi-l enervează, în trafic, vreunul, îl bagă în aia a mă-sii, pe româneşte. Mă stric de râs…” Tinerei românce îi place la nebunie noul statut. În România, prietenii au început să-i spună Missis Yakuza. Când vrea, este scoasă la plimbare cu Rolls Royce-ul, una din maşinile lor. “Deocamdată, în Rolls Royce mă plimbă Suei sau vreunul din garda lui personală care face şi pe draiba – aşa zic ei la şofer, în argou. cred că vine de la englezescul driver. Paranteză: japonezii folosesc, în mod obişnuit, expresii derivate din alte limbi. D exemplu, la sex oral ei spun chupa-chupa, care vine din spaniolă –Chupa me la poya! Sau haiacu, care înseamnă hai mai repede. Şi, asta sună româneşte!.. 

De ziua mea mi-a făcut cadou un Mercedes Smart şi trebuie să-mi iau urgent carnet… Suei conduce o limuzină neagră, Toyota Century. Asta e maşina de imagine a oricărui mafiot japonez…”. Andreea, când nu supraveghează barul de care răspunde găteşte pentru Suei –“Cu sculele astea de aici, orice fel de mâncare nu-mi ia mai mult de zece minute!” sau merge la cumpărături. “Am banii mei şi Suei mă lasă liberă prin magazine. Cumpăr pentru casă toate nimicurile, iar eu îmi iau ţoale, cosmetice şi CDuri. Dar nu din alea ca în România. Ceva ce, europenii încă n-au văzut…” De cele mai multe ori merge însoţită de o gardă de corp. Un coreean special angajat, specialist în arte marţiale. Prezenţă tăcută, discretă, dar gata în orice moment să o apere pe Andreea. Deşi la început prezenţa gorilei în preajma ei o deranja, acum s-a obişnuit. Şi se simte în siguranţă, mai ales în perioadele în care Suei este plecat în Filipine, la barurile de acolo. De afacerile lui Sei vorbeşte, evident, cu discreţie. “În principal, banii îi face din localuri. Când se întâlneşte cu băieţii lui discută despre localuri. E drept că nu înţeleg chair totul. Când au de discutat ceva foarte important, şi sunt eu de faţă, folosesc un dialect pe care nu îl ştiu. Suei dispare, uneori, câteva zile, dar mu-l întreb unde se duce şi ce face. Am făcut o dată greşeala asta şi mi-a ajuns. Se întorsese acasă cu o tăietură pe frunte şi era plin de vânătăi pe spate. Nu a vrut să vorbeacsă, atunci, cu mine.  Peste două zile, la televizor şi în ziare s-a vorbit de doi coreeni găsiţi într-un canal. Cei doi fusesesră împuşcaţi în cap. L-am întrebat dacă are vreo legătură cu asta. A ţipat la mine de am îngheţat. Atunci am crezut că o să de a în mine. Mi-a fost îngrozitor de frică de el, atunci.”

Românca măritată cu Suei, şi, prin acesta, şi cu mafia japoneză, pare să se fi adaptat perfect la stilul de viaţă presupus de apartenenţa la Yakuza. Cu fiecare zi petrecută în printre membri celei mai periculoase organizaţii criminale din lume, Andreea desluşeşte tot mai mult din mecanismele care fac acest sistem să funcţioneze. Faptul că este foarte tânără şi că este femeie, şi, mai ales, că nu este asiatică nu o descurajează deloc. Şi-a însuşit, până acum, cele mai importante reguli ale convienţuirii alături de un Yakuza. Şi ştie că dacă le va respecta, puterea sa în clanul în care a pătruns va creşte. Andreea are gânduri mari. Deocamdată a preluat activitatea de recrutare a fetelor din România. Se ocupă singură de actele fetelor, de contracte, de obţinerea vizelor. Vine des în ţară şi a început să se gândească serios să deschidă şi în România un local, copie a celui în care a dansat în Japonia. Şi, convinsă că astfel ar da lovitura, şi-a propus să-l populeze cu dansatoare japoneze sau coreence. Este sigură că ar avea succes şi aproape că l-a convins pe Suei să investească în ideea sa. Este de văzut, însă, în ce măsură clanul Yakuza care a adoptat-o va fi interesat de afacere.

 

Yakuza – ce amai veche şi mai periculoasă organizaţie criminală din lume

Originea Yakuzei, mafia japoneză de azi, se pierde undeva, la începutul secolului al XVII-lea, când, în teritoriile populate ale Japoniei, au început să intre în vizorul autorităţilor, indivizii cunoscuţi, în acele vremuri, sub numele de Kabuki-Mono (nebunii). Aceştia, care încercau să iasă în evidenţă prin felul lor ciudat de a se îmbrăca şi prin părul tăiat foarte scurt, terorizau populaţiile satelor şi ale micilor oraşe, jefuind şi omorând pe locuitorii acestora. O parte din Kabuki-Mono proveneau din samuraii-shogun din armata împăratului, care, pe timp de pace, nu aveau de lucru. Iniţial s-a spus că aceşti Kabuki-Mono ar fi fost urmaşii Yakuza. Membri organizaţei de astăzi susţin, însă, că adevăraţii lor înaintaşi sunt, de fapt, Macchi-Yakko. Aceştia, care proveneau, cel mai adesea, din rândul cârciumarilor, al proprietarilor de prăvălii, a vânzătorilor stradali –Tekyia, dar şi din rândul împătimiţilor de jocuri de noroc –Bakuto. Macchi-Yakko s-au organizat şi au început să lupte împotriva Kabuki-Mono, devenind, în scurt timp, eroi populari. Ulterior, organizaţia lor s-a dezvoltat, structura acesteia fiind asemănătoare Yakuzei de azi. Organizaţia a luat numele de Yakuza, nume impus de Bakuto, jucătorii de noroc. De altfel, Yakuza înseamnă 8-9-3, Ya-8, Ku-9 şi Za-3, şi reprezintă suma câştigătoare dintr-un joc de cărţi, Oicho-Kabu, asemănător cu Black Jack.

Yakuza s-a dezvoltat în timp şi, o dată cu industrializarea Japoniei, organizaţia a început să primească în rândul ei şi lucrători din construcţii sau din port. Yakuza a început să se intereseze şi de politică. Simpatiza cu anumiţi politicieni şi aducea contribuţii financiare diferitelor partide, în schimbul protecţiei din partea autorităţilor. După 1925, pe fondul crizei economice profunde, Yakuza a început să se specializeze în contrabanda de produse alimentare şi bături. În scurt timp a fost comparată cu mafia americană condusă de Al Capone. Mai târziu, membri Yakuza au fost influenţaţi de filmele americane cu gangsteri. Au început să se îmbrace în costume negre, cu cămăşi albe şi purtau tot timpul ochelari de soare negri şi părul tuns foarte scurt. Yakuza a devenit, trepat, violentă. Organizaţia a început să practice şantajul şi să impună sistemul taxelor de protecţie. Crima  a devenit instrumentul ei de impunere a respectului şi fricii. Între 1958 şi 1963, numărul membrilor Yakuza a crescut cu 150 la sută, ajungând la 184.000. Aceasta în timp ce armata japoneză număra, în aceaşi perioadă, numai 90.000 de militari. De asemnea, erau cunoscute nu mai puţin de 5.200 de bande cu teritoriile lor aferente, pe tot cuprinsul Japoniei. În scurt timp a izbucnit un  sângeros război între clanuri, care a durat ani de zile.

În ziua de azi,membru Yakuza putea deveni oricine, dar cei mai bine primiţi sunt cei care nu îşi găsesc locul în societate. De asemena, şi copii care rămân  fără familii şi chiar refugiaţi din Coreea şi China. Yakuza oferă noilor veniţi bani şi statut social. În schimb, aceştia trebuie să îndeplinească anumite roluri încredinţate şi sunt obligaţi la supunere totală faţă de superiori. Yakuza este organizată în familii, asemănător mafiei italiene. Familia-clan este condusă Oyabun, care este asimilat ca tătăl membrilor grupului. Acesta este ajutat de “fiii” lui, Wakshu şi de “fraţii” săi, Kyodai. La rândul lor, Wakshu şi Kyodai pot să-şi întemeieze “familiile” lor.

Unul din aspecte care îi diferenţiază un Yakuza de ceilalţi oameni este tatuajul. Membri Yakuza au obiceiul de a se tatua încă de la înfiinţarea organizaţiei. Gestul a fost împrumutat de la aceiaşi Bakuto, care îşi tatuau pe braţ câte un inel negru pentru fiecare omor pe care îl făceau. În prezent, un Yakuza îşi tatuează simbolul clanului din care face parte, de multe ori multiplicat pe tot corpul. Astfel, tatuajul devine semn distinctiv şi exprimă, totodată, dorinţa celui care îl poartă de a rămâne în afara societăţii. Tauajele ţin de intimitatea mafiotului şi nu sunt expuse decât în faţa membrilor clanului.

Yakuza de astăzi desfăşoară, pe tritoriul Japoniei, activităţi care le aduc profituri de zeci de miliarde de dolari anual, în ultimele decenii mafia japoneză extinzându-se şi în Statele Unite, dar şi în Europa.

Am fost amendat de Poliţia Mamaia pentru că am sunat la 112. Şmecherii din staţiune pot sta liniştiţi. Poliţia are grijă de ei

Mamaia, un hotel pe lângă Flora. Acolo sunt cazat în acest weekend. E noapte, vreo jumătate de oră după miezul nopţii. Retras în cameră, după o zi plină, încerc să mă relaxez. TV… Un film, ceva ştiri… Linişte vremelnică! Brusc, afară zici că a început războiul. Bombardament. Peste drum, pe lac, la nu ştiu ce de laguna local, se trage în draci cu artificii! În două minute camera se umple de fum. Abia respir. Bubuiturile nu contenesc. Cu ochii în lacrimi, tuşind, iau telefonul mobil şi sun la 112. Răspunde, previzibil o operatoare. „ Bună seara” Mă prezint, spun de unde sun şi continui: „Aş vrea să ştiu dacă cei care au declanşat focurile de artificii de lângă hotel au autorizaţie de la pompieri”. Precizez că discuţia, potrivit procedurii, a fost înregistrată. „Staţi că vă fac legătura cu Poliţia!”. De ce Poliţia?, nu am mai întrebat. Răspunde un om ( de la Poliţie), repet povestea şi mi se spune că va veni un echipaj în zonă.

În trei minute cobor şi eu din cameră. În faţa hotelului, cu aparatul de fotografiat în mână. Dau roată hotelului şi revin în trei minute. Doi poliţişti, agenţi, sunt deja în faţa hotelului. Sunteţi domnul Botez?” „Da!” „Aţi chemat Poliţia. De ce?” „ Eu nu am chemat Poliţia, am întrebat doar dacă există, de la Pompieri, o autorizaţie pentru focul de aritficii care m-a deranjat şi nu doar pe mine”. „Vă sancţionăm pentru apelarea nejustificată a Poliţiei!”

Am rămas mască! Cum, domnule? Semnalez un incident şi eu sunt sancţionat? Nu mi-a venit să cred! Agentul LUCA, aşa cum abia a catadicsit să se prezinte, s-a apucat să scrie Procesul verbal de sancţionare. Nu l-am semnat, desigur. Între timp, colegul lui, care nu s-a prezentat, s-a băgat în vorbă. „Dacă vroiaţi linişte vă duceaţi în altă staţiune!” ALOOOO! Legile nu sunt la fel peste tot? După ora 01.00 nu se dă muzica pe slow??? „Aici (în Mamaia) e altfel”, mă anunţă zâmbind agentul care îl însoţea pe LUCA (cel care scria Procesul verbal). Replicile agentului de Poliţie frizează absurdul. Dar suntem în Mamaia. Locul în care Radu Mazăre se costumează în maharajah sau samurai, aşa că înţeleg de ce poliţiştii din Mamaia au comportament de clovni, de oameni slabi, care, mai degrabă sancţionează cetăţenii care semnalează o iregularitate (contravenţională sau penală, nu ştii, dar supusă, în prealabill unei minime cercetări), decât să înfrunte vreun şmecher de Mamaia sau Constanţa.

Ruşine!!!

Azi, 26 august, voi face o plângere la Inspectoartul De Poliţie Judeţean Constanţa, ca şi la Poliţia Mamaia, unde lucrează cei doi agenţi.

În fotografie, bravul agent Luca, de la Poliţia Mamaia!

Piaţa Universităţii, 22 August 2012. Scurtă cronică de seară…

Autor: Cristian Botez

Fotografii: Cristian Botez

După fotografiile pe care le-am făcut ieri în  Piaţa Universităţii, publicate, ieri pe Facebook, pe pagina mea, am fost critcat şi acuzat, de unii prieteni, de subiectivism şi… prea multă ironie faţă de cei fotografiaţi, protestari –simpatizanţi USL şi adversari ai lui Traian Băsescu.

Cu ceva mai mult obiectivism, am descins ieri seara, 22 August, în jurul orei 21.00, în acelaşi loc, înarmat cu acelaşi Nikon D90, prieten de care nu mă despart niciodată. Iată ce am consemnat.

Bulevardul, aşa cum deja ştie toată lumea, era deja ocupat de mulţime (e vorba de Blvd. Nicolae Bălcescu! Nu „Magheru”,cum am văzut  pe la teveuri!!!). În jur de 300 de oameni, în stradă,  şi alte câteva zeci, pe margine, de-o parte şi de-a alta a bulevardului. Aceleaşi personaje pitoreşti, care populează şi animă, de câteva luni, spaţiul din faţa Teatrului Naţional, plus alte câteva zeci de persoane, cu siguranţă (bănuiesc), bine motivate, adversare ale lui Traian Băsescu.

Nu mai evoc scandările – cele mai multe preluări din repertoriul mişcărilor de stradă din anii 90, când cel vizat de proteste era Ion Iliescu.

Nu au fost incidente. M-a surprins, însă, faptul că gardurile, care delimitau şantierul de renovare a pavajului de lângă Universitate, lipseau, fără semne de vandalism.

În jurul orei 21.45, un incident agită masele. O femeie, o tânără, leşină. Trec minute bune până cei din jur realizează că este vorba de o criză de epilepsie. Mă strecor pe sub camerele tv şi pe sub aparatele fotoreporterilor. Trag cadru după cadru, dar în acelaşi timp, încerc să ajut. „Apăsaţi cu putere la baza unghiei degetului mare de la mână!” (procedeu de urgenţă în astfel de cazuri). În 15 minute vine o ambulanţă şi tânăra suferindă este evacuată.

Protestele, scandările continuă. Sub supravegherea jandarmilor, care au înconjurat, de ore bune, zona. Mai mult ca sigur nu există riscul  unor violenţe. Faţă de mişcările din ianuarie, lipsesc grupările violente formate din ultraşii galeriilor de fotbal şi ţiganii din zona Călăraşilor şi Centrul vechi.

Starăbat toată Piaţa, în lung şi în lat, cu aparatul „turat” la maxim. Personaje pitoreşti (cea mai decentă formulă pe care pot să o folosesc), bărbaţi în uniforme încropite, „paramilitare”, aurolaci (scoşi cu forţa din mulţime  de protestatari), o tânără cu fetiţa ei –un îngeraş (vezi fotografia)- purtată pe umeri… Oameni, sentimente, frustrări, ignoranţă…. bună credinţă, cu siguranţă…. manipulare…. confuzie, nebunie, adrenalină… victime… o mare obsesie…

Bucureşti, 22 august, Piaţa Universităţii… Un preşedinte suspendat? Nu! Istorie suspendată… temporar…

Un articol (para)filosofic, scris în cazarmă, în 1985, despre Abstracţia Absolută :)

Am scris acest articol, cu pretenţii filosofice, pe 3 iulie 1985, pe când aveam 19 ani. Şi aş vrea să fie citit, privit ca atare. 🙂 Eram militar în termen şi mă pregăteam pentru cel de-al doilea examen de admitere la Drept, după ce, cu un an în urmă, la terminarea Liceului „Spriu Haret”, picasem cu media generală 7.00 (profesorii mei de Filosofie şi Economie politică .i-ai spus că am avut lucrări de 9 şi ceva; dar nu am ştiu atunci că mai bine de 30 la sută din locurile facultpţii erau rezervate angajaţilor MAI şi activiştilor de partid). În fine. Iubeam filosofia şi eram un admirator al lui Platon (lumea ca o Mare Idee), Kant şi Nietzsche, dar, recunosc, mă atrăgea şi materialismul dialectic (era destul de atractiv). Am decsoperit, prin „tonele” de arhivă sentimentală depozitate în casa mamei, aceste câteva foi galbene. Textul poate părea uşor confuz, dar este incocent. Şi nu pot să nu fac o paralelă între preocupările celor mai mulţi tineri din ziua de azi şi cele ale celor mai mulţi din acea vreme.

Abstracţia absolută

Autor: Cristian Botez, 3 iulie 1985

Sunt prizonierul conştiinţei sau stăpânul ei?

Limbajul subjugă, dictează sau este un instrument?

Sunt zeu sau biet scalv nebun?

 

Ideea conform căreia conştiinţa umană este capabilă de a abstractiza nu este ea însăşi o abstarcţie? Faptul că ideea de abstracţie este o abstracţie, nu este însăşi dovada abstracţiei potenţiale a abstracţiei absolute?

Dar dacă ideea de abstracţie fiind o abstracţie devine:

                             -nepotenţială?

                             -nefuncţională?

                             -nejustă?

Acceptând posibilitatea abstractizării potenţiale, definite, abstracţia devine categorie corectă, reală. Abstracţia depăşeşte cadrul realităţii, surclasându-l, fiindu-i superioară, însă nu se desprinde de acesta, cel puţin din două motive: unul, pentru că ia naştere pe baza proceselor gândirii, care au suport material. Al doilea, pentru că tratează categorii ale realităţii.

Abstracţiile sunt superioare realităţii prin modul de tratare, contemplare, de organizarea a realului, dar sunt supuse unor limite indestructibile, care le reţin în sfera realităţii determinate.

Omul nu-şi poate închipui „neînchipuitul”, nu îşi poate imagina ceva care să nu-şi aibă cât de puţin sursa de inspiraţie în ceea ce a simţit şi a gândit anterior. Abstracţia în forma ei absolută nu există.

Categoria de abstracţie absolută poate fii acceptată dintr-o perspectivă mai puţin exigentă, ca posibilitate, şi asimilată doar în expresia ei lingvistică-Abstracţie absolută.

În cazul în care admitem că a luat naştere o abstracţie în totalitate nouă, ce n-a făcut uz de nimic ştiut, experimentat, bănuit, chiar, automat abstracţia absolută devine abstracţie comună, ordinară, pentru că devine reală, expresie a conştiinţei.

 

Abstracţia absolută există numai ca Posibilitate.

 

Posibilitatea abstracţiei absolute este Abstracţia absolută! Existând această posibilitatea abstracţiei absolute există şi abstracţia absolută. Dar, vai, din moment ce spunem că Abstracţia absolută există ca Posibilitate şi este prezentată sub forma de Abstracţie absolută, nu înseamnă aceasta că, atât în conţinut, cât şi ca formă, este parte integrantă a Realului? Prin faptul că este gândită, titularizată, comentată, scrisă, nu înseamnă că face parte din câmpul realităţii?

Concluzia e unică. Abstracţia Absolută există, EXISTĂ, dar numai atunci când nu este gândită, când nu se ştie nimic de ea, când este uitată, lăsată în sfera ei de existenţă, în sfera Negândului.

Abstracţia Absolută, în această accepţiune, poate fi un criteriu, o idee, un principiu pe baza căruia să ia naştere teorii explicative ale existenţei şi ale neexistenţei. Se pot face apropieri ŞTIINŢIFICE, determinate ŞTIINŢIFIC, explicate ŞTIINŢIFIC între cele două lumi, ale existenţei şi neexistenţei. Paralelismul lor interferent, secant, complementar, suplementar, poate fi dovedit. Se poate dovedi, astfel, uniunea lor, faptul că sunt guvernate de geometria multiplă aplicată haotic de o lege strictă…

PS: Fotografia e din iarnă, evident. 🙂

Am fost implicat. 21 de ani de la scandalul documentelor Securităţii de la Berevoieşti

Abia dacă aveam o lună de zile ca ziarist la România liberă. Pe 17 mai 1991 Tudor Artenie mă caută şi mă întreabă dacă a doua zi pot să plec într-o deplasare. „Desigur!”. Pe 18 mai, la ora opt dimineaţa, din faţa Casei Scânteii, împreună cu alţi 8-10 colegi de la ziar, in frunte cu directorul Rl şi gazetarul de excepţie, Petre Mihai Băcanu, plecam cu un microbuz spre comuna Berevoieşti, judeţul Argeş. Era începutul unei operaţiuni jurnalistice cu un uriaş ecou în viaţa politică şi socială a României postdecembriste. Am publicat acest articol anul trecut , în săptămânalul, care între timp a dispărut, TIMPUL. L-am recuperat acum de pe www.ziaristionline.ro, site marca Victor Roncea. Fotografia, în care apar şi eu, în fundal, cel în bustul gol, aplecat deasupra fragmentelor de documente ale Securităţii, a fost făcută de fotoreporterul Nicuşor Stan, pe atunci, la Sportul. Lângă mine, în stânga mea, poate fi văzut Pascal Ilie Virgil, ziarist şi fotograf de calibru, acum regizor de film.

La data de 18 mai 1991, şi în zilele următoare, SRI avea să intre în alertă maximă, ca urmare a deconspirării unei misiuni proprii, nereuşite, de distrugere a tone întregi de documente ale fostei Securităţi, dar şi ale nou înfiinţatului Serviciu Român de Informaţii. Un grup de ziarişti de la “România liberă”, în frunte cu Petre Mihai Băcanu, descindeau pe 18 mai într-o văioagă de lângă comuna Berevoieşti, pe malul râului cu acelaşi nume. Aici, sub un strat de pământ, turbă, frunze şi crengi, fuseseră îngropate mii de dosare şi alte documente, marea lor majoritate parţial arse.

Povestea documentelor

Povestea avea să înceapă, însă, cu aproape un an în urmă. În iunie 1990, locotenent-colonelul SRI Nicolae Bordeianu primeşte ordin să distrugă 82 de saci plini cu documente ultrasecrete, în special dosare informative.

Ulterior avea să se afle că multe dintre aceste documente proveneau din zona artă, cultură învăţământ, din care aveau să provină o mare parte din conducătorii României postdecembriste.

Procedura era ca tot materialul să fie trimis la Fabrica de Hârtie Scăeni, judeţul Prahova, unde tonele de hârtii urmau să fie tocate şi reciclate. Misiunea avea să fie compromisă în scurt timp de însuşi Bordeianu.

Însoţit de câteva cadre SRI, ofiţerul s-a deplasat iniţial spre Fabrica din Scăeni, dar pentru că se făcuse târziu a hotărât să amâne manevra pentru a doua zi, deturnând camionul cu exploziva încărcătură spre casa unei rude de-a sale, din Berevoieşti. Aici, s-a pus, laolaltă cu subordonaţii săi, pe ospătat şi băutură.

Între timp, nişte ţigani care treceau la ora aceea pe uliţă şi-au făcut de lucru cu marfa din camionul parcat la poartă. Ţiganii au dat prelata la o parte şi au furat patru saci cu documente fără să-i fi văzut careva.

A doua zi, Bordeianu şi ai lui, odihniţi şi nebănuind nimic în legătură cu sacii din camion, au pornit-o, din nou, spre Scăeni. Aici, surpriză. La recepţia mărfii, la cântar, reprezentantul fabricii de hârtie constată că faţă de ce era înscris în documentele de transport şi ordinul de distrugere lipseau vreo sută de kilograme de documente. Transportul a fost refuzat.

O altă variantă care a circula a fost că fabrica primise ordin de la generali MAI Ion Suceavă şi Mihai Chiţac să nu mai distrugă documente ale Securităţii.

Bordeianu intră în panică şi ia decizia să distrugă pe cont proproiu documentele. Se întoarce la ruda lui, Ion Scarlat, şi îi cere să-l ajute. Tentativa de ardere într-un cuptor de pâine eşuează. Atunci, cunoscând împrejurimile, conduce camionul pe malul pârâului Râuşor, într-o văioagă parţial împădurită.

Îşi pune oamenii la săpat, îndeasă sacii acolo apoi încearcă să le dea foc. Neavând răbdare, mascheză totul cu un strat superficial de pământ, astfel ca totul să ardă mocnit şi părăseşte zona. Ceva mai târziu, un cioban însoţit de un copil observă fumul. Cei doi răscolesc şi dau de hărtii.

Ciobanul nu ştia carte, dar copilul desluşeşte pe o frântură de foaie „Strict secret”. Între timp, mişcate de vânt, mai multe hârtii ajung în pârâu şi sunt purtate la vale. În câteva ore, mai multe documente aveau să ajungă în mâinile unor localnici.

Ceva mai târziu lt.col Bordeianu aduce cu camionul de la Mina Câmpulung turbă, cu care acoperă groapa cu documente. Misunea este bifată ca îndeplinită. Şi, pentru un timp, se aşterne linştea.

În toamnă, însă, un învăţător din Berevoieşti intră în posesia unor documente sustrase din camionul SRI, în „seara ospăţului”. Învăţătorul îl sună pe Petre Mihai Băcanu, directorul ziarului “România liberă” şi îi comunică descoperirea.

La scurt timp are loc o primă descindere jurnalistică a ziarului, pe atunci, vârful de lance de luptă împotriva fostei nomenclaturi comuniste instalată în fruntea ţării ca şi împotriva fostei Securităţi deghizate în SRI-ul condus de Virgil Măgureanu.

Din nefericire, ziariştii găsesc pământul îngheţat bocnă, astfel că operaţiunea de cercetare este amânată pentru primăvara următoare.

Cu camionul la “groapa” SRI

Pe 18 mai 1991, o mână de ziarişti de la “România liberă” – semnatarul acestui articol împreună cu Tudor Artenie, Roxana Iordache, Pascal Ilie Virgil, Radu Creangă, Răzvan Ion, Andrei Antică și Eugen Flencheş – ajungeau, cu un camion al redacţiei, pe un drum forestier extrem de dificil până la „groapa” SRI.

Imediat, zona s-a transformat într-o mică tabară de dezgropare şi recupereare a preţioaselor documente pe care SRI încercase să le distrugă. Operaţiunea jurnalistică s-a întins până pe 21 mai şi a fost coordonată de Petre Mihai Băcanu.

Au fost scoase de sub tonele de pământ şi turbă mii de documente ale Securităţii. Deşi, mai târziu, într-o luare de poziţie penibilă, SRI afirma că „ponderea materialelor aflate în cei 82 saci o deţineau diferite documente fără importanţă operativă”, ce avea să fie scos la iveală se va fi dovedit de importanţă covârşitoare.

Petre Mihai Băcanu avea să scrie, la un moment dat, în “România liberă”, rememorând evenimentele acelor zile:

“În 18 mai 1991 am întreprins primele săpături. În stratul de steril adus de Bordeianu de la Mina Câmpulung (zece basculante) am săpat o zi la un fel de puţ, dând la câţiva metri de primul “filon” al “zăcământului” Securităţii. Surpriză: am găsit alături de documente de dinainte de 1989 şi altele din 1990, de la PNL și PNŢ-CD. Certificau participarea noilor sereişti la mineriadă şi urmărirea demonstranţilor din Piaţa Universităţii. Un document datat 18 mai 1990 dezvăluia urmărirea din oră în oră a “obiectivelor”. Era evident ca poliţia politică îşi continua activitatea. În rest, dosare ale disidenţilor, ale celor urmăriţi pentru convingeri religioase. Era evidentă încercarea de a şterge urmele, vieţile unor oameni fiind îngropate a doua oară”.

Şi continua: “Am dat de plicuri cu sigla SRI, de alte note informative privind “activităţile” din Piaţa Universităţii, interceptări telefonice (Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Doina Cornea, Dan Deşliu, Ştefan Augustin Doinaş). Stenograma convorbirilor telefonice ale obiectivului “Tulceanu” – Andrei Pleşu – cu pictorul Sorin Dumitrescu s-a păstrat aproape intactă”.

SRI află de toată tărăşenia şi autorităţile se pun în mişcare. Aveau de-a face cu începutul unui imens scandal. O operaţiune ultrasecretă fusese deconspirată de ziarişti şi, mai ,mult, aceşti intraseră în posesia documentelor care îi incrimanu pe noii securişti.

Procurorul militar Mircea Levanovici (în prezent, pensionat), un “om de casă” al Securităţii, este desemnat să se ocupe de caz. Pe 20 mai îşi face apariţia la locul săpăturilor. Criminaliştii de la Poliţia Argeş, care îl însoţesc, fac fotografii, iar Levanovici întocmeşte un Proces-verbal de constatare.

“În râpă se observă mai multe puncte unde s-a săpat recent. Atât în râpă cât şi pe malurile acesteia, se observă resturi ale unor publicaţii şi bucăţi de hârtie, parţial carbonizate, impregnate de umezeală… Din investigaţii rezultă că în zonă s-ar fi deplasat, la data de 18.05.1991, mai multe persoane de la ziarul <România liberă>, care au făcut săpături în râpă”.

A doua zi Levanovici revine şi reia ancheta. Face cu greu faţă situaţiei, pentru că zona fusese invadată de zeci de ziarişti din toată zona presei, de la ziare şi agenţii de ştiri, la radio şi televiziune. O mare parte dintre documentele scoase la iveală intră în custodia Poliţiei şi Parchetului Militar.

Multe altele intră, însă, pe mâna ziariștilor. Ani de zile, după aceea, în presa românească aveau să apară sute de dovezile despre activitatea Securităţii ceuaşiste, dar şi despre practicile de poliţie politică cultivate şi puse în practică de regimul condus de Ion Iliescu.

Procurorul Mircea Levanovici s-a căznit să întocmească un dosar de cercetare penală, prin care toţi ziariştii implicaţi în operaţiunea Berevoieşti “să fie traşi la răspundere”. Evident că soluţia dată a fost de Neîncepere a Urmăririi Penale.

O comisie fără putere

După câteva luni, în Parlament, a fost Înfiinţată Comisia de Anchetă Berevoieşti. În raportul final, finalizat la 16 octombrie 1992, scrie, printre altele: “Niciunul din cadrele Securităţii, implicate direct sau indirect în cazul Berevoieşti, nu a mărturisit adevărul”.

Precum şi: “Cazul Berevoieşti a fost un moment din multele acţiuni de destabilizare şi diversiune ale perioadei de după Revoluţie”.

În 1991, directorul SRI, supranumit “şarpele cu ochelari”, i-a catalogat “stupizi şi neghiobi” pe oamenii lui Bordeianu, care au pus la cale transportul la Berevoieşti, iar în 2006, într-o emisiune TV spunea “Cazul Berevoieşti ne-a umplut de ruşine pe toţi”.

Acum, după 20 de ani, contactat telefonic de semnatarul acestui articol şi participant la acele evenimente, Virgil Măgureanu a refuzat să facă vreun comentariu, dar nu a negat nimic din ce a declarat, în timp, despre caz.

Mircea Levanovici, procurorul militar care a anchetat cazul Berevoieşti, este pensionat. Întrebat de reporterul “Timpul” cum vede acum acele evenimente fostul şef al Serviciului urmăriri penale din cadrul Direcţiei Parchetelor Militare a declarat:

“A fost un caz ca oricare altul, dar, totodată, foarte ciudat. Nu am avut mijloacele necesare să fac cercetarea la faţa locului, în condiţiile în care solicitasem, de exemplu, militari care să sape în groapă, şi nu primisem. În cele din urmă, am beneficiat şi eu de efortul ziariştilor. Mai mult. Îmi amintesc că documentele ridicate de acolo le-am transportat la locul de depozitare cu camionul “României libere”, iar pe sigiliul pus pe uşa camerei respective am semnat şi eu și domnul Petre Mhai Băcanu… Nu a existat nicio presiune din partea autorităţilor, cel mult una mediatică. Cazul a fost preluat de un coleg de-al meu”.

Toate documentele recuperate din groapa de la Berevoieşti au fost clasificate şi microfilmate, de opreaţiune ocupându-se generalul (acum în rezervă) Dan Voinea, fost Procuror general al Parchetelor Militare.

Toate documentele se află în arhiva Parchetului Militar General. Generalul Voinea a declarat pentru “Timpul”:

“Eu am primit documentele de la comisia Parlamentară care s-a ocupat de Berevoieşti. Mai apoi, toate acestea au fost conexate la Dosarul <mineriadelor>. Din păcate, nefinalizat. Ulterior am microfilmat şi clasificat fiecare fragment recuperat de la Berevoieşti. O muncă de aproape doi ani. În 2008 (deci dupa 17 ani de “studiu” – nota Ziaristi Online), eu am predat toată arhiva la Secţia Parchetelor Militare, dar am înțeles că o parte din dosar a ajuns şi la nişte procurori civili. Nu cunosc amănunte despre acest lucru. Este păcat că acele evenimente de la Berevoieşti, ca şi altele postdecembriste, cu o mare încărcătură criminală şi de o mare importanţă istorică, nu au putut fi elucidate”.

Pe urmele lui Pablo – povestire poliţistă; autor: Cristian Botez

Precizare: Această povestire a fost prima dintr-o serie publicată în 2008-2009 în revista FEMEIA. Personajul, Silvia Adam, a fost creat de autor (de mine SMILE ) pe profilul şi targetul revistei. Într-o altă serie de povestiri poliţiste, publicată într-o revistă a editurii LvB, acum vrei 10 ani, am avut un personaj principal mai apropiat de stilul meu: Steve J. Morrison-detectiv de modă veche. Toate aceste povestiri, dar şi alte câteva NOI vor face parte dintr-un volum de povestiri pe care sper să-l pun la punct cât mai repede.

Simţi cele două lovituri aproape simultan. Căzu în genunchi, în mâlul rece de lângă râu. „M-a împuşcat!, gândi icnind, şi se rostogoli pe spate. Abia atunci realiză că avea în omoplat înfipte, două săgeţi. „O arbaletă! Nenorocitul are o arbaletă!” Sângele i se scurgea, cald, pe sub bluză. Tremura toată. Pantofii şi-i pierduse atrunci când alunecă în jos, printre copaci, pe panta care ducea la apă. Frigul îi accentua durerea, iar spaima îi reveni brusc, violent, ca izbitura unui baros, când realiză că ar putea fi lovită din nou. O durea tot corpul. Işi sucise o gelznă şi se lovi – cât o durea!- la sâni. Pierdea sânge. Duse mâna, reflex, după pistol. Tocul era gol. „Oh, da! L-am pierdut!”. Încercă să străpungă cu privirea întunericul. Undeva, departe, se auzeau sirenele unei maşini de poliţie. Leşină şi capul îi alunecă într-o parte lovindu-se de trunchiul unui copac. Vag, înainte să-şi piardă cunoştinţa, mai auzi, ca printr-un munte de vată , două focuri de armă.

XXX

 Cu 2 zile în urmă

Viktor Lazlo se depărtă câţiva paşi, lasând-o pe Ilsa în compania lui Rick. Schimbul memorabil de replici, sclipirile din ochii lui Ingrid Bergman, ca şi timbrul vociii lui Humprhey Bogart o răscoleau de fiecare dată când vedea Casablanca. Tolănită pe canapeaua îmbrăcată într-o pătură pufoasă, din păr de cămilă, visa. O duminică tihnită, un film retro pe care îl iubea şi câteva pahare de Martini îi făcuseră după-amiaza perfectă. Astfel că sunetul strident al telefonului mobil, setat pe soneria German Style, i se păru la fel de nepotrivit ca şi zgomotul făcut de un bombardier F16 survolând o poieniţă într-o povestire cu zâne şi spiriduşi. Se întinse leneş după telefon, pe care fu cât pe-aici să-l scape când auzi vocea lui Dan. Dan Bucur, fostul ei coleg de la Academie, şi, mai târziu, de la Inspectorat. Şi, mai mult, fostul ei iubit. „Ce mult a trecut!”. Silvia avea acum 36 de ani, dar nu avea să uite niciodată povestea de dragoste din urmă cu mai bine de zece ani. O iubire care o tulburase profund. Divorţase, atunci. Era, la acel moment, o poliţistă, profesional, în plină ascensiune. Avea un băieţel, acum, mare şi plecat cu tatăl lui în State. O poveste de iubire care durase mai puţin de un an. Poate şi din acest motiv renunţase, mai târziu, la carieră. Lucrase, o perioadă, pe bani frumoşi, ca observator şi consultant pe probleme de securitate publică şi avusese mai multe misiuni în Africa, Asia şi America Centrală. De doi ani era detectiv particular. Din câte ştia, erau doar trei femei în România care făceau asta. Şi nu se plângea. Ii mergea bine. Rămăsese, însă, singură. Şi, acum, brusc şi răvăşitor, telefonul acesta de la Dan. Vocea lui… „Puţin mai aspră?… Dumnezeule, ce dor i-a fost!”. Trase aer în piet şi căută să-şi controleze timbrul vocii.

            -Dan! Ce surpriză! De unde ai numărul meu?

            -Ei, Silvia! Silvia Adam! Nu mă subestima! (îi ghici zâmbetul discret). Şi poliţistul continuă. – Trebuie… aş vrea să ne întâlni,. Chiar în seara asta, Silvia. Este ceva important.

            Işi strânse involuntar picioarele sub ea. Deja canapeaua nu i se mai părea atât de confortabilă.

            -Fostul nostru şef, colonelul Albu (potrivit gradelor de acum câţiva ani) vrea să colaborezi cu noi. Avem o…lucrare grea. Desigur, cineva se ocupă de toate formalităţile. Inclusiv de bani… Ne putem vedea peste două ore? Mai ţii minte barul Mosquito, din Cotroceni?

Işi dădu acordul instantaneu. Şi nu vru să recunoască faptul că nu dorea decât să-l revadă.

 XXX

 Se aranjă cu mare atenţie. Era conştientă că, la vârsta ei, continua să fie o atracţie pentru bărbaţi. In părul şaten închis nu sclipea încă nici un fir argintiu. Iar gura („semeni cu Charlize Teron”, i-a spus, odată, cineva) şi ochii, aproape negri o făceau –ştia asta- irezistibilă.

Trecu, pe rând, în faţa oglinzii, de la jeans, la pantaloni negri clasici şi se opri, în cele din urmă, la o fustă, nu foarte scurtă. O palmă deasupra genunchilor. O bluză albă, descheiată la doi nasturi şi un jerseu gri perl. Aşa minionă cum era îi stătea de minune. Zâmbi. Se simţea ca o liceeană care ieşea la prima întâlnire cu iubitul ei. Işi mai netezi o dată silueta, apoi îşi luă geanta, nu înainte de a verifca dacă delicatul Smith & Wesson, revolverul ei argintiu, cu mâner de fildeş –o bijuterie, era la locul lui. Nu se despărţea niciodată de cel mai de încredere prieten al său.

Barul era destul de aglomerat în acea seară, dar Dan, evident un obişnuit al locului, reţinuse o masă dispusă strategic într-un colţ, singura cu scaune mari, tapiţate, confrotabile, luminată cald, discret şi portocaliu de o veioză cu abajur pictat manual cu ideograme şi desene japoneze. Işi zâmbiră larg, dar nu-şi atinseră decât mâinile, într-o strângere scurtă. Suficientă, însă, ca Silvia să fie înfiorată de amintiri. Se strădui să ascundă, aşa cum îşi propusese, orice emoţie care ar fi putut să o facă vulnerabilă.

            Cu siguranţă. Dan nu mai era puştiul –cum îi plăcea odinioară să-i spună, pe care îl ştia. Anii îi desenaseră cute fine în colţul ochilor, acum, în obscuritatea înşelătoare a barului, de un albastru întunecat. Iar părul, cândva negru absolut, era săgetat,a acum, de câteva fire albe. Mai ales la tâmple. Il studia discret şi ştia că şi el face acelaşi lucru. Ii simţea privirile alergând de la mâini la gura ei, oprindu-se, pe traseu, câte o clipă doar, dar pătrunzător, în decolteul ei. O clipă doar, cât oftatul unei păsări colibri în faţa cupei unei flori pline de nectar. Se înfioră de plăcere.

            Apoi, aproape brusc, Dan începu să vorbească, rispind parfumul vrăjii, despre droguri, traficanţi albanezi şi poliţişti corupţi. Se replie rapid, ca o profesionistă, şi deveni atentă. Foarte atentă. Iar când îl auzi vorbind de Pablo, tresări ca o pisică prinsă între barele unui transfromator de înaltă tensiune.”Pablo? Fostul ei coleg de la Droguri? Acel Pablo, cel mai bun specialist în opreaţiuni sub acoperire?” „Chiar el.”, îi confirmă Dan. Pablo, cel care a uimit toată conducerea Poliţiei române, după ce s-a dus la o întâlnire cu doi mari mafioţi, la volanul unui Rolls Royce, pe care îl împrumutase, culmea, de la un borfaş din Cluj cu care legase o prietenie, conjuncturală desigur, fără ca individul să ştie că se „sparge”, că dezvăluie secrete din subteranele interlope, fără să ştie că are de-a face  cu un poliţist de la Crimă Organizată.

            -Ştiu că e greu de crezut, dar Pablo e combinat de doi ani într-o reţea care trafichează heroină. E vorba de albanezi şi italieni. Iau marfa din Turcia, din laboaratoarele controlate de kurzi. O vând, apoi, în Germania, Olanda şi „Big 4”(Marea Britanie). Oficial este doar infiltrat, dar a fost descoperit după ce s-a încurcat cu o prostituată, în timpul unei misiuni la Amsterdam. Tipa era, de fapt, agentă MI6, Serviciile secrete externe britanice.Două luni mai târziu, femeia, Jessica, englezoaica, a fost găsită moartă într-un gang fin Istanbul. Pe o stradă, la doi paşi de Bosfor.

            Silvia rămase cu mâna încleştată pe paharul cu gin tonic. Tot farmecul primelor momente după revedere se rispise ca fumul unei ţigări light aspirat de reactorul unui Airbus 330. Dan îi povestea totul cu un ton egal, foarte concentrat la ce îi comunica. La fiecare 30 de secunde se uita, natural dar scrutător, în jur. Erau în siguranţă- nu aveau nicio „coadă”. Nimeni nu-i urmărise. Nimeni nu-i supraveghea.

            -Cred că înţelegi de ce apelează şeful la tine, continuă Dan. Ai lucrat cu Pablo şi îl cunoşti foarte bine. In plus, te plăcea. Nu, Silvia! Nu te ascunde! Şi mai ştiu şi că nu ai cedat. Oricum, ai fost printre puţinele care nu a ajuns în patul lui. Dar asta e istorie.

            Se lăsă pe spate, trase aer în piept şi încerca să ordoneze informaţiile pe care le primise. O durea spatele de atâta concentrare. Se întinse şi îi atinse pe Dan, absolut din întâmplare, cu piciorul. Şi el se feri. Fusese un gest accidental, care nu a durat mai mult de o secundă . Suficient, însă, ca atmosfera să se detensioneze. Şi, atunci, Silvia realiză instantaneu că nu se gândise nicio clipă să refuze misiunea.

            -Este o misiune, Dan? De asta mă căutaţi? Aţi uitat că am ieşit din sistem? Şi, la urma urmei, ce aş avea de făcut?

–  OK! Hai să fiu mai direct. Să îţi spun mai întâi partea bună. Ţi s-au alocat din Fondul 33 – ştii foarte bine, bugetul pentru misiuni sub acoperire, 15.000 de Euro. Sunt cei mai mulţi bani care s-au dat până acum pentru acţiuni de felul acesta. Ce trebuie să faci? Mâine dimineaţă pleci Râmnicu Vâlcea. Pablo ştie că te-ai născut în Bujoreni, comuna de la marginea oraşului şi că ai tăi aveau acolo casa părintească. Şi Dan scoase din buzunarul interior al sacoului, două plicuri.

– Ai aici un avans de 3.000 de Euro. Şi o citaţie pe numele tău pentru un proces, chipurile, de succesiune, cu data de poimâine. Pablo e în stare să te verifice, astfel că pe lista judecătoriei din oraş, chiar e trecut acest proces. Tu o să îl interceptezi – va trebui să pară o întâlnire absolut întâmplătoare – într-un motel din Curtea de Argeş. Pablo e deja acolo. Te instalezi mâine şi, repet, va fi pură întâmplare, întâlnirea ta cu el. Azi e duminică. Marţi dimineaţă la cinci are fixată o întâlnire pe o şosea la câţiva kilometri de motel, cu nişte sârbi. Priateli au un transport de 200 de kilograme de Hong Kong Rocks. Cea mai pură heroină, Silvia! Mai tare ca Brown Sugar. Marfă de 10 milioane de dolari. Întârzie-l, Silvia! Dacă în dimineaţa aia nu ajunge la întâlnire, ne cad toţi în cursă. Şi lovim şi în reţeaua din Turcia şi în cea din Olanda. Nu întreba de ce, cum şi cine. Te iubesc, Silvia! Fă treaba asta şi nu uita nicio clipă că sunt în spatele tău. “I am watching your back, baby..” Mai ţii minte ce mult îţi plăcea replica asta? Şi îi zâmbi.

           Câteva ore mai târziu, Silvia recapitula, pentru a câta oară?, planul, sub un duş prelungit. Era uşor dezamăgită. Sau chiar mai mult. “La dracu cu misiunea asta!” Trebuia, sau mai bine zis, şi-ar fi dorit să fi fost o întâlnire plăcută, care să fi reînnodat ceea ce cândva  – oh, Doamne, cât trecuse de atunci – o legase de Dan. Dar bărbatul de care – şi era foarte sigură acum – mai era îndrăgostită, i-a adus vestea că, mai cu voie, mai fără voie, a fost băgată din nou în sistem. Sistemul în care lucrase atâţia ani. Sistemul care îi dăduse viaţa peste cap. Regreta? Strânse din dinţi şi îşi spuse că nu. Fusese învăţată să privească înainte. Unde citise chestia aia cu “ţinteşte un punct, undeva, sus, deasupra orizontului, şi, înainte, marş!”? Nu conta. Acum, trebuia să meargă înainte.

            Se înfăşură într-un prosop imens, roşu, şi îşi pregăti sacul de voiaj. Se băgă în pat după miezul nopţii. Şi parcă, undeva, dincolo de gândurile şi grijile care o invadaseră în acea teribilă seară, doi ochi –  de un albastru întunecat? – şi un zâmbet cald, o vegheau cu căldură. Se cufundă apoi într-un somn adânc, fără vise.

 XXX

 I-a fost teribil de teamă de momentul întâlnirii cu Pablo. Şi cu atât mai mult a fost surpinsă cât de firesc a decurs totul. Bănuia, el, oare, ceva? Pablo era extrem de versat. Un poliţist abil, ale cărui aptitudini au sporit enorm odată cu anii de experienţă în nenumăratele acţiuni sub acoperire. Acesta era un risc asumat de mai marii Poliţiei. Orice “gabor” care este băgat la „înaintare” în lumea marilor hoţi  – fie că era vorba de traficanţi de droguri, de arme, sau de criminalitatea gulerelor albe, puteau fi absorbiţi, acaparaţi de această lume subterană.

Pablo radie de bucurie – sau mima? – atunci când o văzu pe Silvia în holul hotelului, cu sacul de voiaj în mână.

– Silvia ! Mi guapa, como estas? – Pablo avea mania replicilor hispanice, poate şi pentru că arăta ca un băiat de cartier din periferiile Madridului.

Explicaţiile au curs de la unul la celălalt, cu o naturaleţe înduioşătoare.

La fel de firesc s-au derulat şi următoarele două ore, după ce Silvia îşi luă în primire camera. Ore petrecute în restaurantul rustic, dar foarte plăcut, al motelului. Şi Pablo părea că urmează pas cu pas scenariul imaginat de Silvia. Da! Chiar se dădea la ea. Şi ştia că trebuie să pară disponibilă. Orice poliţistă care intră în sistem la un asemenea nivel ştie că la un moment dat poate fi pusă în situaţia de a juca rolul unei târfe. Parţial sau până la capăt. O situaţie cu greu de înţeles şi acceptat de cineva din afară.

De ce accepta atingerile, aparent involuntare, ale lui Pablo? Pe picior, atunci când se aplecase după pachetul de ţigări, pe mâini, de cel puţin trei ori? Era doar un joc, nu? Şi o luptă, totodată. Rămăsese poliţistă pur-sânge, deşi acum era pe cont propriu. Dar avea ţinte clare. Traficanţi, oameni răi, poliţist corupt. OK! Va merge până la capăt. Strângând din dinţi, dar o va face.

–         Silvia, mi linda! Pablo îi masa uşor braţul. Mergem sus?

Se ameţise oare?

Urcă, alături de el, scările, spre camera ei de la etajul al doilea. Silvia gândea febril şi încerca să îşi planifice la milimetru paşii. Nu! Nu o să se culce cu el. La cinci dimineaţa avea întâlnirea. Deci la patru el trebuia să plece. Avea misiunea să îl oprească. Cum? Va vedea. Dar ce face Pablo? Bărbatul schimbă direcţia spre camera lui. La naiba, îşi lăsase pistolul în geantă, în camera ei. Intră şi se aşeză pe pat. Silvia îşi privi pantofii eleganţi, total nepotriviţi pentru o acţiune care putea deveni periculoasă. Era uşor ameţită. De ce? Îi pusese ceva în paharul de vin? El băuse mult mai mult şi părea Ok. Pentru prima oară în seara aceea, avu o acută senzaţie de frică. Pablo ştia ceva? Nu îi era clar. După cum o pipăia, părea pierdut şi cu gândul doar la sex. A fost cât pe-aici să îl pocnească. Dar o salvă tot el.

–         Scuză-mă, mă duc până la baie. Răsuflă uşurată şi în secunda următoare îi cotrobăia prin bagaje. Nu droguri, nu arme, nimic suspect.

Pe fundul genţii descoperi, însă, o cutie de lemn, de dimensiunea unei mape, care era, însă, încuiată. “Ce era acolo, o armă?” Se întoarce în pat şi, răsturnată pe spate, cu fusta dezgolindu-i coapsele, îl aşteptă pe Pablo. Auzi un zgomot dinspre baie şi, în clipa următoare, străfulgerată de un gând, dădu buzna după el. Pablo dispăruse. Geamul încă vibra, lovit de perete. Un minut mai târziu, Silvia era afară, în curtea motelului. Da! Ştia. Pablo aflase, nu ştia cum, de ce venise ea acolo. Chiar nu era un prost. Se repezi înapoi în motel, în camera ei, şi luă pistolul. Nu avea decât cele cinci gloanţe din butoiaş. Unde era maşina lui Pablo? Da, o văzuse în parcare. Înseamnă că avea o rezervă undeva în apropiere. La sosire observase, undeva printre copaci, o parcare veche pentru camioane. Văzuse acolo nişte maşini, dar nu le dăduse importanţă. Unde era parcarea? A, da! Spre râu. Se bază, ca întotdeauna, pe flerul ei. Alergă spre apă. Să fugi pe tocuri? Îngrozitor. Pierdu pantofii zece secunde mai târziu, când auzi paşi şi crengi trosnind, undeva în stânga ei. Era întuneric şi nu mai ştia încotro să o ia. O ajută panta. Se prăvăli, pur şi simplu, printre copaci. Simţi şi crengi plesnind-o peste faţă şi bolovani lovind-o în plin. Şi bezna asta! Situaţia îi scăpa de sub control. Pistolul? Nu mai apucă să verifice. Simţi cele două lovituri aproape simultan.

 XXX

 Clipi şi îi veni să strănute. Raze de soare se curbau pe barele de metal ale patului de spital, reflectându-se pe chipul ei. Incercă să se ridice, dar o durere surdă o ţintui în pernă. Apoi zâmbi. In faţa ei, pe noptiera albă strălucea cald un buchet imens de trandafiri galbeni. Desluşi, pe un carton mic, prins între tulpini, câteva versuri dintr-o poezie de dragoste care îi amintea de ceva de demult şi foarte drag.  Ridică privirea şi zări, în colţul celălat al camerei, silueta unui bărbat, acum şezând pe un scaun, pe care îl iubea. Adormi din nou cu surâsul lui în ochi.

MASTER.. CHEF.. sau BATAIA DE JOC la adresa ROMANILOR FLAMANZI! de Raluca Niculescu

Mi-aş fi dorit să scriu eu acest articol… Raluca a fost, însă, mai rapidă! Nu pot decât să-l reproduc aici! 🙂

 „MASTER.. CHEF.. sau BATAIA DE JOC la adresa ROMANILOR FLAMANZI!

Scriu dupa primul sfert de ora al emisiunii. Mai mult nu am putut urmari. Iata de ce:
Cei trei din juriu reprezinta cea mai infatuata adunatura pe care am vazut-o vreodata la o emisiune concurs. Pe vremuri, Andrei Gheorghe „baga spaima” in amaratii adusi la TV sa faca rating, dar cel putin avea carisma.
Cred ca jignirile, directe sau de tip „misto” ale „bosilor” culinari, si mai ales superioritatea afisata excesiv, la modul deranjant-penibil, depasesc cu mult conceptul emisiunii si ideea de a produce „suspans”.

Sunt de acord ca „sortul” trebuie luat pe merit, dar de aici si pana la a arunca mancarea la gunoi la o ora de maxima audienta, intr-o tara in care oamenii abia isi duc zilele de azi pe maine, e deja prea mult.

In conditiile in care pentru multi dintre telespectatori, painea si mamaliga sunt felul de baza, abordarea emisiunii in aceasta nota generala de umilire a concurentilor – romani obisnuiti, cu familii si buget masurat – imagine in care se regaseste majoritatea telespectatorilor, are o singura finalitate: respingerea productiei de catre public.

Si apropos de.. public: Lipseste in mod frapant din emisiune. Iar lazile goale din decor, „garnisite” cu cele trei „gratii”, iti taie pofta de mancare. La fel ca replica data unui concurent: „CE AI GATIIT TU E DE RAHAT”.
Pofta Buna si vizionare placuta, cui mai poate !See More”

Patru poveşti cu animale. Trei, triste. Una, nu.

Tot am vrut, de la începutul anului, să evoc întâmplările prin care am trecut anul trecut, legate de diferite animale, care, într-un fel sau altul, mi-au ieşit în cale. Mai întâi, însă, câteva scurte precizări. Nu sunt genul care să care saci cu mâncare pe la colţurile blocurilor, pentru haite întregi de câini, nu scriu articole pline de revoltă despre „vânătoarea” (în fapt, o activitate perversă, specifică unui abator) de la Balc, nu trimit bani în conturile asociaţiilor sau ONG-urilor care, chipurile, se dau de ceasul morţii de soarta necuvântătoarelor. Dar când văd o vietate, din orice specie şi de orice mărime, aflată în suferinţă sau dificultate, nu pot, în niciun chip, să merg mai departe sau să întorc capul prefăcându-mă că nu am văzut nimic. Am trecut, aşadar, anul trecut prin câteva mici întâmplări de acest gen. Unele tragice(3) şi doar unul cu final fericit.

Căţeluşa

Încep cu cel fericit, căci a fost, cronologic, primul. Era o nesuferită seară târzie de ianuarie. Un frig umed şi pătrunzător, o zăpadă murdară şi bălţi semiîngheţate făceau mersul prin oraş un chin. În drum spre casă, la un colţ de stradă (N. Bălcescu şi C.A. Rosetti) un căţeluş mic, un guguloi de blană neagră ondulată. Îşi făcea drum cu greu prin zăpadă. Scâncea şi se ţine după fiecare om care trecea pe lângă el. Nimeni nu-l băga, însă, în seamă. M-am oprit, l-am privit şi m-am gândit la căţelul meu şi la motan (pe care îl culesesem în 2008 de pe stradă, când nu era mai mare de un pachet de ţigări), care stăteau bine-mersi, la căldurică. M-am hotărât într-o clipită. L-am luat în braţe, iar sufleţelul necuvântător s-a cuibărit imediat la pieptul meu, încercând să-mi lingă faţa. Şi l-am dus în casă. Bruno era confuz şi a preferat să se ascundă într-un colţ. Motanul, sâsâind şi scuipând, s-a urcat pe bibliotecă, de unde nu s-a mai dat jos ore întregi. Între timp căţeluşa, cum avea să se dovedească, hrănită bine, a pus stăpânire pe casă. De-acum, pe scurt. Am ţinut-o trei zile. Am dus-o la veterinar, am deparazitat-o, am spălat-o. După care i-am găsit şi stăpână. Pe Gabriela (ajutor de bucătar la Home Bar, Grădina Icoanei), care stă la casă cu curte, în Bucureştii Noi. Astăzi, Pufi, cum o cheamă acum, e bine, sănătoasă şi iubită.

Delfinul

A doua întâmplare este, pe cât de simplă, pe atât de tragică. De fapt este vorba de constatarea morţii unui pui de delfin. S-a întâmplat la începutul lui iunie, pe plaja din Mamaia. Fusese adus de valuri, probabil, deja mort. A stat acolo ore întregi, în soare, sub privirile curioase ale celor care se plimbau pe plaja, încă neaglomerată. A fost o scenă relativ scurtă. Tăcută şi rece. Dar atât de dureroasă. Îmi închipuiam că, undeva, la nişte zeci de metri de ţărm, mama lui înoată încolo şi-ncoace, căutându-şi disperată puiul.

Pescăruşul

 Două luni mai târziu, eram din nou la Mamaia (am stat mai mult de două luni, adunat, anul trecut la mare). Era cald. Foarte cald. Uşor plictisit de apa caldă şi neclintită, plină de tone de alge enervante, am ales, într-o zi să mă plimb, dincolo de şosea, pe malul lacului. La un moment dat, într-un snop de stuf, văd un pescăruş. Partea din spate era cufundată în apă. Avea aripile desfăcute larg şi făcea eforturi disperate să-şi ţină ciocul deasupra apei. Era epuizat. Cu greu mai puteai zări o sclipire în ochii lui, de un cenuşiu aproape mat. Am luat o lopată de la muncitorii unei vile în construcţie, din apropiere, m-am întins pe bordura malului şi l-am scos afară. L-am aşezat pe betonul încălzit. A avut un singur zvâc încercând să mă apuce de un deget, după care şi-a lăsat capul jos. Labele îi erau albite de la statul în apă. Nu ştiam dacă fusese rănit sau dacă doar era bolnav. Am stat o jumătate de oră lângă el. Pescăruşul îşi dădea sufletul. A murit când soarele era la asfinţit. Întâmplător sau nu, pe deasupra noastră doi pescăruşi au tot dat roată, minute întregi. După care au dispărut în lumina roşiatică a Soarelui.

Dulăul

Ultima întâmplare a avut loc la mijlocul lui octombrie.Un câine, negru şi robust, rănit serios de o maşină, s-a adăpostit sub maşina unui membru al familiei mele. Avea un picior din spate zdrobit complet. L-am dus la veterinari (două cabinete), a fost operat, pierzându-şi piciorul, a stat zile întregi pe antibiotice, l-am dus la un adăpost pentru câini, unde a fost supravegheat şi îngrijit, l-am dus din nou la veterinar, când starea i s-a agravat. I s-a făcut transfuzie, prin bunăvoinţa unei femei cu suflet mare, de la Rottweilerul ei. Zadarnic, Al Capone, nume dat de o doctoriţă, medic veterinar, s-a stins. Încercarea noastră de a-l salva a durat două săptămâni. Dintr-un dulău fioros, Al Capone devenise un uriaş blând, cu ochii trişti. Ştiu că a suferit, dar în ultimele lui zile a fost înconjurat de oameni care au făcut tot ce s-a putut face pentru a-l ţine în viaţă.

Un căţel, un delfin şi un pescăruş au murit. O căţeluşă a fost salvată. Nu vreau să trag nicio concluzie. Nu vreau să scot la iveală vreo pildă, vreo morală. Este ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Important este, zic totuşi, cum şi cât ne implicăm în toate aceste poveşti.

Fotografii: Cristian Botez

Bebeluşul de pe treptele Bisericii italiene. Poveste dintr-o seară geroasă de Martie

 Pe treptele Bisericii italiene, de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, din Bucureşti, ai să vezi tot timpul cel piuţin un cerşetor. Copii ai străzii, „câini florii” (cerşetori care bat oraşul în lung şi-n lat, din cartier în cartier) bătrâni (doi-trei, mai mereu aceiaşi), femei singure şi mame cu copii, în special bebeluşi. Aseară târziu (6 Martie 2012), pe la 22.30, când am ieşit cu Bruno (căţelul meu) la o ultimă necesară plimbare, am zărit în întunecimea intrândului în biesrică, două trupuri încovrigate pe treptele îngheţate. M-am apropiat. Un puşti de 10-12 ani mă privea cu ochi mari de sub marginea unui fes tras peste urechi până la umeri, aproape. Lângă el o femeie cu faţa ascunsă în genunchi. În braţe ţinea, într-un sac vătuit alb, o mogâldeaţă. Un bebeluş căruia i-am dat, la prima vedere, două-trei luni. „E maică-ta?”, îl întreb pe puşti „Ihî!”. Femeia, fără reacţie. Mă îndepărtez calm, ca să nu trezesc suspiciuni, ştiind deja ce trebuie să fac. Sun la 112, trec prin faza discuţiei cu operatoarea (un mod cretin de a pierde timp în cele mai multe cazuri de urgenţe) şi iau legătura atât cu Poliţia cât şi Ambulanţa. Între timp urcasem să las câinele şi să iau aparatul de fotografiat. După 10 minute îşi face apariţia un echipaj de la Secţia 1. Un agent (Costică, un amic de-al meu cu care am colaborat de mai multe ori) şi o tânără aspirantă, ca să spun aşa. „Aa! I-am mai luat şi acum câteva azile!”, aflu. Urc şi eu în maşină şi mergem la Secţie.

Întrebările curg din partea agentului, timp în care tânăra sa colegă întocmeşte deja Procesul verbal, iar eu îmi notez câteva date. „Mă numesc Ionela Călin, am 36 de ani. Sunt din Ciocăneşti, lângă Râmnicu Sărat şi am venit să nasc în Bucureşti. Am născut la Polizu, acum trei săptămâni”. Bebeluşul e nebotezat, dar aflu că o să-l cheme Mihai David. Puiul de om, căruia îi văd pentru prima oară chipul micuţ, e cufundat într-un somn adânc. Nu pare să fi suferit de frig, dar comportamentul mamei rămâne condamnabil. Pe băiatul de lângă ea îl cheamă Mihai Leu şi are 11 ani. „Ai mâncat ceva azi?”, îl întreb pe puşti. Da” „Ce?” „Tocăniţă de cartofi”. Îmi vine să alerg pe jos până la McDonalds, în Romană, să-i aduc cel mai mare meniu. Ionela spune că, în afară de cei doi pe care îi are cu ea, mai are 8 copii. „Unde stai aici?” „Cu un cumnat, într-un apartament, pe la Perla”. „Copilul are certificat de naştere?” „Nu, că tre să aduc nişte acte de acasă”. Priveşte în toate părţile, căutând, parcă, să vadă pe unde plutesc minciunile pe care le spune.

Apare şi echipajul de pe ambulanţă. O doctoriţă tânără le ia copiilor temperatura. „Nu au febră”. Îi pune câteva întrebări mamei după care se consultă cu agentul de poliţie. „Cu bebeluşul nu putem să o ducem la un Leagăn”. Către femeie: „Sigur ai unde să dormi?”. „Da! Puteţi să mă duceţi acolo!”. Nu e proastă. Taxi cu girofar. Mă bag în vorbă şi le sugerez să ducă, totuşi, copiii la „Grigore Alexandrescu”. „Măcar să vă asiguraţi că bebeluşul nu are nicio problemă. Probabil că nici nu i s-a închis buricul. E un loc care se poate infecta uşor. Ionela acceptă şi se urcă în Ambulanţă. Mai fac câteva fotografii şi îmi iau la revedere de la Poliţişti. Pe treptele Secţiei 1 stau ciuci trei prostituate culese de lângă Restaurantul Nan Jing. Una din ele, Georgiana, care 30 de ani, e din Galaţi şi are doi copii mărişori, a acceptat să fie martoră în cazul Ionelei Călin. Altă poveste. Plec pe jos spre casă. A trceut doar o oră de când i-am văzut pe cei trei în faţa Bisericii italiene. Revăd în minte, pentru o clipă , făţuca bebeluşului. Probabil că mâine va fi purtat din nou de maică-sa pe străzile oraşului.

Fotografii: Cristian Botez

Victime inocente în războiul GREILOR. Oameni cu handicap folosiţi în propaganda securisto-mafiotă

Tănărul acesta, cu handicap locomotor serios, a fost vedetă tv zile trecute, când, a sărit din cărucior prin mijlocul Buleverdului N. Bălcescu, deplasându-se într-un fel care a emoţionat telespectatorii. Jandarmii s-au grăbit să-l recupereze, dar acţiunea lor a fost interpretată ca un act brutal. Sărmanul om este un obişunit al Centrului. Apelează constant la mila publică, cerşeşte adică, dar pân…ă acum niciun bucureşetan, asociaţie, organizaţie, Antena 3 sau Realitatea TV nu s-au arătat impresionaţe de situaţia lui. Şi nici Poliţia (există un serviciu dedicat cerşetoriei) nu a aflat (altfel ştirea s-ar fi regăsit în bukletinul lor de ştiri cotidian) cine îl „impresariază”, cine îl scoate „la produs”. Şi nu cred (bag mâna în foc, de fapt) că vreo „reprezentantă” a Societăţii civile ar fi acţionat în vreun fel spre binele bietului om. A devenit brusc interesant, însă, când a putut fi folosit pentru propagandă! În seara aceasta (ora 21.15) se îndrepta spre Piaţa Universităţii. A3 şi Realitatea TV îl vor folosi, cu siguranţă, în campania lor! Noapte bună!
Foto: Cristian Botez

Cronica ultimului asalt din 19 ianuarie, miezul nopţii. Cum mi-am luat doi pumni in duba Jandarmeriei

 

Cronica ultimului asalt din 19 ianuarie, miezul nopţii. Îmbarcare şi debarcare din duba Jandarmeriei

Am stat în expectativă toată ziua de ieri, 19 ianuarie. Ştiam că nu putea să iasă ceva bun din combinaţia manifestaţiei din Piaţa Universităţii şi mitingul PNL (parţial şi PSD) de la Arcul de Triumf. Urmăream desfăşurarea evenimentelor, aşa cum erau prezentate la televiziunile de ştiri, la un televizor din zona centrală. La câteva sute de metri de focar. Când îmbrâncelile s-au transformat în confruntări dure mi-am făcut vânt spre Piaţa Univesrităţii. Jandarmii preluaseră, deja, controlul asupra zonei. Protestatri violenţi fuseseră dispersaţi. Pe Bulevradul Nicolae Bălcescu, spre Scala, se mai aflau vreo 30-40, puşti de 16-24 de ani, hotărîţi să întreţină acţiunea. Scandările obişnuite. „Jos Băsescu!”, în principal, dar şi strategicile „Fără violenţă!” sau „Nu ne provocaţi!”. Undeva, în spatele lor, spre Romană se vedea un zid de lumini roşu-albastre, ale maşinilor de Poliţie. Noi ziariştii, roiam şi pendulam între masa de jandarmi şi firavul grup de turbulenţi (variantă: protestatari). La un moment dat, cei 50-60 de jandarmi, la un ordin discret, se organizează în formaţie de luptă. Aliniament: strada Batiştei. La ordin, încep să alerge spre manifestanţi. După ei, în faţa lor, pe laterale, printre ei, ZIARIŞTII. În urmă maşini ale jandarmeriei şi câteva dube mari. Pare a a fi un asalt ferm, decisiv. Depăşesc jandarmii, le fac fotografii din faţă, îi pozez şi pe turbulenţi, îi depăşesc pe aceştia, ca să am imagini cu ambele tabere, când se declanşează atacul uniformelor. Între Biserica Italiană şi fosta Cofetărie Scala. Detaliu: la mijloc, este scara blocului în care locuiesc. Alerg umăr la umăr cu jandarmii. În intrândul unei scări de bloc, de pe Bălcescu 38, un protestatar, cel în geacă albă, surprins de mine anterior în prim-plan (vezi pozele) este prins, alături de un tînăr cu geacă roşie, de jandarmi. Tratament obişnuit. Pumni, prize pe articulaţii, condus spre dubă. În tot acest timp, de la 1-2 metri fac poză după poză. Bliţul, simt, le arde feţele şi jandarmilor şi celor prinşi. Într-o clipită, simt o mână fermă pe aparat, recunosc, cu gest de protecţie, şi una pe celălat braţ. „Eşti de la presă?” „Da!”, răspund. „Treci în dubă!”, şi sunt împins spre uşa dubei mari. Când să urc, jandarmul din dreapta mea îmi trage rapid doi pumni în burtă. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dar m-au durut. „Mersi!”, i-am spus. Urc, calm în maşină. Peste mine, claie peste grămadă, zburau turbulenţii. Îi dau jos de pe mine. Mă aşezasem deja pe un scaun, şi, discret, dau drumul la aparatul foto, pe care îl aveam încă în mână –Mulţumesc Jandarmeriei că nu mi-a distrus aparatul de 2.500 de Euro!, pe modul „filmat”. „Închide-l”, îmi zice un jandarm de lângă mine. Îl închid. Întrevedeam o poveste frumoasă, jurnalistică, despre drumul spre Secţie şi despre ce urma să se întâmple acolo. Se închid uşile. După cinci secunde se deschid. „E cineva de la presă aici?”, întreabă unul de jos. „Da!”, i se răspunde şi sunt arătat. În spate aveam sacul cu laptop-ul şi celelate scule tehnice. Uşa se închide din nou. Duba porneşte. După zece metri se opreşte. Se deschid uşile din spate. „Toată lumea jos!”. Reţinuţii o zbughesc în stradă. Cobor şi eu. Primul pe care îl văd e Christian Sabbagh. Old friend. „Ce faci, Cristi? Ce ţi-au făcut” „Alea-alea!”. Zâmbesc şi merg mai departe. Încă mai simt pumnii ăia. Vine un jandarm la mine şi îmi spune: „Frate, dacă eşti cu noi, de ce te bagi?”. Ce să-i răspund? Am zâmbit. Cu patru zile în urmă scriam pe blog: „Cinste Jandarmeriei! Luptători adevăraţi! Profesionişti!”… Nu mi-am schimbat părerea. La comunicare mai au de lucrat! 😉

 PS: În timpul evenimentelor mi-am sunat prietena. A ieşit pe balcon şi a făcut fotografii cu tot ce se întâmpla chiar sub balconul nostru. Într-una din imagini m-a surpins cu puţin înainte de a fi săltat de jandarmi.

PPS: La câteva minute, PRO TV transmite: „În timpul intervenţeiei jandarmilor, un domn care pretindea că este ziarist a fost săltat de jandarmi pentru că nu le-a arătat jandarmilor o legitimaţie de presă valabilă” (reproducere aproximativă). Paul Angelescu, corespondentul PRO TV a fost OK. Precizez ca eu sunt freelancer de 3 ani incoace.

Cronica unei seri agitate. Bucureşti,15 ianuarie, „revolta”.

Nu o să scriu nimic. Voi reproduce doar câteva comentarii ale unor cititori de pe Hotnews.ro. Şi ceva în plus. ce am văzut eu în seara asta (15 ianuarie): „vârfurile” violente ale… mişcării din Centrul Capitalei au fost formate din ţiganii din zona Călăraşilor, Unirii,. Centrul istoric şi împrejurimi. Crema şuţilor , a proxeneţilor şi a combinatorilor.  O altă parte au fost NAIVII manipulaţi de Realitatea TV şi, mai ales, de Antena 3.

Comentarii de pe Hotnews.ro : 1: „Oamenii aia nu arunca cu sticle incendiare pentru ca au salarii mici. Sunt niste gloate de prosti usor si ieftin de manipulat, iar faptul ca USL a recurs la asta ii descalifica.
Se pare ca au ramas la stadiul de organizatori de mineriade, si asta e tot ce au inteles ei in 20 de ani.”  2.: „eu nu cred ca „lantul de proteste” are vreo legatura cu SMURD, dar de dragul discutiei, SMURD asta pare o f. interesanta lucratura de imagine;

alaturi de Raed Arafat, fundatia SMURD este condusa de: Radu Tudor de la A3; Emil Hurezeanu de la Realitatea; Adrian Dita – sotul Ancai Alexandrescu („asistenta” lui A. Nastase) angajat la IRS-ul lui Burci si la Links Associate…s (unde se ocupa de pr-ul Rosia Montana, Olchim, Cathedral Plaza etc); generalul Vladimir Secara – fostul sef al pompierilor demisionat dupa ancheta cu angajarile ilegale din MAI si ulterior pensionat; si Mihaela Radulescu:)
baietii astia au incasat anul trecut din contributia de 2% doua milioane eur. (8 mil. RON) au cheltuit 3 mil. RON si raporteaza un profit net de 5 mil. RON.

Şi, în final: CINSTE JANDARMERIEI! Luptători adevăraţi! Profesionişti!

Fotografii: Cristian Botez 😉

Revoluţia, aşa cum am trăit-o eu. Zi cu zi, oră cu oră, stradă cu stradă!

Text şi fotografii (din timpul Revoluţiei): Cristian Botez

Am sentimentul că timpul a încremenit ATUNCI, în zilele acelui tulburător Decembrie… Am senzaţia că acel iureş, acele emoţii, acele trări, spaime, speranţe, furie, revoltă, că toate acele zile şi nopţi, că tot acel aer străpuns de gloanţe, că toată durerea revărsată printre noi prin sufletele celor ucişi, prin sufletele celor care şi-au ţinut copiii, fraţii, taţii, mamele, prietenii, muribunzi sau morţi, în braţe, că toate strigătele de luptă, de îndemn, de bucurie, de…victorie?, că toate acele lucruri care ne-au lăsat cu sufletul rănit pe vecie sunt singura, unica, ultima realitate… Şi că ce a urmat nu este decât un vis ciudat, un coşmar amestecat cu delir, o menajerie bântuită de forme mutante ale omului, un circ hidos. Prezentul fantomatic.

Tocmai de aceea nu voi înceta NICIODATĂ să evoc, la sfârştiul fiecărui an, spiritul şi atmosfera acelor zile de Decembrie, 1989. Prin ochii mei, prin sufletul meu, cu inima mea.

Aflasem de evenimentele de la Timişoara, ca mulţi alţi români, de la Europa liberă, postul de radio care transmitea zi de zi, ceas de ceas, relatări despre sângeroasele evenimente din oraşul de pe Bega.Imi amintesc şi acum de aparatul acela de radio cu pick-up, Traviata, cu carcasă de lemn, lângă care stăteam, încremenit de emoţie, cu orele. Imi amintesc figura îngrozită a mamei şi vocile acelea de departe, ireale şi din altă lume parcă. Le ascultam în surdină cu mâinile încleştate pe braţele de lemn ale fotoliului din sufragerie. Glasuri care vorbeau de tancuri ieşite pe străzi, de militari care trăgeau în mulţime, de oameni ucişi, de femei şi copii seceraţi de rafalele puştilor automate. 16, 17, 18 decembrie.

Zilele treceau şi Bucureştiul părea că doarme amorţit, incapabil de reacţie. Lumea vorbea încet, din ce în ce mai încet, pe măsură ce situaţia se agrava la Timişoara. Frica era puternică.Teama paraliza. Românii, fraţii noştri, mureau acolo, răpuşi de gloanţe. Şi Bucureştiul era mut. Dar undeva, pe ici, pe colo, suflete, minţi, inimi începeau să se trezească. Emoţia creştea şi teama se transforma, încet încet, în furie. Lipsea, însă, scânteia. Avea să vină pe 21 Decembrie.

Mitingul. Pe atunci eram funcţionar la Energomontaj. În biroul nostru se instalase un televizor Sport, mic, alb-negru. Oamenii se adunaseră şi urmăreau mitingul organizat în faţa sediului CC al PCR. Primul tremur al mulţimii. Tăceri apăsătoare. Steagurile şi pancardele din mulţime se prăbuşesc rând pe rând. În jurul meu, priviri speriate.

Simţindu-mă deja prea încordat, gata să izbucnesc, şeful meu, inginerul Traian Zahalca, mă trimite aiurea să verific nişte hârtii. Până să ies din birou, în plin vacarmul declanşat în faţa CC, transmisiunea tv s-a întrerupt. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, dar, în acel moment, toată tensiunea şi emoţiile pe care le acumulasem în ultimele zile au explodat. M-am urcat pe un birou şi am început să strig la ceilalţi să mergem acolo, în Centru, la Comitetul Central. Nu am mai aşteptat să văd dacă mă urmează cineva şi am ieşit în fugă. Afară era cald şi eu eram în blugi, băgaţi în bocanci, şi geacă de blugi. Afară erau 16-18 grade. Providenţial. După mine a ţâşnit şi Cristian Galai, colegul meu de birou. Am luat, împreună, metroul de la staţia Sălajan. În vagoane, linişte deplină. Lumea ţinea privirile în podea. Ne uitam în jur şi turbam de nerăbdare. Metroul parcă se târa. La Universitate, am ieşit din subteran pe la Teatrul Naţional. Nu era încă ora 13.00. Preţ de câteva secunde am încercat să evaluăm situaţia. Lângă rondul de flori erau câteva grupuri de tineri, înlănţuiţi, care strigau „Asasinii! Asasinii!” şi „Timişoara! Timişoara!”.Nu erau mai mulţi de 30-40. Spre strada Batiştei, la vreo sută de metri era un cordon de miliţieni, în combinezoane, cu căşti albe, scuturi şi bastoane.

Şi atunci am strigat. Am strigat aşa cum nu o mai făcusem niciodată până atunci. „Timişoara! Timişoara!”. Am strigat şi am ştiut instantaneu că trecusem pragul, ACEL prag, şi că nimic, nici moartea, nu m-ar mai fi putut întoarce din drum. ATUNCI m-am eliberat eu. Eram liber. Eram alături de fraţii şi surorile mele din Timişoara.. În clipele acelea. Ne-am alăturat imediat grupurilor de tineri. Nu ştiam ce să facem. Am pornit în jos, pe lângă Universitate. Din stânga, de pe strada Academiei, venau alte grupuri. Am făcut dreapta, pe Academiei, spre Arhitectură. Am ajuns până la Hotel Union. Aici, baraj. Miliţieni cu căşti albe şi cu scuturi. Şi mulţi civili cu parpalace gri şi bej şi cu ochelari de soare. Unul dintre ei a pus un aparat de fotografiat la ochi.

Grupaţi la Inter. „Securiştii! Inapoi! Înapoi!”. Cineva a strigat să fugim de acolo, să nu fim prinşi în strânsoare. Am făcut cale întoarsă, spre Universitate. Şi nu conteneam să strigăm. „Jos Ceauşescu!” Cât de straniu, la început, mi s-a părut să strig asta! „Jos Ceauşescu!” Puternic. Din tot sufletul. Ne-am întors şi ne-am adunat în faţa Interului. Continuau să ni se alăture alte grupuri de oameni. Trecuse un ceas. Eram câteva zeci, la început, apoi sute. Trăgeam cu putere aer în piept. Un  aer nou, tare! Ochii ne străluceau, feţele ne erau mai luminoase! Respiram. Înviam! Nu ne întrebam, sau nu vroiam să o facem, de ce nu intervine nimeni, de ce suntem lăsaţi să stăm acolo. De ce nu ne atacă nimeni. Ne gândeam că ne aflam în faţa Interului şi străinii ar fi putut vedea dacă s-ar fi intervenit în forţă. Nu ne era frică. Eram deja vreo 2000 de oameni. Şi ştiam că mai sunt mulţi alţii la Piaţa Romană. Nu puteau să ajungă, însă, la noi. Securiştii, miliţienii, soldaţii se grupaseră pe nesimţite, organizând baraje. Străzile lăturalnice, 13 Decembrie, Batiştei, mai sus, Pitar Moş, Franklin, erau înţesate de forţe. Încet încet eram încercuiţi. Timpul se scurgea, dar noi nu pierdeam din energie. Era soare, era cald. Când am strigat pentru prima oară „Jos comunismul!”, m-au trecut fiorii. Dumnezeule! Ar putea fi posibil?! Nu îndrăznim prea mult? Am început să scriem ce vrem. „Libertate. Alegeri libere. Vrem pâine. Vrem democraţie”. Libertate. Era cuvântul pe care îl strigam cel mai des. „Libertate, te iubim! Ori învingem, ori murim!” Au apărut primele steaguri. A fost smulsă stema comunistă. Steaguri cu gaură în mijloc! Un bătrân cu părul şi barba albe se plimba printre noi. La reverul pardesiului ponosit avea prinsă o cocardă tricoloră. Pe obraji lacrimile îi curegau râuri. Era fericit. „Suntem liberi, tataie! Suntem liberi!”

Gloanţele. Şi au apărut TAB-.urile. Uruit de motoare în viteză, mulţimea despicată în două. Huiduieli! „Jos Ceauşescu!” A fost răspunsul nostru la primul semn de reacţie din  partea foreţelor care ne înconjurau. „Jos Ceauşescu!”. Din ce în ce mai puternic. Au venit vehiculele cu tunuri de apă. Jeturi prelungi şi puternice. „Dumnezeule! Acid!” Dar nu! Era doar apă! De undeva, dinspre Colţea, şi-a făcut apariţia un grup numeros, în plină agitaţie. Un tânăr, aflat pe umerii altuia, ţinea în mâini, întins, un pulover verde. Era pătat de sânge şi era găurit în două locuri în zona inimii. „S-a tras!”

Umbrele se lungesc. Se lasă întunericul. Primele rafale de arme automate. Trasoare. Se vede unghiul. Se trage în sus. Blindatele gonesc necontenit printre noi. Aruncăm cu bolovani, dar pietrele sar din pneuri şi din blindaj care încotro. Se aude un urlet prelung. Ceva mai sus, spre Romană, un TAB a intrat în plin în mulţime. Cei 13 tineri ucişi în faţa sălii Dalles. Un bărbat aduce pe braţe, în fugă, o fată. Are cizme albe. Capul îi atârnă moale pe spate, ochii sunt daţi peste cap. Sângele curge şiroaie din palton. „La Colţea! Du-o la Colţea!”. Bărbatul aleargă gâfâind, poticnindu-se. Suflă greu şi ochii i-au ieşit din orbite. Unde aleargă? Fata a murit. Fugim care încotro. Se trage din mai multe părţi. De pe strada 13 Decembrie, spre Hotel Negoiu, se aud focuri de pistolet. Acolo erau duşi cei care erau prinşi de soldaţi şi de miliţieni. „Doamne, ce se întâmplă acolo?”

O primă încercare de a se face o baricadă! Au fost aduse mesele de metal de la Dunărea. Mă urc pe o masă, ridic pumnul şi strig „Fraţi români!” Cobor, însă. Îmi dau seama că sunt o ţintă sigură. Suntem uzi până la piele de la jeturile de apă. Suntem speriaţi. Se trage. Suntem obosiţi. Dar suntem FURIOŞI! Nu plecăm! Nu plecăm! Suntem liberi! AICI suntem liberi! „Libertate, te iubim! Ori învingem, ori murim!” Un tânăr dintre noi, înalt, solid, are în mână o chiflă luată de la restaurant, de la Dunărea. Şi-o leagă cu o cârpă pe pumn, se apropie de şerpeşte de un scutier şi îl loveşte puternic în faţă. Îi sparge vizeta de plastic. Cârpa se înroşeşte de sânge. Dar ei au arme şi trag. Se aude că sunt mulţi morţi. Răniţii sunt duşi, peste rond, la spital, la Colţea. Sunt băgaţi înăuntru pe geam.

S-a lăsat întunericul. Nu se mai trage în sus. Se trage în plin. Mulţimea nu mai este compactă. Pe „13 decembrie” securiştii îi încarcă în dube pe cei care au căzut în mâinile lor. Postelnicu, ministrul de interne, a fost văzut trăgând de păr o femeie, punându-i ţeava pistolului în frunte. Baricada, rafale de gloanţe, trasoare, strigăte, urlete, împuşcaţi. „Jos Ceuaşescu!” „Asasinii! Asasinii!” Scandările nu contenesc. Târziu, în noapte, tunurile de apă spălau sângele de pe asfalt. La Jilava erau duşi sute de manifestanţi. Ar fi urmat să fie executaţi, iar mai târziu ar fi fost declaraţi „fugiţi din ţară”. Am fost înfrânţi? Nu! A doua zi Revoluţia a învins, nu-i aşa? Ceuaşescu a fugit cu elicopterul de pe CC.

După 21. i au urmat toate celelalte. Guvernul de 20 de minute al lui Ilie Verdeţ. Ion Iliescu, Petre Roman, Dinescu, Doina Cornea, generalul Guşe, Lupoi. „Cine mai e şi Iliescu ăsta?” Caramitru, televiziunea liberă, „Mircea, fă-te că lucrezi!”, teroriştii care „trag din toate poziţiile”, nebunia de la televiziune, masacrul de la Otopeni. Secvenţele se succed unele după altele. „Nu beţi apă de la robinet! Teroriştii au otrăvit rezervoarele!” Nopţiile şi zilele se scurg într-un iureş teribil şi ciudat, totodată! Cine trage în oraş? De unde vine tot răul ăsta? Şi, de fapt, cine e Iliescu ăsta? „Aruncaţi carnetele de partid!” „Puneţi-vă brasarde!” „Daţi jos brasardele!” Camioane încărcate cu sicrie şi cruci starbat oraşul. Morgile sunt pline. Spitalele sunt pline. Cine tot trage? De ce se mai trage? Prin cartiere se aud focuri răzleţe. „Trag securiştii!” Palatul Regal este încercuit de tancuri. Biblioteca Universitară a fost incendiată. Tablourile din Muzeul Naţional de Artă au fost mitraliate.

Sunt din nou pe strada Academiei. E 23 sau 24 Decembrie? Alerg cu aparatul de fotografiat în mână. Unul sovietic, vechi, Un FED. Lângă mine, Emil Cioclei, un alt coleg de serviciu. Are şi el aparat foto. Tot rusesc. Se trage spre Arhitectură. Fugim. Emil se împiedică şi cade cu aparatul. Ne ascundem în biserica de lângă Arhitectură. Se trage spre biserică. Bucăţi de zid cad, pe o ferestruică de sus, înăuntru. Cine trage în biserică? Ieşim. Fugim spre Continental. Ne ghemuim după un ieşind al zidului. Pe colţ, un militar cu pantaloni vătuiţi, de tanchist, veston kaki şi cască albă ţinteşte spre Palatul Telefoanelor. Nu apucă să tragă. Cade ca secerat. În frunte are o gaură mică, din care se scurge un fir subţire de sânge. Niciun icnet, niciun oftat, Doi ochi stinşi, goliţi de orice, fixează cerul. La etajul al cincilea al Palatului Telefoanelor, doi bărbaţi, în cadrul unei ferestre deschise. Unul e înalt şi slab, celălalt e scund şi are chelie. Cel scund ţine, vertical, o puşcă lungă. Se uită la noi fără să clipească. El l-a împuşcat pe militar! De nicăieri apare o Dacia „papuc”. Are, la oglinda retrovizoare, un steag mic alb, cu cruce roşie desenată. Şoferul coboară, îl apucă pe militarul doborât să-l tragă în spate. Este speriat. Nu poate decât pe jumătate. Militarul mort atârnă cu picioarele în afară. Dacia demarează în trombă. Cine Trage? Cine era bărbatul cu chelie şi puşcă lungă?

Ambuscada. Sunt în cartier. În cartierul în care locuiesc. În Drumul Taberei. A nins. Ceauşescu a fost executat. E 28 sau 29 Decembrie? În oraş se mai trage din când în când., Mai mor, încă, oameni. Au apărut ziarele libere. A apărut Cimitirul Eroilor. Pământ întors cu cazmaua, multe cruci. Iliescu e la televizor. Tot n-am înţeles de unde a apărut Iliescu ăsta. Şi Roman. Petre Roman. Sunt în cartier, în faţa Ministerului Apărării Naţionale. Pe rigola din mijlocul şoselei sunt două blindate. Două ABI-uri. Unul este răsturnat pe o parte şi pe una din roţile de sus, văd capul unui om, cu casca militară, încă legată sub bărbie. Cineva i-a stins o ţigară pe ochiul stâng. Un alt cadavru, carbonizat, zace la marginea trotuarului. Acoperit de un strat subţire de zăpadă. Sunt luptătorii USLA conduşi de colonelul Trosca. Au fost atraşi în cursă aici, în seara de 23 Decembrie. Cineva le-a dat ordin să vină la MapN. Un alt ordin i-a condamnat la moarte. Fac fotografii. Mă apăr cu obiectivul de ceea ce se află în faţa mea. Oamenii din cartier au crezut că sunt terorişti. După ce au fost ucişi, a doua zi, le-au pus lanţuri de gât, i-au decapitat şi au urinat pe ei. Le-au pus cartoane. „Terorişti!”. Au scuipat pe trupurile mutilate. O bătrână din blocul cu patru etaje, de alături, se apropie şi-mi spune şoptit: „Într-o noapte, un căpitan a bătut la uşă la mine şi mi-a spus că e rănit. Şchiopăta. I-am adus un lighean şi el s-a descălţat de o cizmă. A umplut ligheanul cu sânge!”. Apoi, bătrâna a plecat…

Cine a tras? Cât de departe e acea zi de 21 Decembrie! Tot mai departe. Cu fiecare zi, tot mai departe. Numai cu ochii închişi, cu dinţii strânşi şi pumnii încleştaţi mai pot să-mi amintesc de acele zile!

Text: Cristian Botez, Fotografii: Cristian Botez

„Sunt greu guvernabil!” Interviu acordat lui Dan Terteci -duminică 20 Noiembrie 2011

Cristian Botez: „Sunt greu guvernabil!”

Publicat de Dan Terteci în http://terteci.blogspot.com/2011/11/cristian-botez-sunt-greu-guvernabil.html

Face parte din garda veche! A intrat în presă în 1991, atunci când foarte mulţi descopereau libertatea informaţiei ca rod al muncii unor tineri gazetari. Drumul în media nu a fost uşor. Nu se plânge, dar nici nu poate fi mândru de fenomenul jurnalistic de la noi. Ştie că a renunţat să fie fotbalist în Olanda pentru a sta alături de români. Nu regretă! Cristian Botez e numele lui!

Cum este lumea văzută de Cristian Botez? Pentru mine Lumea este un loc cu teritorii şi zone sălbatice (geografice, urbane şi socio-interumane), care incită la aventură, la explorare, la acţiune, dar printre care se află rispite şi, uneori, ascunse, oaze de linişte (locuri sau oameni) în care mă retrag din când în când. Sau altfel spus, îmi place să mă avânt în larg, spre furtuni şi uragane, ştiind, însă, că la un moment dat mă pot întoarce la aceleaşi ţărmuri însorite.

Ai renunţat la canoanele unei munci redacţionale. De ce? Am renunţat în momentul în care, prin prisma vechimii, a experienţei şi a maturităţii dobândite în 18 de ani de presă (la momentul anului 2009), am realizat că îmi este tot mai greu să mai accept conveţionalismul unei munci în cadrul unei corporaţii. În ultimii ani, din păcate, jurnaliştii şi-au pierdut rolul principal în lumea presei, acesta fiind preluat – în forţă, fără menajamente, fără prizonieri – aş spune, de patroni, de finanţişti, de funcţionarii de top din marketing. Cei mai tineri dintre ziarişti au reuşit să se adapteze, pentru că asta e lumea în care au intrat de la începutul carierei lor. Noi ceilalţi, formaţi la începutul anilor ‘90 (dar nu toţi, desigur), ne-am simţit din ce în ce mai marginalizaţi. În plus, în ceea ce mă priveşte, eu sunt şi un rebel şi un răzvrătit. Sunt greu guvernabil.

Freelencer! E uşor, e greu? E relaxant! Asta de prima chestie care îmi vine să spun. E greu însă, până intri într-un sistem în care poţi să-ţi vinzi munca, produsele. Scrise, foto, audio sau video. Dar şi atunci e greu! (zâmbeşte) Dacă nu ai o înţelegre fermă privind plăţile, poţi să alergi mult timp după banii care ţi se cuvin. Sunt păţit. În plus, în toată treaba asta nu poţi să intri ca în anii 60, să zicem, doar cu un pix sau două şi cu un carnet pentru notiţe. Trebuie să investeşti în tehnică IT, foto, video, telecomunicaţii. Nu intru în detalii, dar trebuie să fii rapid, gata să transmiţi „la zi” din orice parte a lumii te-ai afla. Asta înseamnă MONEY! (zâmbeşte) Dar pentru mine e mai bine (ca freelancer) chiar şi când mi-e greu! Libertatea este mai importantă decât siguranţa şi căldura unui loc de muncă garantat.

Se poate face un astfel de jurnalism fără a trece prin etapa de redacţie? Cred că da. Nu cunosc cazuri, dar cred că da. Dacă eşti înzestrat pentru meseria asta, dacă înveţi şi te adaptezi rapid, dacă ai un model sau un mentor, dacă ai ceva bani, cred că se poate, fără doar şi poate.

Cât de mult contează „relaţiile” pentru a reuşi să-ţi vinzi marfa? Relaţii în sens de conexiuni cu cei care cumpără? Neîndoilenic. Deşi poţi să încerci şi să „baţi pe la uşi” direct cu marfa în mână. Totul e să ai cu ce să rupi gura târgului. La noi, cel puţin, orice marfă „din afară”. Chiar dacă e „piesă” este privită şi tratată cu suspiciune şi, cel mai adesea, respinsă. Sistemele interne, din redacţii, protejează orgoliile vedetelor proprii. Mai degrabă îţi croieşti drum spre piaţa externă.

Poţi vorbi de un venit constant sau trebuie să îşi faci provizioane pentru momente mai austere? La un moment dat, da. Dar până reuşeşti şi chiar şi după aceea, e bine să ai şi alte surse, să ştii să faci şi alte chestii din care să câştigi bani. Desigur, nimic ilegal, imoral sau care să îngraşe! (zâmbeşte) Nu dau exemple. Întotdeauna îţi trebuie un spaţiu de recul, o zonă de activitate în care să te retragi sau să poposeşti. Ideea e (cel puţin asta mă caracterizează pe mine) să poţi reveni oricând în atenţia publicului consumator de presă!

Eşti ferit de acuzaţiile de partizanat atunci când activezi ca freelancer? Nu pot vorbi decât în nume propriu. Aici nu ai decât două variante, zic eu. Ori o scalzi şi bagi scăfârlia la cutie şi, da, domnule, zici că eşti imparţial (exceptăm cazul moderatorilor), ori spui ce gândeşti, ce crezi, ce părere ai şi atunci da, ceilalţi pot spune că eşti partizan. Dar, dacă un număr de oameni susţin o idee proastă, imorală, confuză, o minciună o „ceva” care nu te reprezintă, atunci cum naiba poţi fi imparţial? Nu! Dacă ai principii, le afirmi. Nu le negociezi, nu le înăbuşi, nu te faci că nu le ai!

Care este scopul tău în viaţă? Să supravieţuiesc. Să supravieţuiesc încercând ca suma împlinirilor să fie mai mare decât cea a nereuşitelor, a deziluziilor. Să supravieţuiesc încercând să fiu mai bun decât am fost, sunt sau aş mai fi rău.

Ai vrea să fii purtătorul de cuvânt al… În niciun caz al vreunei instituţii! Cred că aş vrea să fiu purtătorul de cuvânt al unei IDEI mari! Al unui SCOP umanitar uriaş!

De ce? Pentru că aşa îmi spune inima!

Spune-mi, te rog, care a fost cel mai greu material pe care l-ai realizat! Nu am avut niciodată afinităţi deosebite pentru temele legate de finanţe şi bănci. Nici anchetele economice nu m-au atras. Acum vreo trei ani m-am ocupat de o situaţie foarte încâlcită a unui mare obiectiv economic din Nordul ţării. Mi-a dat serios de furcă. Până la urmă i-am dat de capăt şi chiar am făcut serial. Începuse să-mi placă! (zâmbeşte)

Dar cel mai periculos? Fără îndoială, transmisiile de anul acesta, din februarie, din timpul revoltelor din Cairo. A fost de departe cea mai periculoasă incursiune într-o zonă de conflict, de război (mai periculoasă decât cele din Sarajevo, Mogadiscio -Somalia, Iraq, Afganistan). Pe timp de zi am fost expus permanent, în zilele în care am stat în Piaţa Al Tahrir, pericolului fizic. Nu voi uita never ever luptele stradale soldate cu morţi şi sute de răniţi şi tirurile armelor. Iar în noaptea de 2 spre 3 februarie a fots teroare. Eram 14 ziarişti într-un hotel chiar din Piaţa Al Tahrir când Al Jazeera anunţa că fundamentaliştii islamici au declanşat vânătoare de ziarişti. „Orice ziarist prins va fi decapitat!”, au anunţat islamiştii radicali. Incepuseră să răscolească prin toate hotelurile din Cairo.

Ai simţit vreodată cum munca ta este călcată în picioare? Desigur. Şi au fost situaţii când nu am mai avut ce să fac. Cazul care îmi vine cel mai rapid în minte este cel de acum câţiva ani, când lucram la o maaaare televiziune. Făcusem, împreună cu fostul coleg şi bunul meu prieten Valentin Mondoc, un mare reportaj, filmat chiar de noi cu o handicam şi cu o cameră ascunsă despre slăbiciunile de securitate ale „culoarului 1”, din timpul summit-ului NATO găzduit de România. Ne-a ieşit un SUPER material, iar cei răspunzători de jurnalul principal de ştiri se declaraseră extaziaţi. „Cu asta deschidem!”, au zis. Ulterior, de la oră la oră. Materialul tot cădea din sumar, până a ieşit de tot. Nu ni s-a oferit nicio explicaţie. Dar ştiu ce s-a întâmplat. Telefoane la patronat, la avocaţi, legătura postului tv cu nişte instituţii „speciale”, chestii de genul ăasta. Acela a fost momentul în care am realizat că trebuie să mă orientez… A mai durat câteva luni, însă, până să plec.

Care a fost cel mai impresionant subiect pentru tine? Cazurile sociale. O fetiţă, Alina, bolnavă de SIDA şi abandonată de mamă într-o casă de copii din Focşani (1997, Evenimentul zilei), cazul unui bătrân bolnav „furat” de pe stradă, zona 11 iunie, Bucureşti, de mafia cerşetorilor (Antena 1, 2007), cazul celor cinci copii, fraţi, arşi de vii într-un bordei dintr-un sat, la Sud de Bucureşti, în timp ce părinţii, săracii satului şi alcoolici, erau în vecini, duşi să vadă la tv „Surprize, surprize” (Naţional TV, 2004) Şi zeci de altele, asemănătoare.

Cine te-a dezamăgit cel mai mult? Poate EU, prin unele greşeli făcute de-a lungul timpului.

Ai vreun proiect de suflet la care a trebuit să renunţi? Orice proiect abandonat lasă locul altuia! (zâmbeşte)

Când ai fost cenzurat ultima dată? În general, au fost cazuri minore. Când s-a depăşit limita, am predat informaţiile şi produsul brut şi am cerut să nu fiu semnat sau pomenit în vreun fel în produsul finit.

Cenzură sau autocenzură? Ca freelancer, ştiu cu cine lucrez, iar subiectele sunt discutate înainte. Autocenzura trebuie să funcţioneaze tot timpul. Dar e vorba de acurateţe, de obiectivitate, de etică. NU-mi cenzurez, însă, principiile şi opiniile. Pe care le consider juste! (zâmbeşte)

Crezi în libertatea presei? Cred, bineînţeles. Chiar şi atunci când sunt obligat să mă manifest într-un mediu, societate, sistem, în care această libertate este călcată în picioare. Sau, mai bine zis, mai ales atunci!

Dar în independenţa ei? Într-o lume în care BANUL şi INTERESELE determină existenţa şi funcţionarea PRESEI, acest lucru e aproape imposibil. Poate doar pe termen scurt. Dar situaţia e cu atât mai jalnică.

A trecut perioada cârnăţarilor din presă? Categoric, NU! Întodeauna şi oriunde va exista cineva dornic să „mănânce o friptură”! (zâmbeşte)

Care e preţul corect în ceea ce te priveşte? Preţul? Propria-mi mulţumire! Şi, de ce să nu recunosc, aprecierile celorlaţi. Şi, desigur, banii! Căci, vorba unui proverb american: „Nimic nu e mai dulce ca mierea, afară de bani!”. Glumind mai mult sau mai puţin.

Cele mai importante 10 calităţi ale tale sunt… Să nu exagerăm. De ALTRUISM sunt sigur.

 Primele 10 păcate se referă la… Trebuie să fiu atent la ce declar! (zâmbeşte))) ORGOLIU exagerat. Şi mă opresc! (zâmbeşte)

Regreţi că… … în câteva rânduri, în loc să mă urc în anumite trenuri, m-am uitat zâmbind indiferent la ele. Şi că, alteori, în loc să rămân în nişte trenuri, am coborât ca fraierul din ele.

Îţi doreşti să uiţi… Nu-mi doresc să uit nimic!

Ai vrut să pleci din ţară? Şi am plecat. De atâtea ori! (zâmbeşte) Şi, acum, serios. În 1990 (abia peste un an aveam să intru în presă) am avut, în vară, un aranjament să plec în Olanda, ca să joc fotbal la o echipă obscură din liga a patra sau ceva de genul ăsta. Nu am plecat şi nu regret. E clar!

Se apropie 1 Decembrie. Eşti patriot? Sunt creştin, sunt naţionalist. Sunt ROMÂN! Iubesc ROMÂNIA!

Avem un sentiment de mândrie naţională? Aproape că îmi impun să cred asta. Prietenii mei au acest sentiment!

Fiecare sărbătoare înseamnă mâncare şi băutură! Ăsta-i românul! E urât să foloseşti cuvinte ca gloată, dar… În România micul cu muştar, ciorba şi fasolea sunt la mare preţ. Vorba unuia de-acolo: „Beau, mănânc, fut, mă distrez. Ce-mi trebuie mai mult?”. Vina este însă a celor care întreţin, care organizează astfel de penibile „festivităţi”. A politicienlor din România (reţineţi că nu am spus „români”!).

Unde petreci sărbătorile de iarnă? Undeva, în România. În jurul bradului. Oriunde ar fi el! (zâmbeşte)

Pe final, te rog să transmiţi un mesaj pentru cititori! Iubiţi România! Şi haideţi să gândim şi să facem mai mult pentru ea, nu doar să ne plângem şi să căutăm vina la alţii!

Cățelul Al Capone s-a stins..

Cățelul pe care am incercat sa il salvam de la moarte timp de doua saptamani, s-a stins sambata dimineata. Cu o seara in urma facuse o hemoragie spontana din cauza infectiei generalizate. Intr-o ultima incercare disperata de a-l salva, medicii de la clinica Sos Vet – www.sosvet.ro l-au resuscitat timp de 2 ore, readucandu-l in simtiri. A mai trait doar cateva ceasuri. Medicii spun ca a murit in somn, fara dureri. Suferise destul, sarmanul. Sper doar ca acum sufletul lui e intr-un loc mai bun.. Adio, catel drag.  Adio.

Adio, Al Capone, catel drag...

UPDATE 2: The dog is fine, the leg is gone..

Al Capone, catelul lovit de masina salvat de pe strada, a ramas in trei picioare.  Cel ranit a trebuit sa fie taiat in aceasta dimineata. Vestea buna este ca s-a trezit singur si foarte repede din anestezie, ceea ce, spun medicii, inseamna ca organismul lui e puternic si ca va supravietui. Intr-o saptamana va fi din nou pe picioare, in fine.. cate i-au mai ramas.

Va rog din nou, daca puteti sa-l gazduiti intr-o curte pentru 2-3 saptamani. Asigur mancare si medicamente.

Si va mai rog ceva. Am inteles ca in Germania se adopta in mod frecvent caini fara stapan proveniti din Romania, in special caini invalizi salvati de pe strada. Ar fi un gest daca cineva ar posta povestea lui Al Capone pe niste site-uri nemtesti de profil. Doar cateva randuri si 2-3 fotografii. Treceti adresa mea de e-mail si nr. de telefon.

Maine voi posta si un filmulet cu Al Capone. Acum e prea chinuit de durere. Dar chiar si asa, abia de scanceste, insa i-am vazut lacrimile si a fost de-ajuns sa inteleg prin ce trece.. Doar cainii nu plang niciodata.

Update: AL CAPONE, cățelul, își va pierde un picior.

Catelul operat duminica va ramane schiop. Din pacate, piciorul s-a necrozat, si nu mai poate fi salvat. Daca cel care l-a lovit cu masina l-ar fi dus imediat la veterinar, nu s-ar fi intamplat asta, pentru ca nu s-ar fi infectat. Am luat catelul de la pensiunea din Voluntari si l-am adus la SOS Vet – http://www.sosvet.ro . La noapte, va primi antibiotice intravenos, iar maine dimineata il transportam la …clinica Tara’s Vet – http://www.taras.ro, unde medicii ii vor taia piciorul. Este foarte trist, dar este singura solutie care ii mai poate salva viata.

Desi a trecut o saptamana de cand l-am salvat din strada si a fost operat, pana acum nu am primit niciun semn de la nimeni, desi am postat mai multe anunturi pentru adoptie.

  Catelul a fost botezat AL CAPONE. Va fi un catel schiop, ceea ce, din pacate, ii reduce sansele de a fi adoptat. In Germania, un catel in 3 picioare ar urca, din contra, pe primele locuri in lista de adoptii.

  Oricum, daca supravietuieste, mentin oferta de a asigura celui care vrea sa il adopte pe AL CAPONE, medicamentele si mancarea pentru o luna de zile. E nevoie doar de o curte unde sa stea sa se refaca, pe care eu nu o am. Apoi ar putea fi lasat din nou pe strada, asta in cazul cel mai rau.

  Dati un semn, oameni buni, si ajutati-ma sa ajut acest catel. Daca aveti curte, luati-l pentru o luna. Are nevoie de 1mp  sub o streasina, unde sa nu il ploua. Doar de atat e nevoie!

Vezi intreaga poveste aici: https://cristianbotez.wordpress.com/?p=1427&preview=trueSee More

Revin cu vesti maine, dupa operatie.

Adopta un catel salvat de la moarte!

Azi l-am vizitat pe căţelul pe care l-am salvat duminică, după ce a fost călcat de o maşină. Medicul care l-a operat şi care i-a închis terifiantele răni, Dr. Mihaela Mezei de la Clinics Veterinara SOS VET – http://www.sosvet.ro/ – a incercat sa ii salveze piciorul ranit, care era taiat pana la os. Potrivit medicului, catelul, in varsta de aproximativ 1 an, fusese accidentat cu 2-3 zile înainte de a-l fi găsit noi zacand ranit, sub o masina. De aceea şi vindecarea dupa operatie este mai grea.

Căţelul suferă în tăcere, mănâncă doar câte puţin, dar cei de la Rin Tin Tin (adăpostul din Voluntari – http://www.dresaj.ro/ ) cărora l-am dat în grijă, pun tot sufletul ca bietului animal să-i fie bine. Va trebui, însă, să mai stea acolo cel puţin zece zile.

Are nevoie de un adapost pe termen mai lung, de cateva saptamani. La Rin Tin Tin este pensiune, asa incat nu vom mai putea plati prea mult timp cazarea si ingrijirea, care costa 60 de lei pe zi.

Am platit pana astazi, dar am decis sa mai prelungim inca trei zile, pana duminica, pentru ca inca nu se poate ridica din cauza piciorului operat, care este inca foarte umflat. In mod sigur are si dureri mari. Maine, Dr. Mezei ii va face o vizita de control si ne va spune ce trebuie facut mai departe.

A-l lasa inapoi pe strada echivaleaza cu a-l condamna la moarte. Ar fi pacat.

Poate fi, insa, salvat, daca este adoptat.

Un loc sigur in curtea unui iubitor de animale este tot ceea ce are nevoie. Eu pot oferi noului stapan medicamentele si hrana catelului necesare pentru o luna.

Pana duminica, catelul poate fi vazut in Voluntari, la Complexul Rin Tin Tin, cusca nr. 19. Telefonul pensiunii: 021.270.33.66, 021.270.33.77 sau 0769.615.995; e-mail: info@rin-tin-tin.ro.

Telefonul meu: 0735.81.0006.

Încurcă-i drace! Realitatea TV se sparge-n două

Nu ştiu dacă s-a mai scris, dar am informaţiile din surse proprii. Realitatea TV se scindează. Iată că divergenţele, ca să nu zic duşmănia de moarte dintre Sebastan Ghiţă, actualul manager al Realităţii, şi Sorin Ovidiu Vântu, sinsitrul –spun eu, mogul de presă, cel care l-a ameninţat pe Ghiţă că îl va „omorî şi îngropa în dealurile Moldovei”, au condus, în cele din urmă la spargerea afacerii media.

Sebastian Ghiţă, care este şi titularul contractului de închiriere pe spaţiile din Casa Presei, va rămâne, cu o echipă proprie, pe poziţie. „Noua” televiziune va emite sub sigla RTV. Pe de altă parte, Elan Scwartzenberg, cel care ar fi cumpărat Realitatea de la SOV, ar urma să se mute cu tot calabalâcul, undeva prin Otopeni, luând cu el şi numele Realitatea TV, care îi aparţine.

In curtea Realităţii e agitaţie mare. Deja, la nivelul unor departamente, oamenii sunt întrebaţi în ce barcă vor să se urce. Şi dacă în spaţiul tehnic deciziile vor fi luate, mai degrabă pe criterii financiare sau de logistică, în zona redacţională, situaţia e mai complicată. Pe de-o parte slugoii lui Vântu, cei care l-au lins, la greu, în cur pe mogul, nu prea au de ales şi vor migra spre Otopeni, cu tot cu obedienţa lor, cu frustrările şi isteriile pe care şi le-au manifestat în direct, de atâtea ori.

Şi, din câte ştiu eu, celebrul elicopter al Realităţii va zbura, normal, tot spre Otopeni, chiar dacă, printr-o manevră menită să aburească AVAS, acum ceva timp, agregatul cu elice a fost trecut pe firma unui angajat, soţul unei renumite jurnaliste care lucrează acolo.

O mişcare în lumea presei care anunţă reconsiderarea forţei de impact a formaţiunilor politice asupra asupra elecotratului.

Datr şi mai interesant de urmărit va fi pe unde şi care-cum se vor lipi guriştii şi dizeuzele Realităţii.

O avancronică inedită la Rapid-Hapoel Tel-Aviv, de Av. Mihail Niculescu Gorpin

Rapidul, care în acestă seară, la Tel-Aviv, dispută primul meci din grupa C  a cupei UEFA, ediţia 2011-2012, are în avocatul,  Mihail Niculescu Gorpin unul dintre cei mai înfocaţi suporteri posibili. Ani de zile, un apropiat al echipelor care s-au perindat, într-un moment sau altul, la conducerea clubului sau a echipei, venerabilul avocat, care şi-a şi deschis un blog al cărui nume, mereuvisiniu.wordpress.com, spune totul, nu a mai fost de vreo 20 de ani pe un stadion, dar pentru meciul Rapidului cu Hapoel Tel-Aviv s-a deplasat chiar în Israel ca să-şi susţină favoriţii. Şi acum este momentul ca să vă spun că Mihail Niculescu Gorpin a fost unul din pionerii presei sportive din România, de imediat după 1989, când a scos pe piaţă o revistă de mare succes, atunci, „Ole!90” .

Iată-l acum întors la acea dragoste faţă de avancronici şi cronici, faţă de interviuri cu fotbalişti, antrenori şi oameni de fotbal, realizând, e drept, cu mijloace de amator şi cu un stil pe care îl scuză totuşi vârsta şi pauza”competiţională” în ale presei, două materiale in exclusivitate cu Dinu Gheorghe şu cu Dani Coman, chiar pe marginea terenului lui Hapoel, la antrenamentul Rapidului, de ieri seară. Sunt pline de savoare!

 http://mereuvisiniu.wordpress.com/2011/09/15/interviu-in-exclusivitate-cu-dinu-gheorghe-presedintele-rapid/

http://mereuvisiniu.wordpress.com/2011/09/15/daniel-coman-portatul-rapidului-intra-in-poarta-cu-dumnezeu-alaturi/

In fotografie, realizată chiar ieri, pe stadionul Hapoel Tel-Aviv, Av. Mihail Niculescu Gorpin, alături de sora lui, Dna. Florica Avramescu, de 86 de ani, prima femeie dirijor din România !

Poliţia din Mamaia, în genunchi în faţa şmecherilor de la The Office

Vineri noaptea, 2 spre 3 septembrie. Sunt cazat la Hotel Minerva, la doi paşi de Rex. În dreapta, cum ies pe alee, spre plajă, e La Cucaracha, club-discotecă, cum vreţi să-i spuneţi, în aer liber. Loc vechi. Bucuria taximetriştilor, mai ales în week-end. In stânga, noul The Office, amenajat într-un mare cort alb, de nuntă ţigănească. Ora 4.21, în the morning, ca să priceapă ceva şi străinii rătăciţi prin staţiune. Sunt trezit, deşi hotelul are termopane în dotare, iar eu, preventiv, dopuri antifonice în urechi, de bubuiturile boxelor. Un Boeing ar fi decolat din zonă, din punct de vedere sonor, neobservat. Iau telefonul şi sun la 112 să semnalez aspectul. Zgomotul insuportabil. Asta în timp ce mă echipam să ies afară din hotel. Mă instalez discret în faţa clubului şi, după vreo 25 de minute, fără să fi văzut vreun poliţist, constat că volumul muzicii e dat mai încet. Intre timp, însă, asist la o scenă hard. O fată, cu aspect de animatoare, iese ţipând şi alergând pe tocuri din club. „Aaa! Aaa!” În spatele ei, un chelios cu umeri larg, iuţeşte pasul. „Stai, fă! Futu-ţi morţii mă-tii!”. O ajunge din trei salturi de bizon şi îi înfige, răsunător, un pumn în coaste. Fata urlă de durere şi se se prăbuşeşte. În două secunde sar şi alţi indivizi şi problema se clasează brusc doar cu alte calde salutări de mamă din partea şmecherului agresor. A doua zi, pe scurt, vorbesc la telefon cu Bogdan Păduraru, de la Biroul de presă al IJP Constanţa. Omul, amabil. Se interesează la Poliţia Mamaia şi mă sună. „S-a încheiat un proces verbal şi a fost aplicată o sacnţiune contravenţională unei persoane. Nu ştiu cuantumul” „Şi fata bătută?”, întreb eu. „Nu a fost depusă nicio plângere”. „Şi clubul a fost amendat pentru gălăgia făcută după ora 1.00?” „Nu. Dar, probabil, li s-a spus să dea muzica mai încet”. Mă rog. Duminică dimineaţa, 4 septembrie, ora 5.00. Oglinda vibrează în perete. Afară, câinii urlă la lună, iar valuri par mai nervoase ca oricând. În The Office e iureş mare. Dar mare rău! „Ia să vedem cum reacţionează Poliţia, îmi zic”. Sun, din nou, la 112. Trec de „prima mână” (fetele care preiau primul apel şi care mai mult încurcă decât ajută) şi mi se face legătura cu Poliţia Constanţa. „Da, vă ascult”, aud o voce metalic-cleioasă. „Păi sunt cutare, am făcut aceaşi sesizare noaptea trecută, din câte ştiu nu s-a luat nicio măsură faşă de clubul respectiv”. „De unde ştiţi?”, se răsteşte poliţistul. Îi spun de unde şi îi mai zic că vreau să ştiu dacă interesul şmecherilor, al animatoarelor şi clienţilor din Office a mai tare decât Poliţia şi Legea. „Păi întrebaţi-i pe cei din Mamaia”, îmi răspunde ofuscat poliţistul şi îmi închide telefonul. Discuţia a avut loc la ora 5,06. Ies în faţa clubului şi mă insinuez printre cei care ieşiseră la aer. La 5.38 îşi fac apariţia trei poliţişti. În uniformă. Se bagă în vorbe cu gorilele de la intare. Stau ce stau, după care se retrag în maşina de poliţie (MAI 28557), trasă lângă Rex. La 6.00 revin în club. Intre timp muzica răsuna la fel de tare, asurzitor, ca înainte de apelul meu la 112. Poliţiştii mai stau încă cinci minute, după care pleacă. Cu tot cu maşină. S-au acoperit! Au întocmit raportul! Muzica rămâne, însă, la fel de tare. FOARTE TARE! Zăbovesc în faţa clubului. Lângă Office sunt trei hoteluri (exceptând Rex, nelocuit). Minerva, Mercur şi Modern. Impreună, vreo 400 de camere. O mie, cel puţin, de turişti. Rând pe rând, în grupuri sau solitari ori solitare, ies consumatorii din club. A fost, pentru ei, o altă noapte glorioasă. Pentru unii, cu finalizare. Unele din animatoarele clubului sunt cazate în „Vila părăsită” (aşa scrie pe ea), care face parte din complexul Minerva-Mercur. Una din ele, în fund, pe bordură, schimbându-şi „toacele” cu nişte balerini, se plânge celorlalte. „Fată, iau 800 de mii pe noapte. 300 i-am dat pe ciorapi, 300 pe taxi, ca să mă ducă acasă. Cu ce rămân?” „Asta, când nu te fuţi”, i-o taie scurt o alta. Altele, animatoare oficiale sau independente, ca să spun aşa, merg la combinaţii în alte locuri. La şapte şi un sfert in the morning (asta e pentru străinii făcuţi pulbere în acea noapte), muzica (TARE! Foarte TARE!) din Office Mamaia, se stinge. Probabil, singură. Iese din club şi vomită în primul boschet care îi iese în cale. Apoi, clătinându-se pe propriile-i picioare tremurânde, face un pipi lung. Pe Lege, în general. Pentru liniştea şi siguranţa Dumneavoastră.

PS: Am vorbit cu mai mulţi turişti cazaţi în apropiere de Office. Toţi mi-au spus că nu au putut să doarmă din cauza gălăgieie din club. Sunt curios, chit că s-au făcut plângeri sau nu, de câte ori a fost amendat vreunul din cluburile din Mamaia ( ca să nu vorbesc doar de Office) pentru gălăgia excesivp produsă după ora unu noaptea. Pe pariu că niciodată.

Moartea unui pescăruş. Întâmplare tristă, la Mamaia

Eram pe malul lacului Siutghiol, în Mamaia Nord, în dreptul locului ştiut ca „La Butoaie”. La un moment dat, la vreo 20 de metri de mine, doi pescăruşi, un el şi o ea, au început să se agite. Să zboare în cercuri strânse, să planeze pe deasupra mea ţipând. Am crezut că au vreun cuib prin apropiere. M-am apropiat. Jos, în apă, la un metru sub bordura de beton, pe o plută naturală de stuf, printre nişte tulpini se zărea un pescăruş. Am crezut că e mort, dar, la câteva secunde, am observat, ridica ciocul, lăsându-l, apoi, să cadă iar în apa tulbure. Jumătatea din spate a corpului era scufundată în apă. M-am uitat în jur şi, la vreo sută de metri am zărit nişte, muncitori care lucrau la o vilă. Am luat o lopată de la ei. Am scos, după câteva încercări nereuşite, pasărea din apă. Labele erau albite. Cred că avea cel puţin 5-6 ore de când stătea în apă. Ochii îi erau, însă, încă limpezi. I-am curăţat ciocul de alge, i-am desfundat fosele nazale de gunoaie şi l-am aşezat pe un petec de iarbă verde. Era epuizat. Părea bolnav. Nu am observat nicio rană. La un moment dat m-a apucat destul de puternic cu ciocul de deget. Am crezut că are încă suficientă energie şi putere ca să-şi revină.Trecuse însă, deja, vreo jumătate de oră şi pescăruşul părea tot mai obosit. Nu părea să mai aibă nici cea mai mică şansă de supravieţuire. L-am părăsit cu strângere de inimă. După vreo trei ore m-am întors, Îşi dădea duhul. Era deja asfinţitul. Deasupra, fraţii lui dădeau roată copacilor din jur.

PS: Fotografiilem îmi aparţin, desigur. Nu s-au aşezat în ordinea întâmplărilor, dar veţi recunoaşte, nu mă îndoiesc, secvenţele din poveste.

Accident cu nuntaşi. Eroilor cu Eroii sanitari. Nuntaşi

Sâmbătă 27 august. Zi cu multe nunţi. A lui Borcea, dinamovistul, printre ele. Dar fără nicio legătură. Ora 13. 30. Eram în barul meu preferat, No.35, din Eroii sanitari, când aud o mare bubuitură. Ies alergând cu aparatul în mână. La intersecţia dintre Eroii sanitari, bulevardul care dă în palatul Cotroceni, şi Eroilor, care urcă spre Academia Militară, două maşini s-au pupat fix în intersecţie. În ambele câte două perechi purii care se grăbeau spre două nunţi. Diferite, of course. Deranj destul de mare. Dintr-o maşină (cea albă) a coborât un tip şi nevastă-sa. Teferi. In cealaltă, bărbatul, OK, dar agitat, iar soţia, prinsă în fiare, gemând. Lume multă, ceartă între martori. cei mai guralivi, nişte boschetari din zonă, cu berile după ei. La un moment dat, bărbatul femeii rănite primeşte un telefon. „Ba, întârzii niţel. Am o mică problemă”. „Problema” era nevastă-sa care, între timp, era extrasă cu greutate din maşină de nişte paramedici de la Salvare, nu doar speriaţi , dar şi neîndemânatici. In cele din urmă, femeia rănită a ajuns în ambulanţă. Maşinile au fost ridicate din şosea după vreo trei ore. Nu voi reveni cu amănunte!

Un articol despre masonul ucigaş din Norvegia. De George Roncea

Ţin neapărat să găzduiesc aici un excelent şi, deopotrivă, necesar articol scris de amicul George Roncea, jurnalist de mare calibru, articol pe care el l-a publicat în ziarul Curentul, în ziua de 26 iulie.

Crimele masonului sângeros din Norvegia – manipulare, dezinformare şi intoxicare, de George RONCEA

Au trecut câteva zile de la tragicele evenimente care au însângerat Norvegia, o ţară altfel liniştită, ce părea la adăpost de carnagii şi explozii cu maşini-capcană. Peisajul după dramă a început să se limpezească, din ce în ce mai multe informaţii ies la iveală.
Cea mai interesantă informaţie însă, pentru noi, pentru români, este modul în care mass-media românească, mai ales, a devenit un mijloc grotesc de intoxicare a publicului, la un nivel ce depăşeşte până şi frenezia cenzorilor presei comuniste de altă dată. Cum se face că dacă, iniţial, pe fluxurile de ştiri online ale tuturor ziarelor din România, în seara de vineri, se afla informaţia că ucigaşul este mason, împreună cu fotografia sa în harnaşament masonic, preluată din presa străină astăzi, la un search simplu, au dispărut până şi din cache, forma iniţială a fluxului de ştiri, datele fiind „rescrise“, pur şi simplu?
Asasinul de la Oslo, Anders Behring Breivik, este un mason de rang mediu, ce face parte dintr-o Lojă masonică din Oslo ce numără 800 de membri şi este de asemenea activist sionist, islamofob, iar prin acţiunile sale s-a dovedit a fi orice altceva decât creştin, el de altfel ucigând creştini, nu islamici, în cele două atentate.
Cum se face însă că alături de numele lui a fost lipită, repet, exclusiv în presa românească, eticheta „fundamentalist creştin“ titrată cu litere roşii de Hotnews de exemplu, ca să intre cât mai bine în cap cititorilor lui Tapalagă şi Sima?
Până la ce nivel obscen de manipulare şi dezinformare s-a ajuns încât toate ziarele din România să ajungă să îngroape undeva cât mai jos în pagină datele cu privire la apartenenţa masonică a criminalului, punând în schimb accent pe orice alte date – că juca Warcraft, că făcea culturism, că se ducea la prostituate de lux, că a scris nu ştiu ce parascovenii de mii de pagini?
Pe fond ştirea era următoare: o tabără de tineri laburişti norvegieni care cereau boicotarea Israelului pentru motive legate de Gaza şi Palestina a fost ţinta unui atac exterminator a unui terorist mason filoisraelian, turbat de furie pe autorităţile norvegiene, la rândul lor ţinta unui atac cu bombă, deoarece Norvegia a declarat la data de 15 ianuarie 2011 că va susţine recunoaşterea Palestinei.
Masacrarea tinerilor norvegieni de către masonul Anders Behring Breivik este un semn al recrudescenţei crimei ca instrument politic la nivel european.
Manipularea mediatică post-eveniment a masacrului este un semn al recrudescenţei celui mai abject stalinism de presă imaginabil în România.
Percepţia indusă publicului românesc de mizera presă „românească“ a fost că terorismul este o marcă creştină, ceea ce arată ce resorturi reziduale adânci are comunismul cel mai atroce în sistemul mediatic de la noi, controlat aproape exclusiv de securişti, deveniţi după „revoluţie“ cu toţii, la grămadă, „fraţi masoni“.
România are astăzi cam vreo 10.000 de masoni, mai mulţi decât Rusia, de exemplu, de vreo sută de ori. O bună parte dintre masonii de la noi sunt la bază securişti neaoşi, cu o apetenţă specială pentru Rusia, din motive ce ţin de infiltrarea până la vârf a fostei Securităţi de către serviciile sovietice.
Şi astăzi, astfel, o bună parte a masonieriei din România este tributară tot Moscovei, stând cu ochii aţintiţi la lumina de la Răsărit până li s-a înroşit privirea. Moscova dă tonul la cântec şi acum, dacă ne uităm cum a ajuns să folosească până şi crimele masonului filoisraelian din Norvegia pentru a-i mai da o copită lui Traian Băsescu, acuzat de incitare la neonazism, în contextul tragediei din Norvegia.
„Declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu au fost exemplul pe care ambasadorul rus la NATO l-a dat pentru a sublinia că fenomenul neonazismului a cunoscut o creştere în Europa. Dimitri Rogozin a afirmat că declaraţiile preşedintelui Băsescu sunt profasciste şi pot fi interpretate ca un ordin de atac pentru neonaziştii din Europa.“
Rusul Rogozin nu mă îndoiesc că ştie cel mai bine că activistul de la Oslo este mult mai aproape de vederile primului şef al Armatei Roşii a Rusiei bolşevice, criminalul sângeros Troţki, pe numele său original de fată Leiba Bronstein.

Teroristul norvegian, un semi-idiot cu şorţuleţ

Actualul criminal sionist din Norvegia este blond cu ochi albaştri, nu seamănă deloc cu Troţki, o piticanie hidoasă, însă convingerile lor sunt asemănătoare. Ca şi Lenin şi alţi lideri bolşevici, Anders Behring Breivik era activist prohomosexualitate, el însuşi metrosexual, extrem de atent cu ţinuta lui, extrem de atent la detalii vestimentare, cochet chiar. Norvegianul a dezvoltat probabil în timp fantasme groteşti de psihopat, însă evoluţia sa a avut loc în cadrul Lojii masonice, loc de întâlnire exclusiv al bărbaţilor cu vestimentaţie uşor feminină, dacă avem în vedere şorţuleţele, şi unde probabil că i s-au amplificat pulsiunile violente tipice bisexualilor.
În loja din care făcea parte, avea gradul 3 din 10 pe scara „iluminarii“ – rămâne un semn de întrebare ce ar fi ajuns să facă dacă îi creştea nivelul iluminării, ar fi folosit arme atomice? Oricum iluminarea se pare că l-a împiedicat să se ducă să-i omoare pe cei ca Remus Cernea, „antifa“ de notorietate, susţinători ai musulmanilor, ai poponarilor etc.? În loc să ia în colimator imigranţii musulmani a omorât creştini. Anders Behring Breivik nu a avut legături cu organizaţiile naţionaliste din Norvegia sau Europa, ci cu EDL (English Defence League), organizaţie pro-Israel ce afişează drapelul evreiesc la toate manifestările sale publice sau private.
Crima, asasinatul în masă stau la baza unor personaje legate strâns de cercurile masonice, spaţii de manifestare „iniţiatică“ unde valorile creştine sunt repudiate, iar între liderii acestor organizaţii s-au aflat şi se află numeroşi anticreştini şi filocomunişti. Din motive care scapă înţelegerii, întreaga presă românească s-a făcut că plouă în faţa evidenţei, transformând un personaj cu atitudini criminale, un maniac cu orientări pidosnice, educat şi format în setul de principii ale Lojei masonice, în „naţionalist“, „fundamentalist creştin“ etc.  Care creştin foloseşte teroarea ca instrument de propagare a mesajelor războinice, întocmai jihadiştilor kamikaze ai islamiştilor? Sceleratul invocă „Templieri“, cruciaţi, pe Vlad Ţepeş şi cai verzi pe pereţi, dar inspiraţia sa, cruzimea şi barbaria nu au nimic de-a face cu bagajul creştin, ci vin tocmai dinspre „faptele de arme“ ale extremiştilor Orientului Mijlociu.
În plus, în toate cercurile naţionaliste, masoneria e percepută ca fiind o grupare antinaţională şi anticreştină, iar activiştii prohomosexualitate nu au ce căuta între naţionalişti, însă pentru „jurnaliştii“ noştri crescuţi cu toţii parcă la Academia comunistă Ştefan Gheorghiu niciun element de adevăr n-a contat. Au întors pe dos practic adevărul, la unison, într-o manieră care aminteşte de monstruoasa maşinărie de martelat creierele şi gândirea – Ministerul Adevărului – descris de Orwell.
Elucubraţiile lui Anders Behring Breivik din aşa-zisul său manifest care instigă la ură, moarte şi război civil sunt ale unui semidoct, ale unui mediocru cretinoid care a pastişat şi compilat aiurea texte de tot felul într-o manieră specifică „spiritualiştilor“ lojelor de la noi de genul lui Vanghele, Cătălin Voicu, doar cu deosebirea că aceştia sunt slujitorii unui criminal care chiar a utilizat teroarea ca mijloc instituţional, de stat – comunistul Ion Iliescu, sluga de sub şorţuleţul Moscovei, etern nepedepsit pentru faptele sale sângeroase. Cei doi se aseamănă, însă Ilici a ucis şi a scăpat forever, ba mai mult, e subiect de ştiri băloase la televiziunile noastre pe tema limbilor în gură pe care le-ar fi schimbat acesta la Moscova, la căminul NKVD, alături de rusoaica Nina.
„Ziariştii“ noştri, cu şorţuleţe de masoni ori ba, şi-au făcut ştirile exact pe tiparul orwellian: „să fii pe deplin conştient de adevăr, dar să rosteşti minciuni construite cu grijă, să foloseşti logica împotriva logicii, să uiţi orice fapt neconvenabil, apoi să ţi-l reaminteşti din nou când devine oportun, numai pentru a-l uita din nou când nu mai e de folos“.
Asta-i „şcoala de presă“ românească, noroc că mai există încă Internet şi că mai sunt încă destule publicaţii în lume neinfectate de boala care afectează se pare în majoritate întreg „corpul“ presei româneşti, corp devenit un cadavru în putrefacţie care exală numai şi numai minciună şi iar minciună.